ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1662/2025

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 135 din 8 februarie 2024 pronunțată de Tribunalul Maramureș, s-a admis excepția lipsei capacității de folosință a reclamanților A. (decedat la data de 07.07.2015) și B. (decedată la data de 22.05.2022) și s-a anulat cererea de chemare în judecată formulată în numele acestora. S-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții C., D. și E., în contradictoriu cu intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. S-a respins, ca fiind rămasă fără obiect, cererea reclamanților de obligare a pârâtei la soluționarea dosarului nr. x C. civ. privind dispoziția nr. x/2014 a Primarului Municipiului Baia Mare, constatând că pârâta a emis pe parcursul litigiului dispoziția nr. x/30.10.2023. A fost obligată pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la plata către reclamanți a sumei de 1000 euro în echivalent RON la data plății, conform cursului valutar afișat de BNR, reprezentând daune morale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării dosarului x S-a respins cererea reclamanților de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 372/A din 21 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a fost respins apelul formulat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinței civile nr. 135 din 8 februarie 2024 pronunțată de Tribunalul Maramureș. Au fost obligați reclamanții C., D. și E. să plătească suma de 100 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă cererii de acordare a daunelor morale, în condițiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, cu modificările ulterioare.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 372/A din 21 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a declarat recurs, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că înțelege să critice sentința civilă nr. 135 din 8 februarie 2024 pronunțată de Tribunalul Maramureș în ceea ce privește obligarea sa la plata către reclamanți a sumei de 1000 euro în echivalent RON la data plății, conform cursului valutar afișat de BNR, reprezentând daune morale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării dosarului x Redând dispozițiile art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (5) și art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004, recurenta-pârâtă a arătat că în speță nu există un refuz nejustificat de a soluționa cererea reclamanților care, potrivit legii este rămasă fără obiect, iar din formularea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 se deduce faptul că pentru acordarea de penalități trebuie îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Reclamanții solicită aceste despăgubiri fără a face dovezile cerute de lege (vinovăție, fapta, prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu). Potrivit dreptului civil, daunele cominatorii se aplică numai atunci când este vorba de asigurarea executării obligațiilor de a face și de a nu face. Totodată, potrivit dreptului civil, daunele morale se aplică numai atunci când este vorba de asigurarea executării obligațiilor de a face și de a nu face. Invocând prevederile art. 903 și art. 905 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arătat că obligarea sa la plata de penalități este neîntemeiată, iar persoana vătămată care se adresează instanței judecătorești printr-o acțiune în contencios administrativ trebuie să facă dovada prejudiciului. Astfel, reclamanții trebuie să dovedească existența și întinderea prejudiciului suferit, legătura cauzală dintre prejudiciul cauzat și fapta pârâtei, precum și vinovăția pârâtei. După redarea dispozițiilor art. 1516 și art. 1530 C. civ., recurenta-pârâtă a arătat că sumele solicitate de reclamanți cu titlu de daune-interese moratorii și compensatorii nu au un caracter cert, nefiind probată în niciun fel încălcarea obligațiilor de către pârâtă sau prestarea altor servicii decât cele convenite între părți, după cum nu a fost probat nici temeiul legal sau convențional în temeiul cărora ar fi datorate. Daunele-interese sunt chiar despăgubirile în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească în cazul neexecutării obligației, fiind reglementate de C. civ. în secțiunea a 4-a privind executarea prin echivalent. Reclamanții nu fac dovada existenței unei obligații asumată de pârâtă și neadusă la îndeplinire de aceasta. În mod punctual, reclamanții nu probează asumarea unei obligații de către pârâtă și nici caracterul culpabil al neexecutării acesteia. Mai mult decât atât, pârâta a dus la îndeplinire obligația născută în sarcina sa, emițând decizia de validare parțială nr. 58722/30.10.2023. Temeiul legal al obligării la plata daunelor morale îl reprezintă dispozițiile art. 1349 din C. civ., norme ce reglementează răspunderea civilă delictuală. Obligația la plata daunelor morale în cuantum de 1000 euro este neîntemeiată, întrucât nu se poate reține reaua credință sau culpa pârâtei, iar reclamanții solicită aceste despăgubiri fără a face dovezile cerute de lege (vinovăție, fapta, prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu). Drept practică judiciară, recurenta-pârâtă invocă decizia nr. 2356 din 20 aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal În drept au fost menționate dispozițiile Legii nr. 165/2013, Legii nr. 10/2001, republicată, art. 304 și următoarele din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: La dosar nu au fost depuse întâmpinări.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (11 aprilie 2023), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 14 octombrie 2025, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare, cu prioritate asupra excepției nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată din oficiu. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând recursul în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., a cărei analiză este prioritară față de prevederile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același Cod. Din conținutul acestor prevederi rezultă, așadar, că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres și limitativ reglementate de lege. În consecință, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancționată cu nulitatea. Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci și expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispozițiilor menționate anterior. Înalta Curte constată că, deși susținerile din recurs sunt formal încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă nu au formulat, în concret, critici de nelegalitate subsumabile acestui motiv de casare invocat. În realitate, memoriul de recurs, în conținutul căruia se fac referiri la texte de lege fără incidență în cauză și la calea de atac a apelului, se bazează atât pe susțineri cu caracter general (fără a se arăta, în concret, modalitatea în care au fost încălcate acestea de către instanța de apel), cât și pe simpla reiterare a susținerilor deduse judecății prin cererea de apel, care au primit dezlegare judiciară, aspecte care nu constituie critici de nelegalitate ce pot fi deduse judecății în prezenta cale extraordinară de atac. În acest sens, recurenta-pârâtă, după redarea unor articole din Legea nr. 554/2004, a arătat că în speță nu există un refuz nejustificat de a soluționa cererea reclamanților care, potrivit legii este rămasă fără obiect, iar din formularea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 se deduce faptul că pentru acordarea de penalități trebuie îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Cu privire la aceste susțineri, în cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel, răspunzând acelorași critici, a arătat în mod lămuritor faptul că "solicitarea vizând acordarea daunelor morale pentru tergiversarea soluționării dosarului administrativ a fost construită juridic pe tărâmul răspunderii civile delictuale, rațiune pentru care, prevederile legii nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, nu prezintă relevanță în cauză, fiind străine de soluționarea litigiului." În egală măsură, și cu privire la critica vizând incidența dispozițiilor art. 903 și art. 905 C. proc. civ. instanța de prim control judiciar a arătat că: "invalidează teza asertată de apelantă privind incidența art. 903 C. proc. civ., în condițiile în care, în speță nu este întrunită situația premisă angajată de acest text legal, materializată prin inserarea unei obligații de a face în cadrul unui titlu executoriu, câtă vreme se denunță omisiunea respectării termenelor legale de soluționare a unui dosar administrativ." Inclusiv aspectele referitoare la art. 1516 și art. 1530 din C. civ., prin care recurenta-pârâtă a arătat că nu s-au probat existența unor obligații ale sale asumate și neexecutate, nu s-a probat caracterul culpabil al neîndeplinirii acesteia și nici intervenția unui prejudiciu, reprezintă reluări ale criticilor formulate pe calea apelului, care nu sunt apte a fi deduse spre examinare în prezenta cale extraordinară de atac, nefiind subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În plus, aceste susțineri ale recurentei nu țin cont nici de circumstanțele factuale din cauză, nici de cele statuate în etapele procesuale anterioare - în speță, fapta ilicită imputabilă pârâtei constă în nerespectarea termenelor prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013, în condițiile în care soluționarea dosarului administrativ a survenit după 7 ani și 9 luni de la înregistrare, fără a se invoca și proba existența unor motive întemeiate pentru care a operat depășirea nepermisă a termenelor legale, iar prejudiciul cauzat reclamanților prin tergiversarea soluționării dosarului pe această durată rezidă în suferința de ordin moral, neliniștea generată de incertitudinea situației juridice. O atare atitudine procesuală, de a relua, cu o argumentație identică, susținerile deduse instanței devolutive de control judiciar, nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nesocotește existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia partea interesată poate deduce judecății doar acele aspecte de nelegalitate, în conformitate cu motivele expres și limitativ prevăzute de lege, care își au corespondent în considerentele deciziei atacate. Fără a contrapune judecății din apel critici concrete de nelegalitate, recurenta-pârâtă se limitează doar la a afirma că obligarea sa la plata daunelor morale în cuantum de 1000 euro este neîntemeiată. Procedând, astfel, recurenta ignoră practic dezlegările date de instanța devolutivă, aspectele vizând cuantumul despăgubirilor fiind formal criticate, fără a fi aduse argumente pertinente, făcându-se trimitere la temeinicia, iar nu la nelegalitatea hotărârii. O atare reevaluare de către instanța de recurs a cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale nu presupune verificarea legalei aplicări a normelor de drept material, fiind incompatibilă cu exercițiul dreptului la recurs. Chiar dacă prin decizia instanței de apel a fost menținută soluția primei instanțe, criticile de nelegalitate trebuiau să vizeze exclusiv considerentele instanței de apel, fiind necesar ca recurenta-pârâtă să arate, în concret, în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de însăși curtea de apel. Or, preluarea întocmai a motivelor căii de atac anterioare, fără a combate, de o manieră efectivă, considerentele regăsite în hotărârea atacată în legătură cu aceste aspecte, echivalează cu lipsa dezvoltării unor motive efective de nelegalitate, din perspectiva prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. A motiva recursul înseamnă atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât, mai ales, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de instanța de apel. Aceste cerințe nu pot fi considerate îndeplinite din moment ce recurenta-pârâtă nu a arătat, punctual, în ce au constat eventualele greșeli de judecată săvârșite de instanța de apel și care au fost normele de drept material încălcate sau greșit aplicate. Neprocedând la expunerea unor critici concrete, care să se raporteze la cele reținute de către instanța de apel și care să fie de natură a permite cenzura în calea extraordinară de atac, instanța de recurs nu poate examina în mod efectiv respectivele susțineri, nefiind în măsură a cerceta conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile, cât timp acestea nu au fost însoțite de o critică de nelegalitate. De asemenea, întrucât prin cererea de recurs recurenta-pârâtă a făcut trimiteri la sentința pronunțată de tribunal, se impune a se menționa faptul că în prezenta etapă procesuală nu este supus verificării jurisdicționale raționamentul judiciar al primei instanțe, chiar și în ipoteza în care acesta a fost menținut, ca legal și temeinic, de către instanța de apel în urma propriei sale examinări a cauzei (în limitele prescrise de art. 477 și art. 478 C. proc. civ.) - aceasta ar echivala cu o lipsire de eficiență a judecății realizate în calea ordinară de atac. Recurenta era obligată să dezvolte aspectele de nelegalitate care să se refere la argumentele reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul legalității specific instanței de recurs. Pentru ca un astfel de demers judiciar să fie analizat din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de recurentă, era necesar nu numai indicarea normei de drept material pretins încălcate sau greșit interpretate, ci și arătarea, în concret, a modului în care instanța de apel a nesocotit acea normă, prin dezvoltarea unor critici de nelegalitate care să vizeze considerentele deciziei recurate. Cum susținerile recurentei-pârâte nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar cererea de recurs reprezintă în fapt un înscris identic cu cererea de apel, aceasta nu poate face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, așa cum deja s-a menționat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Având în vedere considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs, ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, în condițiile dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.