Decizia nr. 1661/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 4589/2024 a Tribunalului Mureș

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 decembrie 2023 pe rolul Tribunalului Mureș, reclamantul Consiliul Județean Mureș a solicitat obligarea pârâtului Orașul Sângeorgiu de Pădure la plata sumei de 328.405,35 RON, reprezentând contravaloarea componentei județene din taxa specială de salubrizare pentru finanțarea Sistemului de management integrat al deșeurilor solide menajere și similare în județul Mureș pentru anul 2021, la plata sumei de 56.842,92 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată la debitului restant, precum și la plata unor dobânzi legale penalizatoare pe zi de întârziere, calculate conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011, începând cu data introducerii acțiunii și până la achitarea efectivă a debitului principal.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 4589 din 17 iulie 2024, Tribunalul Mureș a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Orașul Sângeorgiu de Pădure. A admis acțiunea reclamantului și, în consecință, a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului, atât suma de 328.405,35 RON, reprezentând contravaloarea componentei județene din taxa de salubritate aferentă anului 2021, cât și suma de 56.842,92 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată de la data scadenței și până la data sesizării instanței. A obligat pe pârâtă la plata unei dobânzi legale penalizatoare și după data introducerii acțiunii, până la data plății debitului principal.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 53/A din 23 ianuarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraș Sângeorgiu de Pădure împotriva sentinței civile nr. 4589 din 17 iulie 2024 pronunțată de Tribunalul Mureș.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 53/A din 23 ianuarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraș Sângeorgiu de Pădure a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 teza I C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, instanța de apel nesocotind dispozițiile art. 1082 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora "debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune interese sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru întârziere, executării, cu toate că nu este rea-credință din parte-i, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată". În același sens, instanța de apel a nesocotit și dispozițiile art. 969 alin. (1) din același Cod, potrivit cărora "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante". Practic, decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea celor două norme de drept material, care constituie temeiul angajării răspunderii contractuale în accepțiunea reglementării civile anterioare, instanța de apel considerând, în mod absolut greșit, că în speță ar fi îndeplinite condițiile necesare pentru angajarea răspunderii pârâtei. Această concluzie eronată a curții de apel a fost determinată de faptul că instanța a apreciat că prejudiciul vehiculat de reclamant ar fi cert și susceptibil de reparație, deși, în mod obiectiv, în cauza dedusă judecății nu suntem în prezența prejudiciu cert, în condițiile în care acesta a fost determinat în mod eronat, pe baza unui reper de calcul greșit. Doctrina de drept civil a apreciat, în mod judicios, cu privire la condițiile angajării răspunderii civile contractuale, împrejurarea potrivit căreia condiția existenței unui prejudiciu pentru acordarea de despăgubiri creditorului este implicit prevăzută în art. 1082 C. civ...prejudiciul este urmare a faptei ilicite a debitorului, care constă tocmai în neexecutarea sau executat ea necorespunzătoare a obligației asumate. Instanța de apel a considerat că pentru determinarea, în concret, a nivelului taxei speciale de salubritate, trebuie avut în vedere numărul utilizatorilor casnici (din mediul urban și rural, în privința cărora sumele sunt datorate de fiecare persoană lunar), iar în ceea ce-i privește pe utilizatorii non-casnici, trebuie avută în vedere cantitatea de deșeuri. În acest context, se relevă nesocotirea de către instanța de apel a susținerilor pertinente ale pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Sângeorgiu de Pădure privitoare la numărul efectiv și real al beneficiarilor serviciului public de salubrizare. În mod repetat, în fața instanței de apel pârâta a menționat faptul că nivelul pretențiilor reclamantului este unul eronat, relevându-se astfel caracterul incert al pretinsului prejudiciu, în condițiile în care are la baza un reper de calcul greșit, constând în evidențele abstracte ale Direcției Județene de Statistică Mureș, care nu au un corespondent în realitate. Dimpotrivă, reperul just ce trebuia avut în vedere de către instanța de apel pentru cuantificarea pretinsului debit este reprezentat de numărul real al populației din Unității Administrativ Teritoriale Oraș Sângeorgiu de Pădure, conform evidențelor fiscale în anul 2021, a fost de 3005 persoane mediu urban, respectiv Orașul Sângeorgiu de Pădure și 475 persoane mediu rural satul Bezid deci un total de 3480 persoane, așa cum a fost comunicat de către Unitatea Administrativ Teritorială cu adresa nr. x/07.04.2022 la solicitarea A. și nu de 3503 persoane numai mediu urban, așa cum apare în statistica reclamantelor. De asemenea, prin HCL nr. 82/17.12.2020 anexată de către reclamantă acțiunii, la art. 2 s-a stabilit taxă utilizatori casnici mediu rural de 5,09 RON/persoană/luna+TVA din care componenta județeană este de 2,39 RON+TVA, care se aplică pentru satul Bezid ce aparține de Orașul Sângeorgiu de Pădure. Prin urmare, reclamantul nu au făcut distincția între mediu urban și mediu rural, incluzând și satul Bezid la mediu urban. Pârâta nu poate încasa taxa speciala de salubritate de la persoane fictive, decât de la persoanele/fizice si juridice/din evidențele fiscale. Operațiunea de încasare a taxei speciale de salubritate este condiționată de plata acestei taxe de bună voie sau pe calea executării silite, conform legislației fiscale incidente de către beneficiarul serviciului public de salubrizare: proprietarii imobilelor de pe raza Unității Administrativ Teritoriale. Numai după "încasarea" taxei speciale ia naștere obligația subscrisei pârâtei de a "transfera" valoarea componentei județene către reclamantă. În contextul celor arătate Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Sângeorgiu de Pădure nu poate fi obligată la "plata" componentei județene din taxa specială de salubrizare către reclamant, nefiind titulara acestei obligații de plată - în consecință, raportat la prevederile art. 36 C. proc. civ. invocă excepția lipsei calității procesuale pasive față de acțiunea formulată de reclamant. În subsidiar, precizează că este de acord cu "transferarea" contravalorii componentei județene din taxa specială de salubritate încasată, inclusiv cu transferarea cotei aferente componentei județene majorările de întârziere aplicate în cadrul procedurilor de executare silită în sarcina beneficiarilor acestui serviciu, conform Regulamentului. Recurenta-pârâtă precizează că a sesizat prin mai multe adrese că sunt diferențe cu privire la numărul real al persoanelor obligate la plata taxei speciale de salubritate, arătând clar, că statisticile județene nu sunt reale pentru anii 2021, însă fără niciun rezultat. Din această perspectivă, se relevă un alt viciu al deciziei recurate, câtă vreme instanța de apel a reținut că pârâtul nu a făcut dovada că numărul de persoane care figurează în evidențele invocate de reclamant nu coincide cu numărul real de persoane care există în fapt la nivelul unității administrativ teritoriale. Instanța trebuia să țină cont că numeroasele persoane plecate la muncă în străinătate pentru o perioadă îndelungată, precum și studenții și elevii aflați la studii în alte localități, persoanele cu handicap grav și accentuat, precum și veteranii de război sunt exceptați de la plata taxei de salubrizare. Pe de altă parte, populația care locuiește pe străzile Libertății și 6 martie din orașul Sângeorgiu de Pădure este scutită de obligația achitării contravalorii serviciului de salubrizare, tocmai în considerarea imposibilității de acces în acea zonă a utilajului de transport gunoi menajer. Rezultă, în mod obiectiv, că datele preluate automat de reclamant din evidențele statisticii județene nu țin cont de aspectele punctuale mai sus expuse, fiind evident că numărul populației astfel prezentat este unul eronat, neavând niciun corespondent în realitate. Pentru toate considerentele expuse, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (18 decembrie 2023), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 1 alin. (5) și(6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 14 octombrie 2025, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Rezumând aspectele legate de circumstanțele factuale ale cauzei se reține că între părțile din litigiu (alături de celelalte unități administrativ-teritoriale din județul Mureș) a fost încheiat, la data de 2 noiembrie 2009, un contract de asociere în scopul realizării proiectului de interes comun "Sistemul integrat de gestionare a deșeurilor în județul Mureș", având ca obiect gestionarea împreună, timp de 30 de ani, a serviciilor de colectare, transport, sortare, compostare, tratare și depozitare a deșeurilor municipale. Pentru acoperirea cheltuielilor decurgând din convenție, prin art. 17 din contract, părțile au agreat instituirea unor taxe speciale în sarcina beneficiarilor serviciului public comunitar de salubrizare, urmând ca pentru serviciile publice comunitare de salubrizare, taxele să fie stabilite și încasate de consiliile locale, inclusiv componenta județeană a acestor taxe, sumă care să fie apoi virată lunar Consiliului Județean Mureș. Prin demersul său judiciar, reclamantul Județul Mureș a invocat o neexecutare a obligațiilor contractuale, solicitând obligarea pârâtei la achitarea contravalorii componentei județene din taxa de salubrizare aferentă anului 2021, precum și obligarea acesteia la plata dobânzii legale penalizatoare calculată la debitului restant și la plata unor dobânzi legale penalizatoare pe zi de întârziere. Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a reținut că există o diferență între numărul de beneficiari menționat de reclamant și cel precizat de pârât, respectiv între datele furnizate de pârâtă A. în luna septembrie 2020 și numărul de locuitori în raport cu care a fost calculată suma pretinsă de reclamant, însă, din probele administrate la fond și luând în considerare informațiile furnizate de reclamant în apel, curtea de apel a concluzionat că soluția instanței de fond este legală. În esență, instanța de apel a arătat că pretențiile sunt întemeiate pentru că cel puțin 3505 locuitori au beneficiat de servicii de salubritate, iar atunci când a făcut diferențierea între cele două categorii de beneficiari ai serviciilor de salubritate (cei care locuiesc în mediul urban și cei care locuiesc în mediul rural), pârâta nu a depus dovezi care să susțină cele afirmate, deși această obligație îi revenea potrivit dispozițiilor art. 249 C. proc. civ. Validând raționamentul primei instanțe, curtea de apel a reținut că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația asumată potrivit art. 17 alin. (1) și (2) din contractul de asociere - aceea de a colecta de la toți beneficiarii serviciilor taxa specială de salubritate și de a vira apoi reclamantei componenta județeană a acestei taxe, astfel încât nu se poate deroba de obligația asumată prin virarea componentei județene a taxei doar pentru sumele încasate. Prin motivele de recurs, invocând aplicarea greșită de către curtea de apel a dispozițiilor art. 1082 și art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, recurenta-pârâtă a arătat că instanța a apreciat, eronat, că prejudiciul vehiculat de reclamant ar fi cert și susceptibil de reparație, reținând, în mod incorect, că în speță ar fi îndeplinite condițiile necesare pentru angajarea răspunderii pârâtei. În fapt, nemulțumirea recurentei vizează nesocotirea, nevalorificarea de către instanța de apel a susținerilor sale privitoare la numărul efectiv și real al beneficiarilor serviciului public de salubrizare. Înalta Curte constată că neexecutarea obligațiilor contractuale și, deci, existența în sine a faptei ilicite, nu a fost contestată de către recurenta-pârâtă, în cuprinsul motivelor de recurs aceasta criticând doar întinderea obligațiilor sale de plată, arătând că modul de calcul avut în vedere de prima instanță de control judiciar nu ar fi unul corect, în condițiile în care aceasta a sesizat, prin mai multe adrese, că sunt diferențe cu privire la numărul real al persoanelor obligate la plata taxei speciale de salubritate, statisticile județene nefiind reale pentru anii 2021. Astfel, față de lipsa caracterului cert al prejudiciului, apreciază că nu poate fi atrasă răspunderea sa contractuală. Cu privire la acest aspect, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 663 alin. (2) C. proc. civ., o creanță este certă, atunci când existența sa rezultă din însuși actul de creanță sau din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de acesta. Or, în cauză, așa cum s-a reținut anterior, recurenta nu neagă existența obligației de a vira componenta județeană, respectiv existența datoriei, ci doar cuantumul sumei datorate, care, în accepțiunea sa, nu are în vedere numărul efectiv și real al beneficiarilor serviciului public de salubrizare. Constatând mici diferențe între numărul de beneficiari menționat de reclamant și cel precizat de pârâtă, instanța de apel a efectuat demersuri suplimentare, din probele administrate în cauză reieșind faptul că pretențiile reclamantului sunt întemeiate pentru că cel puțin 3505 locuitori au beneficiat de servicii de salubritate. De asemenea, instanța a răspuns criticilor formulate de pârâtă, arătând că datele furnizate de aceasta în anul 2022 se referă doar la locuitorii care plătesc taxa de salubritate și nu la cei care locuiesc și ar trebui să plătească această taxă, reținând, totodată, că în anul 2020, înainte de a fi prestată activitatea de salubritate, pârâta a precizat numărul total de locuitori, fără a face distincție între cei care locuiesc în mediul urban și cei care locuiesc în mediul rural, iar pentru diferențierea între cele două categorii de beneficiari ai serviciilor de salubritate, aceasta nu a depus dovezi care să susțină cele afirmate. Prin urmare, pârâta nu se poate eschiva de obligația asumată prin virarea componentei județene a taxei doar pentru sumele încasate prin susținerea caracterului incert al prejudiciului. De altfel, critica recurentei în sensul că numărul beneficiarilor reali ai serviciilor de salubritate în raport cu care a fost calculată taxa de salubrizare nu este cel corect, nu poate fi primită, aceasta nefiind o critică de nelegalitate, ci de netemeinicie, întrucât vizează modalitatea de administrare a probatoriului. Pretinsa eroare a instanței de apel, evidențiată de recurentă prin motivele de recurs, constând în faptul că instanța nu a valorificat, nu a dat eficiență aspectelor prezentate de pârâtă în cuprinsul mai multor adrese depuse la dosar, privind existența unor diferențe cu privire la numărul real al persoanelor obligate la plata taxei speciale de salubritate, nu poate fi examinată de către instanța de recurs, întrucât aceasta ar presupune, în mod direct, o reapreciere asupra probatoriului administrat în cauză. Mai mult, raportarea calculului taxei doar la persoanele care se află în evidențele fiscale în anul 2021 (care, susține recurenta, a fost de 3005 persoane mediu urban - în Orașul Sângeorgiu de Pădure - și de 475 persoane mediu rural- satul Bezid - deci un total de 3480 persoane), iar nu la populația totală a unității administrativ teritoriale, nu poate fi făcută deoarece serviciul de salubritate este un serviciu public, comunitar, beneficiarii fiind, în acord cu definiția legală a noțiunii de "utilizatori", potrivit prevederilor art. 2 alin. (4) pct. 13 din Legea serviciului de salubrizare a localităților nr. 101/2006, utilizatori casnici, persoane fizice și asociații de proprietari/locatari, precum și utilizatori non-casnici, persoane juridice, altele decât asociațiile de proprietari, beneficiari ai serviciului de salubrizare. Reiese, așadar, că definiția legală a "utilizatorilor" nu condiționează calitatea beneficiarilor de existența unui domiciliu/unei reședințe pe raza unității administrativ-teritoriale. În legătură cu acest aspect, dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 101/2006, prevăd că tarifele și taxele de salubrizare, în cazul utilizatorilor casnici, se calculează și se aprobă în RON/persoană/lună, iar nu în funcție de rezidență, cum în mod eronat afirmă recurenta. Așadar, contrar afirmațiilor recurentei, numărul de persoane, beneficiari ai serviciului de salubrizare, astfel cum a fost reținut de către instanța de apel, nu are caracter arbitrar, ci, dimpotrivă, este corect determinat, ca efect al probatoriului administrat în cauză. Cât privește susținerea potrivit căreia numărul populației poate fluctua, din moment ce inclusiv persoanele fizice având domiciliul/reședința pe raza unității administrativ-teritoriale pot, din diferite motive, să nu locuiască efectiv la adresa indicată, se constată că acesta nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, ci un aspect de temeinicie, exclus cenzurii instanței de recurs, conform precizărilor anterioare. Concluzionând, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în mod legal îndeplinirea condițiilor necesare atragerii răspunderii civile contractuale a pârâtei, prejudiciul pretins prin cererea de chemare în judecată având caracter cert, acesta fiind verificat de către instanța de apel prin raportare la valoarea taxei, pe categorii de beneficiari și ținând cont de numărul de beneficiari rezultat din probele administrate în cauză. Având în vedere considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății de către recurentă sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.