ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1659/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 27 decembrie 2023 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Arhiepiscopia Tomisului să șteargă de pe site-ul online formulările la adresa acestuia din textul intitulat "Precizări" din data de 21.11.2023, cât și de pe pagina de B. a pârâtei și constatarea caracterului ilicit a formulărilor din textul "Precizări" din data de 21.11.2023, pe care le consideră mincinoase, calomnioase și denigratoare. A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la publicarea unui articol, pe cheltuiala acesteia, într-un cotidian național, prin care să retracteze toate afirmațiile la adresa reclamantului din textul "Precizări", publicat în data de 21.11.2023 și postarea articolului de pârâtă pe site-ul ei și să-l mențină o perioadă se 60 de zile, cât și pe pagina proprie de B. Obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de reparație patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial suferit în urma publicării textului.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 2470 din data de 11 iulie 2024, Tribunalul Constanța respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Arhiepiscopia Tomisului. A obligat pe reclamant la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 RON, reprezentând onorariu avocațial.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 246/C din data de 4 decembrie 2024, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2470 din data de 11 iulie 2024 pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu pârâta Arhiepiscopia Tomisului.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 246/C din 4 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, reclamantul A. a declarat recurs. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a prezentat situația de fapt, arătând că în anul 2023 a realizat, în colaborare cu jurnaliștii de la publicația C., investigații de presă despre corupția din Biserica Ortodoxă Română, publicate în două materiale, primul sub numele de "Corupție în numele Domnului" la data de 21 noiembrie 2023. Pe 21 noiembrie 2024, pârâta Arhiepiscopia Tomisului a publicat pe situl propriu un comunicat, preluat de marea majoritatea publicațiilor, prin care a afirmat următoarele: "În luna iulie, o persoană, despre care am aflat ulterior că ar fi domnul A., fost preot, condamnat penal pentru infracțiuni de înșelăciune si evaziune fiscală, caterisit de Arhiepiscopia Romanului și Bacăului în anul 2008, s-a prezentat în audiență la D. spre a-i propune o "facilitare" pentru aprobarea dosarelor de finanțare depuse de către Centrul Eparhial la Secretariatul de Stat pentru Culte, contra unui procent consistent (20%) din valoarea finanțărilor care urmau să se obțină prin "intermediul" său." "Preotul" A., prezentat ca atare în filmarea C., îmbrăcat fără drept în uniforma de slujitor al Bisericii Ortodoxe Române, pentru a oferi autoritate așa-zisei investigații, nu este preot și nu are dreptul de a se prezenta sub această calitate înaintea publicului. Poate că publicația trebuia să legitimeze personajul respectiv mai înainte de a-l prezenta sub o falsă calitate." Reclamantul a arătat că, din cauza acestor afirmații calomnioase, a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta Arhiepiscopia Tomisului, prin care a solicitat Tribunalului Constanța ca, în temeiul art. 253 alin. (1) lit. b) C. civ., să oblige pe pârâtă să șteargă de pe situl online al arhiepiscopiei https://arhiepiscopiatomisuIui.ro/formulările calomnioase la adresa sa din textul intitulat "Precizări" din 21 noiembrie a.c, cât și de pe pagina de B. a arhiepiscopiei. A solicitat, de asemenea, ca în temeiul art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ. să se constate caracterului ilicit a formulărilor din textul "Precizări" din 21 noiembrie 2023, pe care le consideră și va demonstra, că sunt mincinoase, calomnioase și denigratoare. În temeiul art. 253 alin. (3) lit. b) să dispună obligarea pârâtei la publicarea unui articol pe cheltuiala pârâtei într-un cotidian național, prin care să retracteze toate afirmațiile la adresa sa din textul "Precizări" publicat pe data de 21 noiembrie a.c. și postarea articolului de către pârâtă pe site-ul său și să-1 mențină o perioadă de 60 zile, cât și pe pagina proprie de B.; În temeiul art. 253 alin. (4), a mai solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 RON - reparația patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial suferit în urma publicării textului "Precizări" din 21 noiembrie 2023 și, în temeiul art. 453 C. proc. civ., obligarea pârâtei la cheltuieli judiciare. Cererea de chemare în judecată a fost motivată în fapt și în drept. Instanța de fond a Tribunalului Constanța a respins acțiunea, prin hotărârea civilă nr. 2470 din 11.07.2024, împotriva respectivei hotărâri reclamantul formulând apel la Curtea de Apel Constanța. Instanța Curții de Apel Constanța a respins apelul, ca nefondat, prin hotărârea 246 din 4 decembrie 2024, cu încălcarea și cu aplicarea greșită a art. 72 raportat la art. 75 C. civ. și cu încălcarea art. 8 CEDO, art. 252, art. 253,1349,1357 C. civ., art. 30 Constituția României. În soluționarea cauzei, instanța de apel nu a găsit un just echilibru între art. 70 C. civ. privind dreptul la libera exprimare și art. 72 din C. civ. privind dreptul la demnitate, ambele articole raportate la art. 75 din C. civ. Conform art. 15 C. civ. și având în vedere că România a aderat la CEDO, găsirea unui echilibru între cele două articole presupune identificarea unui just echilibru între art. 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie și art. 10 privind libertatea de exprimare din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conformitatea cu jurisprudența CEDO (hotărârea din 17 decembrie 2004 în cauza Cumpănă și Mazăre împotriva României, paragraful 91). "Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale evoluției sale și ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai pentru "informațiile" sau "ideile" acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care lovesc, șochează sau neliniștesc: aceasta este dorința pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există "societate democratică". În forma consacrată la art. 10, aceasta este însoțită de excepții care necesită totuși o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător." (hotărâre din 29 martie 2011 în Cauza Cornelia Popa împotriva României - definitivă la 29 iunie 2011, paragraful 26)". Curtea Europeană în aceeași hotărâre, la paragraful 30 precizează: "Pe de altă parte, Curtea reamintește că, drept urmare a "îndatoririlor și răspunderilor" inerente exercitării libertății de exprimare, protecția oferită de art. 10 din Convenție persoanelor care, precum reclamanta, se implică într-o dezbatere publică este subordonată condiției ca partea interesată să acționeze cu bună-credință, astfel încât să ofere informații exacte și demne de încredere [Radio France și alții împotriva Franței, nr. 53.984/00, pct. 37, Culegere 2004-11, și Bladet Tromso și Stensaas împotriva Norvegiei (GC), nr. 21.980/03, pct. 65, CEDO 1999-III]. Cu toate acestea, le este permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (Mamere împotriva Franței, nr. 12.697/03, pct. 25, CEDO 2006-XIII)" Din cele două paragrafe, rezultă că libertatea de exprimare nu este absolută, poate fi restricționată prin lege, iar cel care-și exercită dreptul la liberă exprimare trebuie să o facă cu bună-credință, astfel încât să ofere informații exacte și demne de încredere. Cu precizarea că este permisă recurgerea la o doză de exagerare, chiar de provocare. Asta nu înseamnă că este permisă minciuna sfruntată, informații false, dezinformarea. Referindu-se la presă și la obligația de a furniza o bază factuală suficientă, CEDO în hotărârea din 17 decembrie 2004 în cauza Cumpănă și Mazăre împotriva României la paragraful 101 precizează: "Dacă în virtutea rolului care îi este acordat presa are efectiv obligația de a alerta publicul atunci când este informată cu privire la existența unor presupuse ilegalități comise de aleși locali și funcționari publici, referirea la persoane determinate, cu menționarea numelor și funcțiilor acestora, implica pentru reclamanți obligația de a furniza o bază factuală suficientă (E. Împotriva Slovaciei, Cererea nr. 35.640/97, paragraful 57 în fine, CEDO 2003-IV; Vides Aizsardzibas Klubs împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.829/00, paragraful 44, 27 mai 2004)." Curtea Europeană a statutat că obligațiile statului izvorâte din art. 8 CEDO nu sunt limitate la abținerea unor ingerințe: "Curtea reiterează că, deși obiectivul art. 8 este acela de a proteja persoanele împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acesta nu se limitează la a obliga statul să se abțină de la asemenea ingerințe. Pe lângă acest angajament negativ fundamental, pot exista obligații pozitive inerente respectării efective a vieții private sau de familie. Aceste obligații pot implica adoptarea unor măsuri destinate să asigure respectarea vieții private și de familie, chiar în sfera relațiilor dintre indivizi [a se vedea Odievre împotriva Franței (MC), nr. 42326/98, pct. 40, CEDO 2003-HI, și Dickson împotriva Regatului Unit (MC), nr. 44362/04, pct. 70, CEDO 2007-V]" Pe cale de consecință, Statul, prin puterea legislativă, a legiferat dreptul la demnitate prin art. 72 raportat la art. 75 din C. civ.. Instanțele de judecată au misiunea de găsirea unui just echilibru între interesele concurente ale art. 8 și art. 10 din CEDO. CEDO nu analizează plângerile doar din perspectiva art. 10 din Convenția la care România a aderat, ci ținând cont și de art. 8 din CEDO privind dreptul la respectarea vieții private și de familiei a persoanelor. Articolele din Convenția CEDO sunt la fel de importante. Articolul 10 are aceeași valoare ca articolul 8 din CEDO. Apreciază recurentul-reclamant că și articolele din C. civ. sunt la fel de importante. Articolul 70 C. civ. are aceeași importantă ca art. 72 sau Art. 252 C. civ. În continuare, recurentul-reclamant prezintă exemple de acțiuni admise de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în temeiul art. 8 CEDO - Hotărârea din 18 februarie 2014 în Cauza Jalbă împotriva României, cererea nr. x/10, Strasbourg, Hotărârea din 14 octombrie 2008 în Cauza Petrina împotriva României, (Cererea nr. 78060/01) Strasbourg. Apreciază că hotărârea recurată a fost adoptată cu aplicarea greșită a art. 72 raportat la art. 75 C. civ., în consecință cu încălcarea art. 8 CEDO, a art. 252, art. 253, 1349, 1357 C. civ., a art. 30 Constituția României, dar și a jurisprudenței CEDO aplicabilă în cauză. Greșita aplicare a acestor norme de drept material a plecat de la greșita apreciere că afirmațiile litigioase puse în discuție nu produc prejudicii nepatrimoniale și neluarea în considerare a statutului pârâtei de unitate de cult, dar și statutului reclamantului la momentul publicării Comunicatului de presă, 29 noiembrie 2023, de preot slujitor al Bisericii Ortodoxe Române. Pârâta nu este o publicație care a avut acces restricționat sau cu greutate la faptele petrecute în viața reclamantului. Acesta, fiind preot slujitor, activ în cadrul Arhiepiscopie Romanului și Bacăului, pârâta Arhiepiscopia Tomisului putea să solicite pe cale bisericească informații despre statul său de preot slujitor activ în Biserica Ortodoxă Română la data de 21 noiembrie 2023. Curtea de Apel nu a apreciat în niciun fel buna-credință sau reaua-credință a pârâtei privind publicarea comunicatului de presă din 21 noiembrie 2023. Pentru a demonstra că pârâta a fost de rea-credință când a publicat "Precizări", a invocat Legea 361/2022 care prevede la art. 22 lit. k) interdicția de cauzare de prejudicii, inclusiv la adresa reputației, pe platformele de socializare. Instanța de apel, în temeiul art. 478 alin. (1) și (2) C. proc. civ. a refuzat să analizeze criticile aduse hotărârii apelate, refuz ce încalcă dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. care precizează că motivele de ordine publică pot fi invocate în faza de apel. Art. 28 alin. (1) din Legea nr. 361/2022 precizează că încălcarea acestei legi atrage răspunderea civilă, disciplinară, contravențională sau penală, după caz. Rezultă că Legea nr. 361/2022 este o lege care asigură ordinea publică. Din acest motiv, instanța Curții de Apel Constanța a încălcat dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. când a refuzat să analizeze criticile hotărârii apelate și din perspectiva Legii nr. 361/2022. Instanța de apel, la pagina 11, primul paragraf, a reținut că: "În mod corect instanța de fond a stabilit că fapta cu caracter ilicit săvârșită de către intimata pârâtă constă în publicarea pe site-ul online al Arhiepiscopiei Tomisului https://arhiepiscopiatomisului.ro/a unui articol denigrator la adresa apelantului reclamant, articol intitulat "Precizări" în cadrul căruia s-a menționat că apelantul reclamant a săvârșit atât infracțiunea de înșelăciune cât și infracțiunea de evaziune fiscală, precum și faptul că la data de 21.11.2023, apelantul reclamant își pierduse calitatea de preot, fiind caterisit." Instanța admite caracterul ilicit al articolului denigrator intitulat "Precizări" și cu toate acestea, cu încălcarea art. 253 alin. (1) lit. c) din C. civ., a respins apelul în integralitatea sa, inclusiv capătul de cerere prin care a solicitat constatarea caracterului ilicit ale celor spuse de pârâtă despre reclamant în articolul numit "Precizări". Cu alte cuvinte, în motivare admite capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului ilicit al articolului "Precizări", dar cu încălcarea unei norme de drept substanțial, art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ., respinge capătul de cerere. Instanța de apel și-a motivat respingerea apelului pe faptul că reclamantul nu a demonstrat prejudiciul suferit ca urmare publicării de către pârâtă a articolului "Precizări". Jurisprudența constantă a instanțelor de judecată, dar și jurisprudența CEDO, admit că este suficient de demonstrat caracterul ilicit și denigrator al unor afirmații pentru a constata prejudiciul de imagine suferit de persoana denigrată. Art. 30 alin. (6) din Constituția României protejează demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și dreptul la propria imagine ce nu pot fi prejudiciate prin libertatea de exprimare. Din acest articol, rezultă că afirmațiile calomnioase care aduc atingere demnității, onoarei, vieții particulare și dreptului la imagine a unei persoane, prejudiciază, adică produc un prejudiciu nepatrimonial. Instanța de apel, în mod greșit și cu încălcarea art. 252 C. civ. care protejează demnitatea persoanei și a art. 8 CEDO care apără dreptul la viață privată și de familie, a constat inexistența prejudiciului nepatrimonial provocat de susținerile pârâtei prin publicarea articolului intitulat "Precizări". În ce privește gravitatea acuzațiilor formulate la adresa reclamantului de către pârâtă în articolul "Precizări", a prezentat instanței de apel faptul că sunt acuzații cu dimensiune penală, dar și cu un imens impact emoțional. Susținerile pârâtei că la data de 21 noiembrie 2023, reclamantul era preot caterisit încă din 2008 de către Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, că nu avea dreptul să se prezinte în fața publicului în calitate de preot și că nu avea dreptul de a îmbrăca uniforma de slujitor al Bisericii Ortodoxe Române, sunt acuzații privind săvârșirea unei infracțiuni, și anume: uzurparea de calități oficiale. Pe de altă parte, o persoană care se pretinde că este preot în mod fals, este detestată de opinia publică. Pe cât de mult sunt respectați preoții de către oameni, pe atât de mult este condamnată fapta unei persoane de a se prezenta ca preot în mod fals. Cu toate acestea, instanța de apel, chiar dacă a admis caracterul ilicit al articolului denigrator intitulat "Precizări", în mod greșit, nu a constatat existența prejudiciului pe motiv că reclamantul nu l-a demonstrat pe bază de probe. Recurentul-reclamant precizează că pe 21 noiembrie 2023 era preot la Parohia Heltiu-Boiștea din comuna Căiuți, județul Bacău, conform documentelor depuse la dosar. Din cauza celor susținute de pârâtă și preluate de multe publicații și de televiziuni, printre care și F., asupra enoriașilor din Parohia Heltiu-Boiștea a planat suspiciunea rezonabilă că nu ar fi preot și din acest motiv i s-a transmis că nu mai poate sluji în Biserică, până la clarificarea situației. Activitatea preoțească se bazează pe încrederea enoriașilor în preotul parohiei. Zdruncinarea acestei încrederi duce la imposibilitatea desfășurării acestei activități. Chiar dacă argumentația sa nu se bazează pe probe palpabile, cum ar fi mărturia unor enoriași din Parohia Heltiu-Boișea (oamenii simpli refuză să depună mărturie împotriva unei Arhiepiscopii dintr-o frică spirituală), documente etc, are însă logică și se bazează pe comportamentul românilor creștini ortodocși. Instanța de apel nu a administrat corect argumentele invocate de reclamant în apelul formulat. Tot pentru a demonstra întinderea prejudiciului și propagarea la nivel național a celor susținute de pârâtă în articolul intitulat "Precizări", a prezenta instanței de apel faptul că în anul 2024 a demarat o acțiune cetățenească intitulată "România schimbărilor profunde", însă instanța de apel a respins aceste motive legate de pelerinaj pe motiv că ar fost efectuat înaintea publicării articolului "Precizări" de către pârâtă. Respingerea acestui motiv a fost din cauza faptului că instanța de apel a judecat cauza cu superficialitate. Dacă instanța ar fi cercetat înregistrările de pe suportul optic, ar fi constat că pelerinajul a fost făcut în 2024 și nu în 2023. Sau dacă instanța de apel ar fi pregătit ședința de judecată și ar fi citit acțiunea introdusă, ar fi descoperit această problemă, pe care ar fi putut-o rezolva în timpul judecății, prin interogarea reclamantului. Ca un ultim aspect, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a făcut o greșeală imensă când a pronunțat hotărârea recurată, declarând-o definitivă. A fost nevoie de o îndreptare de eroare ulterioară pentru a corecta greșeala. În concluzie, dând dovadă de superficialitate și lipsă de imparțialitate, instanța de apel a respins, în mod netemeinic și nelegal, proba ce constă în reacția oamenilor în timpul pelerinajului pe care reclamantul l-a făcut în 2024, în dovedirea dimensiunii prejudiciului. Din aceste motive, recurentul apreciază că recursul este fondat și, pe cale de consecință, solicită în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel competente, având în vedere dispozițiile art. 497 C. proc. civ. și statutul pârâtei de unitate de cult cu mare influență și credibilitate în județul Constanța, dar și în municipiul Constanța, având rangul de Arhiepiscopie.

Apărările formulate în cauză: La dosarul de recurs nu a fost depusă întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (27 decembrie 2023), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 1 alin. (5) și(6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 14 octombrie 2025, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare, cu prioritate asupra excepției nulității recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând recursul în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., a cărei analiză este prioritară față de prevederile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Totodată, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Examinând cererea de recurs, se constată că aspectele evidențiate de recurentul-reclamant, astfel cum au fost formulate, nu conțin precizări care să reprezinte o argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate care să permită încadrarea în motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Invocând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., făcând referire la încălcarea și la aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 72 raportat la art. 75 C. civ., respectiv a art. 252, art. 253,1349,1357 C. civ., a prevederilor art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a art. 30 din Constituție, precum și a jurisprudenței CEDO, recurentul tinde, în realitate, la obținerea unei noi evaluări asupra elementelor de temeinicie pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel, respectiv a bazei factuale reținute de către instanța de prim control judiciar, ca efect al interpretării probatoriului. Or, instanța de recurs nu are competența de a cenzura cadrul factual stabilit prin hotărârea atacată, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care a fost constatată deja pe baza probatoriului administrat de către instanțele devolutive. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-reclamant a arătat, în mod expres, că eronata aplicare a acestor norme de drept material a plecat de la greșita apreciere a instanței de apel, în sensul că afirmațiile litigioase puse în discuție nu produc prejudicii nepatrimoniale și de la neluarea în considerare a statutului pârâtei de unitate de cult, dar și a statutului reclamantului de la momentul publicării comunicatului de presă, respectiv acela de preot slujitor al Bisericii Ortodoxe Române. În continuare, după ce a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în termeni generali, prin citarea unor considerente ale deciziilor pronunțate în diverse cauze, fără a evidenția o legătură directă între conținutul acestora și cauza dedusă judecății în etapa procesuală a recursului, recurentul s-a rezumat la a evoca împrejurările factuale pe care le consideră ca fiind relevante în speță, arătând, de exemplu, că pârâta Arhiepiscopia Tomisului putea să solicite pe cale bisericească informații despre statul său de preot slujitor activ în Biserica Ortodoxă Română la data de 21 noiembrie 2023. Susținerile recurentului, astfel cum au fost formulate, vizează, în realitate, modalitatea de administrare și de valorificare a probelor și repun în discuție, într-o manieră inadecvată procedural, situația de fapt stabilită de către instanțele de fond. Reproșând faptul că instanța nu a apreciat în niciun fel buna-credință sau reaua-credință a pârâtei privind publicarea comunicatului de presă din 21 noiembrie 2023, recurentul-reclamant pare a ignora considerentele deciziei curții de apel, care, validând soluția primei instanțe, a reținut că reclamantul nu a dovedit, conform art. 248 C. proc. civ., nici existența legăturii de cauzalitate dintre fapta cu caracter ilicit și prejudiciul suferit și nici existența prejudiciului constând în afectarea onoarei, demnității și reputației sale, acestea fiind argumentele care au determinat soluția pronunțată. Buna sau reaua-credință sunt aspecte ce se cercetează pentru stabilirea vinovăției autorului faptei, iar existența vinovăției, alături de dovedirea faptei ilicite, a prejudiciului și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, reprezintă una dintre condițiile necesare ce se cer a fi cumulativ întrunite în vederea antrenării răspunderii civile delictuale. Lipsa uneia dintre aceste condiții determină inutilitatea analizării celorlalte elemente. Cum în cauză s-a reținut că reclamantul nu a dovedit existența legăturii de cauzalitate dintre fapta cu caracter ilicit și prejudiciul suferit și nici existența prejudiciului, nu se mai impunea analizarea întrunirii condiției vizând vinovăția. Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a arătat că instanța a încălcat dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., refuzând să analizeze hotărârea apelată și din perspectiva Legii nr. 361/2022. Contrar acestei susțineri, Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat și a argumentat care este considerentul pentru care cauza nu poate fi examinată din perspectiva actului normativ invocat de reclamant, arătând că "la judecata cauzei în fond apelantul reclamat nu s-a prevalat de dispozițiile cuprinse în Legea nr. 361/2022, în temeiul art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., acesta nu poate schimba cauza judecății în apel și nu poate invoca un temei juridic nou, astfel încât criticile aduse hotărârii apelate nu vor fi analizate decât din perspectiva art. 1349 din C. civ., iar nu și din perspectiva condițiilor avertizorului de interes public cuprinse în Legea nr. 361/2022, invocate pe prima dată în apel." În ceea ce privește critica vizând faptul că, deși a admis caracterul ilicit al articolului denigrator intitulat "Precizări", cu toate acestea, încălcând dispozițiile art. 253 alin. (1) lit. c) din C. civ., instanța a respins apelul în integralitatea sa, inclusiv capătul de cerere prin care a solicitat constatarea caracterului ilicit al celor spuse de pârâtă în articolul numit "Precizări", se reține că atunci când se solicită o reparație patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial suferit (daune morale), devin incidente dispozițiile art. 253 alin. (4) din C. civ., solicitarea de acordare a despăgubirilor urmând a fi analizată tot din perspectiva întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale. Așadar, atunci când măsurile cu caracter nepatrimonial sunt însoțite și de solicitarea de acordarea daunelor morale, acest capăt de cerere are ca temei răspunderea civilă delictuală. Din lecturarea cererii de recurs, astfel cum anterior s-a evidențiat, reiese că, deși recurentul-reclamant a înțeles să invoce aplicarea greșită de către instanța de apel a mai multor texte de lege și temeiuri de drept, criticile formulate susțin aspecte de netemeinicie, făcând referire la stabilirea situației de fapt și la aprecierea materialului probator, aspecte ce nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs. Susținerile recurentului, precum faptul că instanța de apel nu a administrat corect argumentele invocate în apelul formulat ori faptul că instanța de apel a respins, în mod netemeinic și nelegal, proba ce consta în reacția oamenilor în timpul pelerinajului pe care reclamantul l-a făcut în 2024, în dovedirea dimensiunii prejudiciului, astfel cum au fost formulate, vizează modalitatea de valorificare a probelor. Or, exigențele procedurale determinate de motivul de casare invocat de recurent impuneau invocarea unei greșite interpretări a unor texte de lege (nu a unor probe), în raport cu situația factuală reținută. Recurentul tinde, în realitate, a obține o nouă dezlegare în legătură cu aspectele de temeinicie ale cauzei, pentru a putea justifica încălcarea normelor de drept substanțial la care face referire în cuprinsul memoriului de recurs. Aprecierile recurentului, în sensul că este suficientă demonstrarea caracterului ilicit pentru a se reține existența prejudiciului, sunt simple considerații personale, fără susținere juridică, "jurisprudența constantă a instanțelor de judecată" și "jurisprudența CEDO" fiind invocată la modul general, fără indicarea concretă a unor cauze similare în care instanțele să fi procedat doar la analizarea caracterului ilicit al faptei prejudiciabile, eludând astfel îndeplinirea celorlalte condiții necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale. Nemulțumirile generale ale părții față de soluția pronunțată, exprimate în mod direct (instanța de apel a dat "dovadă de superficialitate și lipsă de imparțialitate"), nu se pot constitui în critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului și nu sunt apte a declanșa un control de legalitate a deciziei instanței de apel. Se reține, totodată că, în situația în care exista vreo îndoială cu privire la imparțialitatea judecătorilor din cauza circumstanțelor cauzei, calităților părților ori a unor relații locale, partea interesată avea posibilitatea legală de a formula cerere de strămutare a procesului, în condițiile art. 140-146 C. proc. civ. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ. Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părților, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, susțineri care să poată fi însă încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege În acest sens, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei civile nr. 246/C din 4 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. Cum susținerile recurentului-reclamant nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, așa cum deja s-a menționat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Având în vedere considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs, în condițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 489 C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.