ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1482/2025

Ședința publică din data de 17 septembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ la data de 22 decembrie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, solicitând următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 252, 253, 1.349 și 1.357 C. civ.

Prin sentința nr. 388/30.04.2024, Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 595/21.10.2024, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul.

Ulterior expunerii unor considerente generale referitoare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, recurentul a precizat că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 72 raportat la art. 75 C. civ., respectiv a dispozițiilor art. 8 CEDO, a art. 252-253, art. 1.349, art. 1.357 C. civ., art. 30 din Constituție, precum și a practicii instanței de contecios european, dată fiind greșita apreciere a afirmațiilor litigioase puse în discuție și neluarea în considerare a statutului pârâtei de unitate de cult, dar și a statutului reclamantului de la momentul publicării comunicatului de presă, 29.11.2023.

Arată că, dată fiind calitatea sa de preot în cadrul Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, toate aspectele din trecutul său erau cunoscute de către pârâtă.

Curtea de apel nu a apreciat în niciun fel buna credință a pârâtei privind publicarea Comunicatului de presă din 29.11.2023.

Evidențiind cadrul factual, precizează că la data de 27 septembrie 2023, în urma unei cercetări anchete bisericești, a fost trimis, în calitate de preot, la parohia Heltiu-Boiștea.

Arată, astfel, că dacă pârâta a avut informații referitoare la trecutul său, nu ar fi trebuit să fie trimis să slujească.

Acuzațiile grave formulate de pârâtă, privind lăsarea demisiei în 2009 la protopopiat, fuga din țară, abandonarea familiei, lăsarea parohiei cu datorii de peste 800.000 RON, expunerea familiei sale la pericole și lipsuri, cu consecința ca pârâta, timp de 10 ani, să-i ajute soția și copii, Instanța Curții de Apel Bacău le apreciază ca judecăți de valoare, cu un profund caracter subiectiv, ce nu depășesc limitele libertății de exprimare, și sunt întemeiate pe o bază factuală.

Ulterior redării considerentelor deciziei atacate, menționează că abandonarea familiei, în special a copiilor, este o infracțiune prevăzută și pedepsită de art. 378 C. pen., fiind totodată o faptă reprobabilă, condamnată ferm de majoritatea oamenilor. Abandonarea copiilor, mai ales a celor aflați la vârste fragede, conduce la decăderea din drepturile părintești.

Prezentarea plecării sale ca o fugă, din lașitate, fără o minimă bază factuală și clamarea, în mod mincinos, a unui ajutor constant timp de zece ani din partea pârâtei, au fost expuse ca să întărească convingerea cititorilor că recurentul și-a abandonat familia, soția și copiii săi fiind expuși pericolelor și lipsurilor, ajungând la mila pârâtei.

Arată că a solicitat instanței obligarea pârâtei să prezinte dovezi care să probeze ajutorul constant oferit familiei sale din fondurile acesteia, menționând, totodată, că ar fi putut depune documente care să demonstreze că a trimis bani familiei sale încă din 2012, respectiv martori care să arate că au transportat pachete pentru familia sa, indicând, de asemenea, că în anul 2014 soția sa a călătorit la Londra, unde lucra acesta, situație care s-a repetat și în perioada 2016-2020, recurentul revenind, de asemenea, de mai multe ori în țară.

Expunând împrejurări de fapt, a mai arătat și că, în 2018, cu acordul soției exprimat la notar, a călătorit cu fiul său cel mare în Londra.

Precizează că a considerat că nu este obligat să probeze că nu și-a abandonat familia, prin plecarea legală la muncă în străinătate, cu acordul soției, pârâta fiind cea care avea obligația de a demonstra o acuzație atât de gravă, cu dimensiune penală.

Menționează că, potrivit prezumției de nevinovăție, cel acuzat de o infracțiune sau de o faptă imorală nu trebuie să își dovedească nevinovăția, ci cel care acuză trebuie să probeze acuzația.

Referindu-se la elementele de probatoriu, arată și că, pentru a demonstra că afirmațiile pârâtei constituie ingerințe sancționate de art. 8 CEDO, a prezentat în apel certificatul de naștere a celui de-al patrulea său copil, aspect care demonstrează, la rândul său, că nu și-a abandonat familia în 2009.

Afirmă că această acuzație afectează onoarea familiei sale și creează suspiciuni privind paternitatea fiicei sale.

Precizează, în acest sens, că instanța de apel, a ignorat argumentele pertinente pe care le-a prezentat, iar pe unele le-a distorsionat.

Curtea de Apel Bacău, apreciind profund greșit acuzația gravă a pârâtei privind abandonarea familiei timp de 10 ani de către reclamant, a aplicat în mod greșit prevederile art. 72 C. civ. și art. 8 CEDO.

Evidențiind situația de fapt, menționează și că afirmațiile potrivit cărora, cu binecuvântarea conducătorului Arhiepiscopiei, familia sa a avut locuință, soția sa a fost angajată ca asistent medical la așezământul social, nu pot fi catalogate ca reprezentând judecăți de valoare.

Expunând cadrul factual, precizează că a arătat prin cererea introductivă de instanță și în apel că aceste aspecte au avut loc în urma unei înțelegeri prin care atât recurentul, cât și soția sa au donat suma de 300.000 RON, împrumutată parohiei, în schimbul punerii la dispoziție a unei locuințe si menținerii soției în postul de asistent medical.

Relevând probatoriul admnistrat, arată că a depus la dosar contracte de împrumut între parohie și soție în valoare de 300.000 RON.

Arată că instanța de apel nu a constat caracterul acuzator susținerii și că aceasta se coroborează cu acuzația de abandonare a familiei de către recurent.

Precizează că intimata este o persoană juridică de drept privat, conform art. 41 din Statutul BOR adoptat prin H.G. nr. 53/2008, toate încasările și plățile acesteia fiind contabilizate.

Menționează că intimata nu a propus nicio dovadă în sprijinul acestei afirmații neveridice, precum și că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului potrivit căruia cel care face o acuzație trebuie și să o probeze, din moment ce recurentul nu poate proba contrariul, în sensul că pârâta nu a acordat vreme de zece ani ajutor și protecție familiei din fondurile proprii.

Prin susținerea publică potrivit căreia familia recurentului a fost ajutată și protejată timp de zece ani cu fonduri de la Arhiepiscopie, intimata a vrut să convingă cititorul că recurentul și-a abandonat familia, lăsând-o în pericol.

Arată că intimata l-a prezentat ca pe un individ care se ridică împotriva binefăcătorului său.

Precizează, totodată, că acuzația calomnioasă potrivit căreia ar fi lăsat parohia unde a slujit ca preot, cu o datorie de peste 800.000 RON nu are o bază factuală, având în vedere că litigiile, care au făcut obiectul dosarelor nr. x/2009, nr. y/2010, nr. z/2010 și nr. 3958/99/2011, au fost respinse în mod definitiv.

Arată că detaliul privind rotunjirea sumei de la 717.506,44 RON la peste 800.000 RON l-a invocat pentru a aduce încă un motiv prin care să demonstreze că pârâta a dat dovadă de rea-credință în redactarea și publicarea comunicatului.

În mod greșit curtea de apel, în evaluarea acestei acuzații grave s-a raportat doar la acest detaliu, trăgând concluzia că respectiva rotunjire nu poate constitui o încălcare a limitelor libertății de exprimare, fiind aplicate greșit prevederile art. 10 și art. 8 CEDO.

Referindu-se la situația de fapt, recurentul menționează și că în mod greșit a interpretat curtea de apel afirmațiile intimatei din cuprinsul comunicatului în sensul că pârâta ar fi dorit să prezinte public că reclamantul a participat în trecut la jocuri de noroc, având în vedere că prin respectivele afirmații mincinoase, fără o minimă bază factuală, intimata a dorit să îl prezinte pe recurent ca pe o persoană implicată în afaceri și în jocuri de noroc în trecutul apropiat, dar și în prezent.

Arată, în acest sens, că un cititor obișnuit a putut să tragă concluzia că întoarcerea recurentului în țară a avut loc după 2019.

Precizează că în acțiunea formulată, a arătat că a practicat jocuri de noroc între anii 2010-2012, însă după ce și-a depus demisia și până a plecat în străinătate.

Relevând, de asemenea, cadrul factual, arată că nu contestă că a suferit în urmă cu 12 ani de această dependență, însă între timp s-a vindecat de aceasta, precum și că ulterior revenirii în țară nu și-a reluat activitatea din cadrul societății de construcții și nici implicarea în jocuri de noroc.

Expunerea publică a unei boli, a unei suferințe din trecut, ca și cum s-ar regăsi și în prezent constituie o o depășire a libertății de exprimare și a valorilor ocrotite de art. 8 CEDO.

Dacă ar fi fost adevărat că după întoarcerea în țară, recurentul ar fi reluat activitatea cu societatea de construcții și implicarea în jocurile de noroc și ținând cont că pe 27 septembrie 2023 a reînceput slujirea în calitatea de preot, aceasta ar fi constituit o divulgare publică privind unele activități incompatibile cu statutul său de preot.

Deși avea cunoștință la momentul publicării comunicatului că afirmațiile despre reluarea activității cu societatea de construcții și reluarea implicării în jocurile de noroc sunt neveridice, intimata le-a prezentat în mod public ca fiind adevărate, doar cu scopul de a știrbi reputația recurentului, cunoscut fiind că opinia publică condamnă ferm clericii care sunt implicați în jocurile de noroc.

Relevând circumstanțe factuale, recurentul arată și că în mod greșit a calificat instanța de apel ca reprezentând o judecată de valoare afirmația intimatei din finalul comunicatului potrivit căreia recurentul ar fi solicitat iertare și milă cu ocazia convocării sale la sediul pârâtei.

Arată că a fost supus unei cercetări canonice pe care a înregistrat-o cu camera ascunsă, fiind depusă o copie a materialului video la dosarul cauzei, a cărei administrare a solicitat-o instanței de apel.

Precizează că din înregistrări se poate vedea că nu a avut o atitudine deloc supusă sau umilă.

Menționează că acuzațiile grave și lipsite complet de o minimă bază factuală ale intimatei, ce se referă la fapte și care nu constituie judecăți de valoare, demonstrează caracterul ilicit al comunicatului, fiind încălcate art. 72 C. civ. și art. 8 CEDO, depășindu-se limitele libertății de exprimare.

Reluând susținerile formulate, recurentul a precizat că instanța de apel a reținut eronat situația de fapt referitoare la litigiile formulate împotrva Parohiei unde a slujit acesta, cauze soluționate definitiv, prin respingerea acțiunilor.

De asemenea, multe dintre motivele invocate de recurent, dar și de intimată, au fost ignorate, în sensul că nu au fost administrate, pentru a fi apreciate ca fiind întemeiate sau neîntemeiate.

Curtea de apel a considerat în mod greșit o acuzație privind săvârșirea unei fapte penale, abandonul familie, ca fiind o judecată de valoare.

Instanța de apel a considerat incorectă afirmația neveridică potrivit căreia soția și copiii recurentului au primit, timp de zece ani, ajutor și protecție cu fondurile pârâtei, ca reprezentând o stare de fapt, fără să o analizeze în context și fără să identifice sensul acuzator al acesteia.

Curtea de apel a evaluat greșit afirmația mincinoasă a pârtei referitoare la participarea recurentului la jocurile de noroc și reluarea activității cu societatea de construcții, neluând în considerare sintagma "reîntors în țară".

Instanța de prim control judiciar a apreciat greșit că afirmația neveridică a intimatei, în sensul că recurentul a cerut ieratre și milă de la pârâtă, pe care le-a primit în urma îmbisericirii din 27.09.2023, constituie o judecată de valoare, fără să ia în considerare toate probele propuse.

Curtea de apel nu a luat în considerare statutul intimatei de Arhiepiscopie în cadrul BOR, pârâta fiind o unitate de cult cu foarte mare credibilitate la nivelul opiniei publice, motiv pentru care analizarea afirmațiilor trebuia făcută cu mult mai multă rigoare.

De asemenea, instanța devolutivă de control judiciar nu a luat în considerare statutul reclamantului din data de 29.11.2023, de preot slujitor în cadrul Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, pârâta cunoscând cu acuratețe informațiile privitoare la acesta.

În concluzie, arată că reținerea unor stări de fapt în mod greșit, ignorarea unor motive invocate, aprecierea eronată a unor acuzații de săvârșire a unei infracțiuni, ignorarea statutului intimatei, dar și pe cel al recurentului au determinat judecarea greșită a cauzei de către curtea de apel.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În dezvoltarea excepției nulității recursului, intimata a invocat că recurentul se limitează la reluarea argumentelor pe care le-a invocat în fața instanței de apel, criticile vizând greșita apreciere a situației de fapt.

În acest sens, raportat la cererea de recurs, a solicitat constatarea faptului că susținerile referitoare la "greșita apreciere a afirmațiilor litigioase", lipsa "bunei-credințe" a pârâtei, "la reținerea în mod eronat a situației de fapt", la "greșeli în administrarea probatoriului", la greșita apreciere a afirmațiilor litigioase ale pârâtei reprezintă, în realitate, veritabile aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, care excedează motivelor de casare prevăzute strict și limitativ de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, nemulțumirea recurentului cu privire la "greșita aplicare a principiilor de drept potrivit cărora, cel care face o acuzație trebuie să o și probeze", de către instanța de apel, la faptul că ar fi trebuit să se administreze proba testimonială, pentru "dovedirea afirmației grave referitoare la abandonul de familie", sunt critici de netemeinicie.

În esență, simpla afirmație potrivit căreia instanța de apel ar fi încălcat art. 8 și 10 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a art. 72-73, art. 252-253, art. 1.349 și art. 1.357 C. civ., în condițiile în care au fost analizate în detaliu afirmațiile menționate în comunicatul incriminat, conchizând că aspectele de ordin public relevate de pârâtă, chiar dacă, în parte, reprezintă judecăți de valoare, nu sunt lipsite de o bază factuală și au păstrat un echilibru între dreptul la libertate de opinie și exprimare al pârâtei și dreptul la imagine și viață privată al reclamantului, nu satisface cerința legală referitoare la motivarea recursului.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere că instanța de apel, în mod just, a reținut că afirmațiile referitoare la viața personală și profesională a reclamantului au reprezentat un demers impus de publicarea materialului din 28.11.2023, prin care se încerca, pe baza înregistrărilor realizate cu camera ascunsă de către reclamant, incriminarea unor persoane din rândul clerului.

Arată că instanța de apel a făcut o analiză detaliată a informațiilor cuprinse în comunicatul incriminat, apreciind că simpla greșeală materială cu privire la anul demisiei reclamantului, sau considerarea drept "fugă" a plecării acestuia din țară, chiar dacă sunt judecăți de valoare, nu sunt lipsite de bază factuală și nu sunt în măsură să denatureze faptele, atât timp cât însuși reclamantul recunoaște că a fost subiectul unui număr de 8 dosare penale, primind și o condamnare pentru o infracțiune de înșelăciune.

În condițiile în care reclamantul a recunoscut faptul că la data demisiei sale existau mai multe dosare civile pe rolul Tribunalului Iași având ca obiect obligarea parohiei la plata sumei de 717.506,44 RON, instanța de apel a reținut în mod corect faptul că simpla rotunjire a sumei solicitate de creditori nu reprezintă o încălcare a limitelor dreptului la exprimare, exagerarea fiind una minoră și fără consecințe în ceea ce privește dreptul la viață privată al reclamantului.

De asemenea, faptul locuirii soției reclamantului timp de zece ani în casa parohială, lipsa sau nu a ajutorului din partea pârâtei, participarea la jocurile de noroc sau motivul prezentării reclamantului în fața Consiliului Eparhial Roman sunt chestiuni de fapt.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care solicitat respingerea excepției nulității recursului și admiterea căii de atac formulate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nul, având în vedere că niciuna dintre criticile expuse în cadrul memoriului de recurs nu pune în discuție aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate.

- Deși sub aparența unei critici de nelegalitate relative la încălcarea dispozițiilor art. 72, art. 75, respectiv a art. 252-253, art. 1.349, art. 1.357 C. civ., a prevederilor art. 8 și art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a art. 30 din Constituție, recurentul tinde, în realitate, la obținerea unei noi evaluări asupra elementelor de temeinicie și de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel cu ocazia constatării respectării limitelor dreptului la liberă exprimare de către intimată, afirmând, în mod expres, "reținerea unor stări de fapt în mod greșit".

Tot astfel, se observă că, ulterior referirii, în termeni generali, la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și fără a demonstra similitudinea hotărârilor indicate prin memoriul de recurs cu prezenta speță (altfel decât a reda, sub forma citării, considerente izolate ale deciziilor referite), recurentul s-a rezumat la a evoca împrejurări factuale pe care le consideră ca fiind relevante în speță.

Afirmând, în acest sens, "greșita apreciere a afirmațiilor litigioase puse în discuție", precum și "neluarea în considerare a statutului pârâtei" (respectiv a statutului său), recurentul urmărește doar obținerea unei noi evaluări a bazei factuale reținute de către instanța de prim control judiciar, ca efect al interpretării probatoriului.

Mai mult, pretinzând că "instanța de apel nu a apreciat în niciun fel buna-credință a pârâtei", recurentul omite că, în cercetarea temeiniciei soluției tribunalului, evaluând, cu ocazia devoluțiunii depline a cauzei, ansamblul afirmațiilor intimatei din perspectiva probatoriului administrat, curtea a reținut, similar tribunalului, că acestea, "raportate la contextul real în care au fost făcute, se circumscriu exercițiului normal al libertății de exprimare cu privire la o problemă de interes general", stabilind, totodată, că "simpla apreciere subiectivă a reclamantului că afirmațiile incriminate i-ar fi defavorabile nu este suficientă pentru a conduce la concluzia că pârâta, prin exprimarea opiniei sale, în calitate de instituție publică, în raport cu o temă de interes general, astfel argumentată, a acționat cu rea-credință."

Pentru a contura această concluzie, instanța anterioară a constatat că, "în evaluarea proporționalității unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare, trebuie să se distingă între fapte și judecăți de valoare", în acord cu jurisprudența instanței de contencios european (analizată pe larg în cuprinsul deciziei atacate), statuând că, în timp ce materialitatea primelor poate fi dovedită, pentru judecățile de valoare, obligația de a le dovedi este imposibilă și aduce atingere libertății de opinie, element fundamental garantat de art. 10 din Convenție.

Or, în legătură cu aceste aspecte, instanța de apel a stabilit, în concordanță cu cele reținute de prima instanță, că doar o parte dintre afirmații constituie situații faptice ("depunerea demisiei", "referirea la datoria de 800.000 RON existentă în patrimoniul unității de cult la momentul demisiei sale", "împrejurarea că pârâta a acordat sprijin soției reclamantului de-a lungul timpului", "participarea reclamantului la jocuri de noroc"), în timp ce restul afirmațiilor ("aprecierile pârâtei cu privire la faptul că plecarea reclamantului în străinătate a avut semnificația unei fugi și a unui abandon", "susținerea că a cerut iertare și milă de la instituție") reprezintă judecăți de valoare, constatând, în egală măsură, că "au avut o bază factuală bine determinată, constând în aspecte recunoscute de pârât".

A afirma, așadar, la acest moment procesual, contrariul constituie o nesocotire a limitelor în care instanța de recurs examinează cauza, exclusiv din perspectiva legalității acesteia, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar nu și cu privire la faptele cauzei, astfel cum decurg din maniera de interpretare a probatoriului administrat (în temeiul căruia s-a stabilit atât că "s-a făcut dovada veridicității faptelor imputate", cât și existența bazei factuale a judecăților de valoare), aspecte de temeinicie a căror existență și apreciere aparțin exclusiv instanțelor fondului.

- În același sens cu cele menționate anterior, se constată că se înscriu în afara controlului de legalitate al instanței de recurs și susținerile reclamantului care tind la recalificarea juridică a afirmațiilor referitoare la faptul că "plecarea reclamantului în străinătate a avut semnificația unei fugi și a unui abandon" ca reprezentând o situație faptică, dat fiind că "abandonarea familiei este o infracțiune prevăzută și pedepsită de art. 378 C. pen..".

Distinct de împrejurarea că aceste alegații nu își au corespondentul în motivele de apel ale reclamantului, fiind lipsite de ancorare în statuările instanței anterioare - aspect care atrage, la rândul său, imposibilitatea analizării unei critici direct în prezenta cale extraordinară de atac, față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. -, susținerile sunt unele care vizează strict devoluțiunea cauzei, improprie judecății din recurs, conform celor arătate în precedent.

În atare circumstanțe, reținerea instanței de prim control judiciar în sensul că respectiva judecată de valoare ("cu un profund caracter subiectiv") "nu depășește limitele libertății de exprimare", nu mai poate fi contrazisă la acest moment procesual, fiind întemeiată pe propria apreciere a instanței de apel, grefată pe analiza elementelor de temeinicie ale pricinii, pe baza cărora s-a stabilit că "a fost determinată de faptul că respectiva plecare s-a produs în contextul în care se efectuau cercetări penale în legătură cu o serie de fapte săvârșite de reclamant", iar "reclamantul a recunoscut existența dosarelor penale în cadrul cărora a fost cercetat".

- Nici simplele susțineri ale recurentului în sensul că "pârâta nu a prezentat dovezi care să probeze ajutorul constant oferit familiei reclamantului" nu permit declanșarea controlului în casație, întrucât deduc judecății, la rândul lor, doar aspecte referitoare la probațiune, care se repercutează pe planul temeiniciei hotărârii, iar nu al legalității acesteia.

Astfel, prin criticile invocate, prin care afirmă doar formal că "instanța de apel aplică greșit principiile de drept potrivit cărora cel care face o acuzație trebuie să o și probeze" (dat fiind că "nu poate proba că pârâta nu a acordat vreme de zece ani ajutor și protecție familie din fondurile proprii"), recurentul urmărește, în realitate, efectuarea unui control de fond prin reevaluarea situației de fapt stabilite de instanța devolutivă prin prisma materialului probator, în baza căruia s-a reținut că "poate fi calificat ca fiind un astfel de sprijin, din punctul de vedere al instituției, și simplul fapt că a permis soției reclamantului să locuiască în casa parohială și să desfășoare activitate de asistent la așezământul social" (împrejurări cu privire la care curtea de apel a statuat, de asemenea, că "nu au fost contrazise sau infirmate de reclamant"), iar nu cercetarea unor aspecte privitoare la regulile de procedură din materia sarcinii probei.

Or, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop, probatoriul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la cadrul factual care a fost constatat deja, deoarece modul în care instanțele fondului au interpretat probele administrate și au stabilit, pe baza acestora, o anumită situație de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

- Tot astfel, nici susținerile recurentului referitoare la greșita apreciere (ca încadrându-se în limitele libertății de exprimare) a afirmației că "a lăsat unitatea de cult cu o datorie de peste 800.000 RON", în condițiile în care "instanțele judecătorești au respins în mod definitiv acțiunile", nu se transpun în veritabile motive de recurs, antamând, similar celorlalte critici, doar circumstanțele factuale din prezenta cauză.

În acest sens, analiza jurisdicțională a instanței de apel (care a făcut trimitere la dosarele indicate și prin memoriul de recurs) a relevat că "referirea la datoria de 800.000 RON, existentă în patrimoniul unității de cult la momentul demisiei sale, are natura unui fapt, a cărui realitate a fost recunoscută de reclamant prin susținerile făcute în cuprinsul cererii de apel și a cererii de chemare în judecată".

Or, invocarea, inadecvat procedural, a unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele fondului cu privire la un alt reper temporal (respectiv respingerea pretențiilor formulate împotriva unității de cult la un moment ulterior celui la care a intervenit demisia reclamantului) nu se poate circumscrie unei veritabile critici de nelegalitate în prezenta etapă procesuală.

În același registru se înscriu și referirile pe care partea le face la atitudinea subiectivă a intimatei, prin "rotunjirea sumei de la 717.506,44 RON până la peste 800.000 RON", din moment ce, și în privința acestui aspect de temeinicie, judecata devolutivă a stabilit că "exagerarea era minoră", chestiune ce nu mai poate face, la rândul său, obiectul cenzurii instanței de recurs.

Așadar, fără a exhiba un element de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul, cu ignorarea aspectului că analiza curții de apel nu a fost de natură să releve alte împrejurări decât cele reținute de tribunal, constatând, totodată, că reclamantul nu a adus un probatoriu (ci, dimpotrivă, a recunoscut o serie dintre împrejurările de fapt expuse) din care să rezulte încălcarea legii de către pârâtă, cu consecința constatării netemeiniciei acțiunii, tinde doar la reevaluarea situației de fapt.

Or, așa cum s-a arătat anterior, instanța de recurs nu are competența de a cenzura cadrul factual stabilit prin hotărârea atacată, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care a fost constatată deja pe baza probatoriului administrat de către instanțele devolutive.

- Cât privește susținerile referitoare la modalitatea de apreciere, de către curtea de apel, a afirmațiilor intimatei referitoare la participarea sa în activități legate de jocuri de noroc, se constată că nici de această dată recurentul nu formulează, în mod efectiv, critici de nelegalitate cu privire la decizia atacată, ci se rezumă la a-și exprima dezacordul cu privire la cadrul factual reținut în etapele procesuale anterioare, sens în care arată, în mod expres, că, "întors în țară, nu a reluat implicarea în jocurile de noroc".

Or, dată fiind modalitatea prin care partea a înțeles să deducă, spre analiză, respectiva susținere, se constată că acesta tinde, în realitate, să stabilească, în mod artificial, contextul factual al cauzei într-o altă manieră decât cea stabilită de către instanțele fondului (care au reținut, în mod concordant, că "divulgarea unei slăbiciuni mai vechi a reclamantului, legată de dependența de jocurile de noroc, nu poate fi apreciată ca fiind calomnioasă prin simplul fapt că nu s-a menționat și aspectul vindecării", respectiv că "reclamantul a recunoscut că în perioada 2010-2012 a avut o cădere nervoasă și a apelat la acest gen de jocuri pentru a-și rezolva problemele") și să justifice, astfel, neprocedural, în același mod general, o eventuală încălcare a prevederilor art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Această manieră de formulare a criticii nesocotește, însă, limitele de exercitare a controlului judiciar specific instanței de recurs, circumscrise strict aspectelor de nelegalitate pe baza situației determinate de instanțele de fond, singurele care au competența de evaluare a probatoriului.

- Nici cea din urmă critică a recurentului, privitoare la modalitatea de calificare, de către instanța de apel, a afirmațiilor din comunicatul de presă potrivit cărora acesta "a cerut iertare și milă de la instituție", ca reprezentând judecăți de valoare, nu opune considerentelor deciziei atacate argumente juridice, care să poată forma obiectul analizei instanței de recurs, reprezentând, la rândul lor, simple trimiteri la situații factuale și interpretări de probe.

Astfel, fără a deduce judecății critici concrete de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul contestă, în realitate, relevanța acordată unui element probatoriu (înregistrarea pe suport optic a cercetării canonice - probă încuviințată de instanța de apel la termenul de judecată din 14 octombrie 2024, prilej cu care s-a dispus și înmânarea duplicatului suportului optic apărătorului intimatei), atunci când afirmă că "instanța de apel nu a luat în considerare toate probele propuse".

Însă, în speță, nu se pot cerceta susținerile referitoare la mijlocul de probă la care se referă recurentul, nefiind pusă în discuție eventuala admisibilitate a acestuia, ci însăși concludența și pertinența sa în contextul de ansamblu al cauzei (în care s-a acordat prevalență altor elemente probatorii sau manifestări procedurale), aspect incompatibil a fi dedus cenzurii specifice instanței de recurs.

Se constată, așadar, că inclusiv aceste susțineri ale recurentului vizează, în realitate, modalitatea de valorificare a probelor și repun în discuție, într-o manieră inadecvată procedural, calificarea dată afirmațiilor de către instanțele de fond.

Or, exigențele procedurale determinate de motivul de casare invocat de recurent impuneau invocarea unei greșite interpretări a unor texte de lege (iar nu a unor probe din prezenta pricină), în raport cu situația factuală reținută.

Astfel, se constată că recurentul tinde, în realitate, a obține, în mod nepermis, o nouă dezlegare în legătură cu aspectele de temeinicie ale cauzei, pentru ca, în raport cu o atare eventuală împrejurare, să poată justifica încălcarea normelor de drept substanțial la care face referire în cuprinsul memoriului de recurs.

O atare atitudine procesuală nesocotește, însă, limitele controlului în casație, care, spre deosebire de calea devolutivă de atac, presupune doar o examinare în drept, nu și în fapt, conform celor menționate în precedent.

În aceste circumstanțe, se constată că modalitatea de formulare a susținerilor din cuprinsul memoriului de recurs nu permite verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa unor critici subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la argumentele instanței de apel, conform celor expuse anterior.

Totodată, nici aspectul că, prin notele scrise înregistrate în 15 septembrie 2025 (transmise prin poștă în 9 septembrie 2025), depuse de recurent, au fost formulate așa-numite "noi critici" față de cele deduse judecății prin memoriul de recurs nu este în măsură să acopere viciul nemotivării corespunzătoare a prezentei căi extraordinare de atac, având în vedere că, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 487 C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs [în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs - neincidente în speță], în interiorul termenului de formulare a recursului, prevăzut de art. 485 alin. (1) din același cod, astfel că prin acest act procedural, depus ulterior împlinirii termenului de promovare a recursului (9 decembrie 2024), nu mai pot fi deduse, spre examinare, alte motive decât cele indicate în cuprinsul memoriului de recurs.

Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamantul avea deschisă posibilitatea de a contesta reținerile instanței anterioare referitoare la invocarea "pentru prima dată în apel" a prevederilor Legii nr. 361/2022, independent de actul jurisdicțional de care a înțeles să se prevaleze prin notele formulate.

Pentru aceste considerente, având în vedere că, în cauză, motivele de recurs nu sunt susceptibile de a fi încadrate în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu se pot reține motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform alin. (3) al art. 489 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 595 din 21 octombrie 2024 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 595 din 21 octombrie 2024 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.