ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1611/2025

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 7 octombrie 2014, sub nr. x/2014, pe rolul Tribunalului București, secția a VII-a civilă, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C. S.R.L., prin lichidatorul judiciar D.., și E. S.A., a solicitat: I. în principal, să constate nulitatea absolută: - a "Actului de dezmembrare" autentificat sub nr. x din 18 mai 2006 de către BNP Asociați "F." având ca obiect imobilele - terenuri: lotul x cu nr. cadastral x și lotul x cu nr. cadastral x, situate în Voluntari, jud. Ilfov înscrise în CF nr. x (inițial CF nr. x a loc. Voluntari); - a "Declarației" autentificate sub nr. x din 18 mai 2006 de către BNP Asociați "F.", având ca obiect imobilele - terenuri: lotul nr. x cu nr. cad. x înscris în CF nr. x a loc. Voluntari și lotul nr. x cu nr. cad. x înscris în CF nr. x a loc. Voluntari; - a "Contractului de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. x din 07 decembrie 2006 de către BNP Asociați "F."; II. în subsidiar: - să dispună anularea "Contractului de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. x din 7 decembrie 2006 de către BNP Asociați "F." având ca obiect imobilele - terenuri intravilane înscrise în CF inițial nr. 7000 a loc. Voluntari sub nr. cad. x; CF nr. x inițial a loc. Voluntari sub nr. cad. x; CF inițial nr. 7003 a loc. Voluntari sub nr. cad. x; CF inițial nr. 7005 a loc. Voluntari sub nr. cad. x; CF nr. x inițial a loc. Voluntari sub nr. cad. x; în CF inițial nr. 7007 a loc. Voluntari sub nr. cad. x; - să constate nulitatea absolută parțială a "Contractului de credit ipotecar bancar pentru persoane juridice" nr. 158 din data de 28 decembrie 2006 în privința clauzei având ca obiect "Garantarea creditului" art. 6 pct. 6.1 lit. c), respectiv instituirea ipotecii de rang I asupra terenului în suprafața totală de 10.420,10 mp situat în Orașul Voluntari, jud. Ilfov - parcele de teren înscrise în CF; - să constate nulitatea absolută parțială a "Contractului de ipotecă pentru garantarea creditului ipotecar acordat în baza prevederilor Legii nr. 190/1999" încheiat la data de 28 decembrie 2006, accesoriu al "Contractului de credit ipotecar bancar pentru persoane juridice" nr. 158 din data de 28 decembrie 2006 în privința clauzei având ca obiect constituirea ipotecii de rang 1 și a interdicției de înstrăinare și grevare asupra terenului în suprafața totală de 10.420,10 mp situat în Orașul Voluntari, jud. Ilfov - parcele de teren înscrise în CF; - să constate nulitatea absolută a "Actului de lipire" autentificat sub nr. x din 22 mai 2007 de către BNP Asociați "F."; - să constate nulitatea absolută a "Actului de dezmembrare" autentificat sub nr. x din 25 mai 2007 de către BNP Asociați "F." având ca obiect imobilele cu nr. cad. x; cu nr. cad. x; cu nr. cad. x; cu nr. cad. x; nr. cad. x; nr. cad. x; nr. cad. x; - să constate nulitatea absolută a "Actului de alipire" autentificat sub nr. x din 26 octombrie 2007 de către BNP Asociați "F."; - să constate nulitatea absolută a "Actului de dezmembrare" autentificat sub nr. x din 13 decembrie 2007 de către BNP Asociați "F." având ca obiect imobilele cu nr. cad. xl-Ul - 6101/1-C1-U68; nr. cad. x - 6101/1-C2-U68; nr. cad. x; nr. cad. x; nr. cad. x; nr. cad. x; nr. cad. x; - să dispună restabilirea situației anterioare de carte funciară, în sensul radierii actelor juridice anterior enunțate, al dreptului de proprietate al C. S.R.L., din CF nr. x, nr. 7001, nr. 7002, nr. 7003, nr. 7004, nr. 7005, nr. 7006, nr. 7007 loc. Voluntari, CF nr. xa loc. Voluntari, CF nr. xa loc. Voluntari, CF nr. xloc. Voluntari, CF nr. xloc. Voluntari, CF nr. xloc. Voluntari, CF. nr. xa loc. Voluntari, CF nr. xa loc. Voluntari, CF nr. xa loc. Voluntari, CF nr. xa loc. Voluntari, CF nr. xa loc. Voluntari, CF nr. xa loc. Voluntari, CF nr. xloc. Voluntari; - să dispună radierea ipotecii de rang I și a interdicțiilor de înstrăinare, grevare, ipotecare, dezmembrare și închiriere, constituite în favoarea E. - Sucursala Sector 3, înscrise în CF nr. x, nr. 7001, nr. 7002, nr. 7003, nr. 7004, nr. 7005, nr. 7006, nr. 7007 loc. Voluntari, CF nr. xa loc Voluntari, CF nr. xa loc Voluntari, CF nr. xloc. Voluntari, CF nr. xloc. Voluntari, CF nr. xa loc. Voluntari, CF nr. xa loc. Voluntari, CF nr. xa loc. Voluntari, CF nr. xa loc. Voluntari, CF nr. xa loc. Voluntari, CF nr. xa loc. Voluntari, CF nr. xa loc. Voluntari. În cauză a fost admisă excepția de necompetență funcțională a secției a VII-a civilă, specializată în cauze de insolvență, fiind declinată competența de soluționare a dosarului în favoarea secției a V-a civilă a Tribunalului București, unde a fost înregistrat sub nr. x/2014**. Pârâta C. S.R.L., prin lichidator, a formulat o cerere de chemare în garanție împotriva notarului public G. și a pârâtului B..

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 247 din 1 martie 2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C. S.R.L. în faliment, reprezentată de către lichidatorul judiciar D., și E. S.A. - Sucursala Sector 3, a respins, ca fiind rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta C. S.R.L., prin lichidatorul judiciar D., îndreptată împotriva lui B. și a notarului public G., din cadrul Societății Profesionale Notariale "F.".

Hotărârea pronunțată de instanța de apel La data de 12 septembrie 2017, H.. a formulat o cerere de introducere în cauză, întrucât i-a fost transmis dreptul de creanță decurgând din contractul de credit nr. x din 28 decembrie 2006 și dreptul de ipotecă constituit prin contractul nr. x din 28 decembrie 2006 încheiat între E. S.A. și C. S.R.L. Prin decizia civilă nr. 718A din 6 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 247 din 1 martie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele - pârâte C. S.R.L., reprezentată de către lichidatorul judiciar D., E. S.A. - Sucursala Sector 3, H.. și cu intimații chemați în garanție B. și G., a anulat sentința civilă atacată și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Hotărârea pronunțată de instanța de recurs Prin decizia civilă nr. 18 din 15 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta - pârâtă C. S.R.L., reprezentată de către lichidatorul judiciar D.., împotriva deciziei civile nr. 718A din 6 iulie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel, în rejudecare La data de 9 februarie 2022, Curtea de Apel București a luat act de transmiterea calității procesuale pasive de la H.. către I. S.R.L. La data de 21 septembrie 2022, instanța de apel a constatat lipsa calității de parte în apel a chematului în garanție G.. Prin decizia civilă nr. 354A din 8 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins excepția lipsei de interes, invocată de intimatele C. S.R.L. și I. S.R.L., ca neîntemeiată. A respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 247 din 1 martie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele - pârâte C. S.R.L., reprezentată de către lichidatorul judiciar D.. și E. S.A. - Sucursala Sector 3, intimatele - interveniente I. S.R.L. și H.. și cu intimatul - chemat în garanție B., ca nefondat.

Calea de atac formulate în cauză Reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 354A din data de 8 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Prin calea extraordinară de atac promovată, reclamanta A. solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în temeiul dispozițiilor art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În subsidiar, dacă se apreciază că nu se impune trimiterea cauzei la Curtea de Apel București, solicită rejudecarea acesteia, admiterea apelului, anularea sentinței apelate și admiterea cererii de chemare în judecată. Solicită și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea recursului. După o amplă prezentare a raporturilor dintre părți și a hotărârilor pronunțate în cauză, recurenta arată că își întemeiază calea pe atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. întrucât decizia pe care o supune controlului judiciar este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Învederează că cererea sa de apel a cuprins trei critici principale ale sentinței instanței de fond, care trebuiau analizate de către Curtea de Apel București, ca urmare a deciziei de casare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. După casarea deciziei inițiale și trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru soluționarea primului motiv de apel, instanța a încuviințat proba cu expertiză grafoscopică, având ca obiectiv stabilirea autenticității semnăturii din cuprinsul actelor a căror nulitate se solicită. A apreciat că proba este pertinentă și concludentă în raport de obiectul cererii de chemare în judecată. Prin concluziile raportului de expertiză nr. x din 14 octombrie 2022, s-a stabilit că semnăturile de la pozițiile A., de pe actul de dezmembrare autentificat sub nr. x din 18 mai 2006, declarația autentificată sub nr. x din 18 mai 2006 și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 7 decembrie 2006 nu au fost executate de titulara acestora. Cu toate acestea, la momentul pronunțării, Curtea de Apel București nu a considerat că proba este utilă cauzei, constatând caracterul neîntemeiat al primei critici formulate pe calea apelului. În acest sens, instanța a reținut că soluția în cauză nu poate fi fundamentată pe concluziile unui raport de expertiză criminalistică câtă vreme normele procedurale impun procedura falsului, neparcursă în cazul de față. De asemenea, a reținut că, potrivit art. 255 alin. (1) din C. proc. civ., probele trebuie să fie admisibile și să ducă la soluționarea procesului, iar în baza art. 100 alin. (1) din Legea notarilor publici nr. 36/1995, înscrisul autentic notarial face deplină dovadă până la declararea sa ca fals cu privire la constatările făcute personal de notar, respectiv faptul prezentării părților în fața acestuia și exteriorizarea consimțământului. Recurenta apreciază că, prin constatarea inadmisibilității probei cu expertiză, instanța de apel a încălcat inclusiv dispozițiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, din decizia de casare nr. 18 din 15 ianuarie 2020. Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, arată că prin decizia recurată s-a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 1173 din C. civ. întrucât actele autentice supuse controlului judiciar fac dovada până la înscrierea în fals cu privire la ceea ce a consemnat notarul. Prezența recurentei la notar și exteriorizarea consimțământului reprezintă constatări personale ale acestuia, care se bucură de prezumția de legalitate, prezumție ce poate fi răsturnată numai prin înscriere în fals, procedură ce nu a fost urmată în cauză. Recurenta susține că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 158 și ale art. 159 din Legea nr. 36/1995 care instituie dreptul persoanelor interesate să promoveze acțiuni în anularea actelor notariale pe care le apreciază ca fiind nelegale. Prezentul demers judiciar reprezintă o acțiune în anularea celor trei acte juridice autentificate, care nu îndeplinesc condiția existenței consimțământului. Este adevărat că legea prevede că exteriorizarea consimțământului se materializează prin semnătură, însă recurenta contestă că semnătura de pe actele supuse controlului judiciar îi aparține. Instanțele de fond au apreciat, în mod nelegal, că și denunțarea actelor, ca fiind false, trebuia făcută pe cale principală, prin cererea de chemare în judecată. Recurenta a solicitat constatarea nulității absolute a actelor, pe cale principală, acest tip de nulitate putând fi invocat atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție. Prin cererea de chemare în judecată s-a susținut falsificarea semnăturilor de pe înscrisuri, motiv pentru care instanța nu ar fi trebuit să se limiteze la a constata că trebuia să se solicite expres constatarea falsului, pe cale incidentală. Aceasta era obligată să dea curs dispozițiilor art. 304 din C. proc. civ., respectiv să cheme partea care folosește înscrisul pentru a lua cunoștință de denunțarea acestuia ca fals. Textul legal reprezintă o normă imperativă, instituind o obligație pe care instanțele trebuiau să o îndeplinească. În acest context, raportul de expertiză apare ca fiind o probă pertinentă, concludentă și utilă cauzei. Arată că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material, apreciind că actul notarial se bucură de o prezumție absolută de autenticitate, care nu poate fi răsturnată, și că proba cu expertiza criminalistică, care ar fi răsturnat prezumția absolută, nu este admisibilă. Obiectul cererii de chemare în judecată este acțiunea în nulitatea absolută a celor trei acte juridice derivând din lipsa consimțământului la încheierea lor. Instanța a reținut că, în ceea ce privește actul de dezmembrare și contractul de vânzare-cumpărare, consimțământul soțului nu a fost contestat, astfel că sancțiunea este nulitatea relativă. Fiind un act lovit de nulitate relativă, a fost confirmat tacit, întrucât nu s-a solicitat anularea lui în termenul de prescripție de 3 ani. Față de aceste rețineri, recurenta arată că nu a fost înțeles motivul nulității, respectiv acela că semnătura de pe acte nu-i aparține. Nulitatea relativă ar fi intervenit dacă actele nu erau semnate, astfel că nu sunt incidente dispozițiile privind confirmarea nulității. În ceea ce privește ultimul motiv de apel, referitor la lipsa analizei cauzei ilicite și imorale, instanța a constatat că acest motiv de nulitate nu a fost explicat și nici probat. Recurenta apreciază că, prin această soluție, au fost încălcate dispozițiile art. 968 din vechiul C. civ., în contextul în care s-a susținut falsificarea unei semnături, fiind de la sine înțeleasă cauza ilicită. Prin falsificarea semnăturii s-a urmărit scoaterea bunurilor din patrimoniul acesteia, fără știrea sa, pentru a fi lipsită de ele. Prin urmare, hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărări formulate La data de 26 aprilie 2024, în termen procedural, intimata C. S.R.L., prin lichidatorul judiciar D.., a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La data de 30 aprilie 2024, în termen procedural, intimata I. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului și, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat. La data de 23 mai 2024, intimata H. a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura în fața instanței de recurs Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția lipsei de interes în formularea recursului, invocată de intimata C. S.R.L., prin lichidator judiciar, și a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 354A din 8 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Obiectul prezentei căi extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 354A din 8 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie prin care s-a respins excepția lipsei de interes, invocată de intimatele C. S.R.L. și I. S.R.L., ca neîntemeiată. S-a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 247 din 1 martie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele - pârâte C. S.R.L., reprezentată de către lichidatorul judiciar D.. și E. S.A. - Sucursala Sector 3, intimatele - interveniente I. S.R.L. și H.. și cu intimatul - chemat în garanție B., ca nefondat. Recurenta A. critică decizia menționată, susținând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În primul rând, aceasta arată că, apreciind că proba cu expertiza grafologică este pertinentă și concludentă, dar nu și utilă cauzei, Curtea de Apel București a încălcat prevederile art. 255 din C. proc. civ. și dispozițiile obligatorii cuprinse în decizia de casare nr. 18 din 15 ianuarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte constată că aceste critici, care vizează aspecte procedurale, circumscrise motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menționat, nu sunt fondate, nefiind apte să conducă la casarea deciziei recurate, așa cum pretinde recurenta. Astfel, conform dispozițiilor art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., "judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile", iar potrivit prevederilor art. 255 alin. (1) din același act normativ, "probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului". Prin urmare, în măsura în care se constată că proba vizează împrejurări care nu sunt de natură să conducă la rezolvarea cauzei, nefiind utilă cauzei, judecătorul o va înlătura, fără ca o astfel de măsură să reprezinte o încălcare a drepturilor procesuale ale părții care a propus proba respectivă. Această facultate este recunoscută și instanței de apel, care poate respinge sau încuviința administrarea unor probe noi, apreciind cu privire la valoarea și puterea lor probantă. În acest context, instanța de recurs arată că în planul probațiunii judiciare, chestiune lăsată de lege în atributul instanțelor de fond, instanțele devolutive au o marjă de apreciere asupra utilității probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluționarea procesului, conform prevederilor art. 255 alin. (1) din C. proc. civ., în exercitarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, statornicit prin art. 22 din același act normativ. Resorturile interne ale instanței de apel, care justifică hotărârea acesteia de a înlătura o probă, apreciind asupra utilității sale în demersul procesual al părților de a dovedi starea de fapt pe care se întemeiază pretențiile judiciare, nu pot fi cenzurate în recurs, cale extraordinară de atac prin care, în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., poate fi verificată doar încălcarea normelor de procedură, încălcare pe care instanța de apel nu a comis-o. Dimpotrivă, Curtea de Apel București și-a îndeplinit obligațiile procesuale statuate în normele de procedură, a dispus completarea probatoriului cu o expertiză grafoscopică, dar, deliberând asupra aptitudinii acesteia de a duce la soluționarea procesului, a înlăturat-o justificat, prin considerente adecvate, în care se arată că nu are utilitate în planul cercetării judecătorești întrucât "autenticitatea" celor două acte poate fi îndepărtată doar prin dovedirea declarației false a notarului. Or, din acest punct de vedere, instanța de recurs nu poate cenzura hotărârea instanței de apel, pe de-o parte pentru că nu se poate identifica încălcarea normei de procedură sancționată cu nulitatea, iar, pe de altă parte, pentru că această critică a recurentei tinde să repună în discuție modul în care instanța de apel a apreciat asupra probelor propuse și a celor administrate, respectiv asupra valorii lor probatorii. Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta pretinde că, prin nevalorificarea probei cu expertiză, instanța de apel a încălcat dispozițiile obligatorii cuprinse în decizia de casare. Înalta Curte reține că limitele casării sunt determinate implicit prin sfera motivelor de recurs deduse examinării în calea extraordinară de atac și prin statuările instanței de recurs care, potrivit art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., sunt obligatorii pentru instanța care rejudecă, după casare, procesul. În rejudecare, instanța de apel este obligată să respecte rezolvarea dată de instanța de recurs asupra problemelor de drept soluționate și să reexamineze cauza urmând îndrumările instanței ierarhic superioare. Astfel, dezlegarea argumentului recurentei, subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., depinde de stabilirea efectelor deciziei de casare din primul ciclu procesual, context în care Înalta Curte observă că prin aceasta s-a dispus rejudecarea cauzei, urmând ca instanța de apel să procedeze la calificarea acțiunii și administrarea probatoriului necesar soluționării cauzei. Prin urmare, în rejudecare, rolul instanței de apel a fost acela de a stabili obiectul cererii cu care a fost învestită și de a soluționa dosarul, fără ca să existe vreo dispoziție în sensul susținut de recurentă. De altfel, așa cum s-a reținut în precedent, aprecierea asupra unei probei nu intră în sfera de analiză a instanței de recurs, astfel că nu putea fi impusă prin decizia de casare. Prin urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat. În al doilea rând, recurenta susține, în esență, că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 158 și ale art. 159 din Legea nr. 36/1995 care instituie dreptul persoanelor interesate să promoveze acțiuni în anularea actelor notariale pe care le apreciază ca fiind nelegale. Prin cererea de chemare în judecată a susținut nulitatea absolută a actelor, pentru lipsa consimțământului, ca urmare a falsificării semnăturilor de pe înscrisuri, această sancțiune putând fi invocată oricând, atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție. Chiar dacă nu a solicitat denunțarea falsului, instanța era obligată să dea curs dispozițiilor art. 304 din C. proc. civ., respectiv să cheme partea care folosește înscrisul pentru a lua cunoștință de cercetarea falsului. Nici aceste critici nu sunt fondate. Dispozițiile art. 158 și ale art. 159 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, pretins încălcate de către instanța de apel, reglementează dreptul persoanei îndreptățite de a supune controlului judiciar orice act notarial pe care îl apreciază ca fiind lovit de nulitate. Aceste prevederi legale au stat la baza demersului judiciar al recurentei, iar dreptul pe care îl instituie nu a fost contestat nici de părți și nici de către instanțele devolutive și nici nu a fundamentat soluția la care s-a oprit Curtea de Apel București. În realitate, de esența acestui litigiu este stabilirea modalității în care pot fi contestate constatările personale ale notarului public referitoare la prezența recurentei în fața sa, la întocmirea actelor, și semnarea acestora. Conform prevederilor art. 1171 din C. civ. de la 1864, "Actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public, care are drept de a funcționa în locul unde actul s-a făcut, iar potrivit dispozițiilor art. 1173 din același act normativ, "Actul autentic are deplină credință în privința oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată". De asemenea, prevederile art. 100 alin. (1) din Legea notarilor publici nr. 36/1995 statuează că: "1. Înscrisul autentic notarial face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii. 2 Reprezintă constatări personale ale notarului cele făcute prin propriile simțuri: a) faptul prezentării părților și a tuturor persoanelor participante la procedura de autentificare, precum și identificarea acestora; b) locul și data încheierii actului; c) exteriorizarea consimțământului. 3 Declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic notarial fac dovada, până la proba contrară, atât între părți, cât și față de oricare alte persoane." Astfel, în categoria constatărilor cu caracter personal aparținând notarului public, care fac proba până la înscrierea în fals, se încadrează constatările enumerate ca atare în legea notarilor publici, respectiv: faptul prezentării părților și a tuturor persoanelor participante la procedura de autentificare, identificarea lor, data și locul încheierii actului și exteriorizarea consimțământului. De asemenea, conform prevederilor art. 269 din C. proc. civ., "1. Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului. 2. Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică și căruia legea îi conferă acest caracter." Dispozițiile art. 270 alin. (1) din același act normativ statuează că: "1. Înscrisul autentic face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii." Din conținutul acestor dispoziții legale, expuse anterior, rezultă că mențiunile dintr-un înscris autentic privind constatările pe care notarul public le face personal, cum sunt cele care se referă la stabilirea identității părților unei convenții și aplicarea semnăturii acestora pe înscrisul autentificat, fac dovadă deplină față de orice persoană până la înscrierea în fals. Cu alte cuvinte constatările personale ale notarului public, făcute în limitele competenței sale, pot fi combătute de părțile unei convenții, dar și de către terți, doar în cadrul procedurii falsului, nefiind suficient să se conteste semnătura aplicată pe acte. În cauză, așa cum a reținut și instanța de apel, în cuprinsul încheierilor de autentificare nr. x din 18 mai 2006, nr. 1218 din 18 mai 2006 și nr. 3339 din 7 decembrie 2006, notarul public a consemnat identitatea părților și, în privința recurentei din prezenta cauză, faptul că aceasta s-a prezentat, a citit actele și a consimțit autentificarea lor, semnând toate exemplarele sale. Astfel, declarația dată în fața notarului public în sensul că s-au citit actele a căror anulare se solicită și s-a consimțit la autentificarea acestora, aplicându-se semnătura pe toate exemplarele, reprezintă constatări personale ale notarului public, făcute cu propriile sale simțuri, care se bucură de prezumția de legalitate, prezumție absolută care poate fi răsturnată numai prin înscrierea în fals. Or, recurenta nu a înțeles să urmeze această procedură, astfel încât actele pe care le-a supus controlului judiciar, fiind acte autentice, fac dovada mențiunilor referitoare la prezența acesteia în fața notarului public și la exprimarea consimțământului la încheierea actelor contestate. Prin cererea de recurs, se susține că, față de conținutul cererii de chemare în judecată și a precizărilor ulterioare, dacă partea reclamantă nu a solicitat înscrierea în fals, instanța era obligată să dea curs dispozițiilor art. 304 din C. proc. civ., respectiv să cheme partea care folosește înscrisul pentru a lua cunoștință de cercetarea falsului. Ceea ce reclamă recurenta este, de fapt, lipsa de rol activ al judecătorului care, în opinia sa, era obligat să inițieze, din oficiu, procedura înscrierii în fals. Nici aceste susțineri nu sunt fondate. Este adevărat că dispozițiile art. 22 din C. proc. civ. statuează că judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Însă, rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și cel al contradictorialității, neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia. Prin urmare, judecătorul trebuie să se pronunțe doar asupra a ceea ce s-a cerut, iar înțelegerea acestei expresii trebuie raportată la prevederile înscrise în art. 9 alin. (2) din același act normativ, conform cărora obiectul și limitele procesului sunt stabilite de părți. Prin urmare, doar partea interesată putea solicita înscrierea în fals, o astfel de procedură neputând fi inițiată, din oficiu, de către instanța de judecată, așa cum se pretinde în cererea de recurs. Tot în cadrul acestui motiv de casare, recurenta arată că, deși a precizat că sancțiunea pe care o susține este nulitatea absolută, instanța de apel a reținut că în cazul Actului de dezmembrare autentificat sub nr. x din 18 mai 2006 de F. și a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 7 decembrie 2006 de același birou notarial, sancțiunea care intervine este nulitatea relativă, actele fiind confirmate tacit de către aceasta. Înalta Curte reține că acest argument suplimentar al instanței de apel are în vedere părțile celor două acte, în acele raporturi juridice fiind implicat și fostul soț al recurentei. De asemenea, pornește de la susținerile recurentei referitoare la conduita intimatului B. și de la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, respectiv dispozițiile art. 35 alin. (2) din Codul familiei, invocate drept cauză distinctă de desființare a actelor atacate. Instanța de apel a reținut că lipsa consimțământului unui soț, aspect susținut, de altfel, de recurentă, ar atrage nulitatea relativă, iar nu absolută, a actelor respective, cu consecințele care decurg dintr-o astfel de împrejurare. Este adevărat că parte dintre argumente, referitoare la confirmarea actului juridic lovit de nulitate relativă sunt supraabundente, însă o astfel de împrejurare nu este de natură a conduce la casarea deciziei recurate. Prin urmare, nu se pune problema unei neînțelegeri a situației de fapt și de drept, ci de o aplicare corectă a dispozițiilor legale în situația particulară a participării și a codevălmașului la încheierea a două dintre actele supuse controlului judiciar. În consecință, nici acest motiv de recurs nu este fondat. În al treilea rând, recurenta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 968 din C. civ. întrucât nu a reținut că există elemente care să conducă la existența unei cauze ilicite sau imorale. Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurenta a susținut generic existența unei fraudări a intereselor sale, fără nicio altă precizare și fără a arăta, în concret, în ce constă cauza ilicită a fiecărui act în parte. Potrivit dispozițiilor art. 967 alin. (1) și alin. (2) din C. civ., "1. Convenția este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă. 2. Cauza este prezumată până la dovada contrarie". Astfel, legiuitorul a instituit o prezumție de existență a cauzei și o prezumție de valabilitate a ei, astfel că recurenta era obligată să arate și să probeze că motivul determinat ce le-a făcut pe părți să contracteze ar fi fost ilicit. Or, așa cum corect a constatat și instanța de apel, pentru a se reține existența cauzei ilicite, era necesar a se face dovada acesteia, simpla afirmație, însoțită de citarea unor texte de lege, nefiind suficiente pentru a atrage nulitatea actelor sub acest aspect. Prin urmare, neexistând elemente care să conducă la ideea unei cauze ilicite sau imorale, în mod corect susținerile recurentei au fost cenzurate prin respingerea lor. În consecință, nici acest motiv de recurs nu este fondat. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 354A din 8 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.