ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1610/2025

Ședința publică din data de 25 septembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin decizia penală nr. 32/A din 7 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, partea civilă Unitatea Administrativ Teritorială - Orașul Năvodari, inculpații A., B., C., D., E. și F. și de petenta G. S.A. împotriva sentinței penale nr. 148/F din 10 iulie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2008; a extins efectele apelurilor declarate de inculpatele C., H., E. și F. și în privința inculpatei I.; a desființat, în parte, sentința penală atacată și, în rejudecare, a indicat soluția cu privire la fiecare infracțiune și fiecare dintre inculpații trimiși în judecată în cauză, după distincțiile din dispozitiv.

Totodată, în baza dispozițiilor art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., a dispus desființarea mai multor înscrisuri, printre care și Dispoziția nr. 3694 din 5 noiembrie 2002 emisă de Primarul Municipiului Constanța.

A constatat că terenurile cu privire la care s-a intabulat dreptul de proprietate, prin încheierile nr. 21282 din 7 iunie 2006 și nr. 20992 din 7 iunie 2006 ale Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța, în favoarea Municipiului Constanța, aparțin domeniului public al Statului Român, urmând ca Ministerul Finanțelor, în calitate de reprezentant, să facă demersurile necesare pentru a intra în posesia acestor bunuri imobile.

În baza dispozițiilor art. 397 alin. (3) din C. proc. pen., raportat la cele ale art. 256 și ale art. 25 alin. (3) din același act normativ, a dispus restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunilor, în sensul revenirii mai multor terenuri în domeniul public al statului sau, după caz, în domeniul public ori privat al Unității Administrativ Teritoriale Municipiul Constanța, printre care și terenul intravilan, în suprafață de 440,12 mp, lot x, situat în Constanța, J., intabulat în CF nr. x, cu nr. cadastral x.

Instanța a dispus ca Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, și Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Constanța să întreprindă, în condițiile legii civile, demersurile necesare pentru a intra în posesia bunurilor în privința cărora s-a restabilit situația anterioară.

1.2. Prin decizia penală nr. 56/A din 18 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a respins, ca nefondată, contestația formulată de K. împotriva executării deciziei penale nr. 32/A din 7 februarie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2008.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă în data de 24 iunie 2025, revizuentele L. și K. au solicitat revizuirea laturii civile a deciziei penale nr. 32/A din 7 februarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală și a deciziei penale nr. 56/A din 18 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, invocând în drept, incidența dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În motivare, arată că, prin prima decizie penală menționată, s-a dispus condamnarea mai multor funcționari publici din cadrul Primăriei Constanța pentru restituirea unor terenuri cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 10/2001.

Unul dintre terenurile vizate de litigiul penal, în suprafață de 440 mp, situat în Mamaia, a ajuns în proprietatea revizuentelor, fiind dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 decembrie 2003 de BNP M..

Printr-o inexplicabilă neglijență a notarului public, contractul de vânzare cumpărare nu a fost înscris în cartea funciară, deși prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 instituiau această obligație.

Drept urmare, neînscrierea contractului de vânzare-cumpărare în cartea funciară a determinat ca sechestrul instituit de către Direcția Națională Anticorupție, prin Ordonanța nr. 29/2008, asupra mai multor terenuri, să îl cuprindă și pe acesta.

După ce au aflat de omisiunea notarului public, au efectuat demersuri pentru intabulare astfel că, prin Decizia nr. 247 din 3 aprilie 2012 a Tribunalului Constanța, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța a fost obligat să înscrie contractul de vânzare - cumpărare în cartea funciară chiar și în condițiile existenței sechestrului, lucru care s-a realizat.

Invocând buna - credință și calitatea de proprietare asupra terenului, au formulat o contestație la executare, pentru lămurirea dispozitivului deciziei penale nr. 32/A din 7 februarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, solicitând scoaterea terenului de sub sechestru. Însă, demersul lor judiciar a fost respins, prin decizia penală nr. 56/A din 18 februarie 2021 a aceleiași instanțe, care a reținut că imobilul face parte din domeniul public al Municipiului Constanța, fiind inventariat ca atare prin Anexa nr. 2 la H.G. nr. 904/2002.

Ca urmare a pronunțării celei din urmă decizii penale, intimata Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Constanța a formulat o acțiune de revendicare a terenului, înregistrată la Judecătoria Constanța sub nr. x/2021.

Prin sentința civilă nr. 7310 din 28 iunie 2024, Judecătoria Constanța a admis acțiunea în revendicare, preluând în motivare considerentele deciziei penale nr. 56/A din 18 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși nici instanța supremă nu era convinsă că terenul aparține unității administrativ teritoriale.

Față de această împrejurare, revizuentele înțeleg să formuleze prezenta cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., apreciind că înscrisurile doveditoare, care s-au descoperit după pronunțarea hotărârilor penale, sunt: Registrul spațiilor verzi întocmit de Primăria Municipiului Constanța și Planul Urbanistic Zonal pentru stațiunea Mamaia aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 121 din 24 mai 2013.

În primul rând, în ceea ce privește Registrul spațiilor verzi, acestea arată că, în cadrul dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Tribunalului Constanța, în faza apelului, instanța a solicitat relații de la Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Constanța pentru stabilirea timbrajului. În acest sens, au fost depuse la dosar: adresa din 29 aprilie 2025 prin care Direcția Servicii Publice comunica Serviciului Juridic că terenul în litigiu nu figurează înscris ca spațiu verde și adresa din 30 aprilie 2025 prin care Serviciul Autorizări Construcții comunică Serviciului Juridic că, în conformitate cu Planul Urbanistic Zonal aprobat prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Constanța nr. 121 din 24 mai 2013, utilizările admise sunt funcțiuni de turism, apartamente de vacanță, locuințe permanente și colective etc.

Astfel, în acel dosar au fost depuse două înscrisuri noi care conduc la concluzia că terenul nu aparține domeniului public, ci este de interes privat, fiind construibil. Aceste împrejurări nu au fost cunoscute de către instanța penală când a respins cererea de lămurire a dispozitivului. Dacă ar fi avut cunoștință de ele, soluția ar fi fost diferită. De asemenea, situația terenului a fost ascunsă de către autoritatea locală care, deși a avut înscrisurile respective, nu le-a depus niciodată la dosar.

În opinia lor, dacă terenul era domeniu public, nu putea fi cuprins în Planul Urbanistic Zonal ca fiind construibil, ci în Registrul spațiilor verzi. De asemenea, nu putea să permită construcții private.

În al doilea rând, revizuentele arată că, prin decizia penală nr. 56A/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că terenul aparține domeniului public, însă, chiar și în situația contrară, nu se impune intervenția instanței în baza dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen.. Prin urmare, nici aceasta nu a fost lămurită asupra situației juridice a imobilului.

Or, dacă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Constanța ar fi fost de bună-credință și ar fi adus la cunoștința instanței penale împrejurarea că terenul permite destinații private, conform Planului Urbanistic Zonal, și nu este cuprins în Registrul spațiilor verzi, soluția ar fi fost diferită.

De altfel, la interogatoriul administrat în dosarul civil ce are ca obiect revendicarea imobilului, autoritatea locală a afirmat că, în arhiva sa, nu au fost găsite schițe anexă la H.G. nr. 904/2002 de inventariere a domeniului public.

În al treilea rând, revizuentele arată că Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Constanța nr. 121 din 24 mai 2013 se referă la întreaga stațiune Mamaia, nu doar la terenul în litigiu.

În al patrulea rând, învederează că, din toate probatoriile administrate, rezultă că acesta a aparținut domeniului privat și nu domeniului public, autoritatea locală făcând o astfel de susținere abia cu ocazia soluționării contestației la executare.

În al cincilea rând, afirmă că Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Constanța nr. 121 din 24 mai 2013 nu a aprobat un Plan Urbanistic Zonal nou, ci a modificat Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Constanța nr. 285/2007 potrivit cu care se puteau construi blocuri pe terenul în litigiu.

În concluzie, revizuentele arată că înscrisurile noi dovedesc că terenul aparține domeniului privat. Ele doar completează împrejurările care rezultă din dosarul penal, respectiv: expertiza topo întocmită de expertul tehnic N., raportul de constatare tehnico-științific efectuat de către specialiștii DNA în faza de urmărire penală, rechizitoriul, decizia penală de condamnare.

Față de toate aceste împrejurări, solicită admiterea cererii de revizuire, așa cum a fost formulată.

Intimata a formulat întâmpinare, în termenul legal, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca neîntemeiată.

Arată că, în speță, nu este îndeplinită condiția ca înscrisurile să fie reținute, fie datorită unei împrejurări mai presus de voință părții, fie datorită caracterului nepublic al acestor înscrisuri. De asemenea, nu sunt determinate, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru admiterea cererii de revizuire.

Cauza a fost repartizată aleatoriu completului C8, cu termen de judecată la data de 25 septembrie 2025.

La termenul din data de 25 septembrie 2025, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra admisibilității cererii de revizuire.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Verificând criticile formulate prin raportare la actele și lucrările dosarului și la prevederile legale aplicabile, se constată caracterul inadmisibil al cererii de revizuire formulate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, aplicabil speței în raport cu data declanșării litigiului în care au fost pronunțate deciziile atacate, revizuirea unei hotărâri rămase definitive la instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Prin reglementarea acestui motiv de revizuire, legiuitorul s-a referit la acele înscrisuri care, nefiind cunoscute la data soluționării litigiului, nu au putut fi verificate de instanța de judecată, iar acest aspect a condus la săvârșirea unei erori de fapt, involuntare, care se impune a fi corectată și care este de natură să conducă la schimbarea soluției pronunțate.

În aplicarea dispozițiilor legale menționate, poate fi invocat ca înscris nou pentru revizuirea unei hotărâri un script care a existat la data pronunțării hotărârii a cărei revizuire se cere, nu a fost prezentat instanței de judecată, întrucât a fost reținut de partea adversă ori a intervenit o împrejurare mai presus de voința părților și care confirmă o situație deosebită de cea reținută ca fiind determinantă la pronunțarea soluției.

În analiza cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, instanța sesizată este obligată să se limiteze, potrivit art. 326 alin. (3) din același act normativ, la examinarea admisibilității cererii și a faptelor pe care se întemeiază, fără a putea repune în discuție aspectele legate de fondul pricinii.

Astfel, admisibilitatea căii extraordinare de atac întemeiată pe acest motiv de revizuire este condiționată nu numai de descoperirea ulterior judecății a unor acte noi, ci și de imposibilitatea înfățișării lor în instanță din cauza unor împrejurări mai presus de voința părții, precum și de caracterul determinant al acestor înscrisuri.

În cauză, prevalându-se de motivul de revizuire anterior indicat, revizuentele au invocat drept înscrisuri noi, doveditoare, în înțelesul textului de lege menționat, Registrul spațiilor verzi întocmit de Primăria Municipiului Constanța și Planul Urbanistic Zonal pentru stațiunea Mamaia aprobat prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Constanța nr. 121 din 24 mai 2013.

Înscrisurile pe care se întemeiază prezenta cerere de revizuire existau la momentul judecății pricinii de către instanța penală, fiind anterioare pronunțării celor două hotărâri. Nu se poate reține însă existența unei împrejurări mai presus de voința revizuentelor privind imposibilitatea administrării lor, cât timp acestea puteau efectua oricând, în mod firesc, diligențele necesare în scopul obținerii lor.

Nimic nu le împiedica să iasă din pasivitate și să consulte site-ul unității administrativ-teritoriale pentru a lectura hotărârea de consiliu local și anexele acesteia sau să solicite clarificări privitoare la situația juridică a respectivului imobil concomitent cu momentul cercetării judiciare a acestui aspect de către instanța penală.

În acest context, nu se poate afirma existența unei "rețineri" a respectivelor acte de către intimată, din moment ce, pe de o parte, procedura de adoptare a hotărârilor organelor deliberative ale administrației locale are un pronunțat caracter public, prin chiar natura sa (sens în care prevederile art. 42 alin. (1) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, incidente respectivului act administrativ, prevăd că ședințele consiliului local sunt publice), iar, pe de altă parte, ipoteza reglementată de prevederile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865 are în vedere o acțiune de nepredare, nepunere la dispoziție, refuz de restituire. Or, este evident că nu se înscrie în acest tipar faptul nedeclarării existenței înscrisului ori, după caz, chiar al negării existenței acestuia, date fiind circumstanțele reliefate anterior.

Drept urmare, pretinsa nedepunere a actelor de către autoritatea locală, așa numita nedeclarare a existenței unui înscris, nu echivalează cu ascunderea lui, câtă vreme actul administrativ în discuție era înregistrat la o autoritate publică și se puteau face minime verificări cu privire la existența sa de către partea interesată.

Dacă revizuentele ar fi avut o altă poziție cu privire la cele afirmate de către intimată cu ocazia cercetării laturii civile a procesului penal, ar fi trebuit să procedeze la obținerea de informații în vederea clarificării regimului juridic al imobilului, așa cum au făcut, de altfel, ulterior definitivării judecății penale.

Prin prezentul demers promovat, revizuentele își exprimă dezacordul față de aspectele tranșate prin deciziile penale contestate, fiind nemulțumite de soluția pronunțată, sens în care critică modalitatea de interpretare a probatoriului în pricina anterioară, în scopul de a obține, într-o manieră inadecvată procedural, o reformare a deciziilor atacate, susținând că "toate probele administrate în procesul penal duceau la concluzia certă că terenul a aparținut domeniului privat al autorității locale", îndepărtându-se, astfel, de însăși rațiunea edictării motivului de revizuire invocat, care nu permite redeschiderea unei judecăți definitive decât pentru motive strict și limitativ prevăzute de lege, astfel încât să nu se ajungă la o nesocotire a autorității de lucru judecat.

Or, în acest sens, instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat în mod constant, în jurisprudența sa, că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, nu se poate transforma într-un apel/recurs deghizat, prin care să se tindă la obținerea unei rejudecări a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumției de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești irevocabile și principiului securității raporturilor juridice (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008).

Așadar, admiterea unei cereri de revizuire în lipsa circumstanțelor care să se încadreze în rigorile prevăzute de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, indicat ca temei juridic al căii de atac promovate, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat definitiv, constituie o încălcare a principiului securității raporturilor juridice și, prin aceasta, o încălcare a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, la data de 25 septembrie 2024, revizuenta K. a mai promovat o cerere de revizuire a acelorași hotărâri penale, care a fost respinsă prin decizia civilă nr. 2342 din 30 octombrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Și în cadrul acelui dosar, a fost invocată necunoașterea de către instanțele penale a dispozițiilor cuprinse în H.C.L. nr. 121 din 24 mai 2013. Prin urmare, revizuentele au avut cunoștință de cuprinsul actului administrativ anterior datei la care intimata a depus adresele în cadrul procesului de revendicare, au avut acces la informații, actele nefiind ascunse cu rea credință, așa cum se susține.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire, sub aspectul laturii civile, a deciziei penale nr. 32A din 7 februarie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul penal nr. x/2008 și a deciziei penale nr. 56A din 18 februarie 2021 pronunțate de aceeași instanță, în dosarul penal nr. x/2021, formulată de revizuentele L. și K..

Fiind în culpă procesuală, acestea vor fi obligate la plata sumei de 10.944,86 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire, sub aspectul laturii civile, a deciziei penale nr. 32A din 7 februarie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul penal nr. x/2008 și a deciziei penale nr. 56A din 18 februarie 2021 pronunțate de aceeași instanță, în dosarul penal nr. x/2021, formulată de revizuentele K. și L..

Obligă revizuentele K. și L. la plata sumei de 10.944,86 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 septembrie 2025.