ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1582/2025

Ședința publică din data de 24 septembrie 2025

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă la 06.10.2022, sub numărul de dosar x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul Județean de Poliție Olt, solicitând, în principal, obligarea acestora la plata sumei de 362.286 RON, reprezentând contravaloarea costului de reparație a unui autoturism, marca x, suma ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație, la care se alătură și dobânda legală penalizatoare, de la data la care autoturismul a fost restituit - 10.03.2022, și până la data plății efective. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 38.640 euro (echivalent in RON la data plații), ce reprezintă valoarea autoturismului la 19.10.2012 (data aplicării sechestrului penal în dosarul penal nr. x/2012), actualizată cu indicele de inflație, la care se alătură și dobânda legală penalizatoare, de la 19.10.2012 și până la data plății efective. De asemenea, a solicitat și obligarea la plata daunelor morale, în cuantum de 100.000 euro, actualizată cu indicele de inflație, la care se alătură și dobânda legală penalizatoare, de la data introducerii acțiunii si până la data plății efective.

1.2. Judecata în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 873 din 26 martie 2024, Tribunalul Vâlcea a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Olt; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român și a obligat pârâtul Inspectoratul de Inspectoratul de Poliție Județean Olt să plătească reclamantei suma de 37.228 RON, reprezentând prejudiciu material, împreună cu dobânda legală penalizatoare, calculată începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea efectivă, precum și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON.

1.3. Judecata în apel

Prin decizia civilă nr. 4172/2024 din 10 octombrie 2024, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Olt împotriva sentinței civile nr. 873 din 26 martie 2024 pronunțate de Tribunalul Vâlcea, și a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat, a schimbat, în parte, sentința, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Olt și a înlăturat obligarea acestuia la plata de cheltuieli de judecată. A menținut, în rest, sentința apelată.

1.4. Calea de atac exercitată în cauză

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia curții de apel din perspectiva aplicării și interpretării greșite a prevederilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 și a dispozițiilor art. 2 din Anexa nr. 2 la Ordinul M.A.I. nr. 73 din 2013.

În argumentarea criticii privitoare la aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, recurenta-reclamantă a afirmat că eroarea judiciară constă în faptul că autovehiculul în cauză, la 19 octombrie 2012, a fost ridicat de la domiciliul său ca urmare a unei măsurii de sechestru judiciar dispuse în dosarul nr. x/2012 aflat pe rolul DIICOT- Biroul Teritorial Olt, deși nu deținea nicio calitate cerută de legea procesual penală care să fi justificat această măsură, așa cum reiese și din încheierea nr. 35/21.02.2022 a Tribunalului Olt de ridicare a măsurii sechestrului.

Din cuprinsul procesului-verbal de efectuare a percheziției domiciliare, rezultă că acesta a fost ridicat în vederea cercetărilor, urmând a fi depozitat în parcarea auto a Inspectoratului de Poliție Județean- camera de corpuri delicte.

Măsura sechestrului asigurator dispusă cu privire la autoturism deși trebuia să înceteze la momentul emiterii rechizitoriului, 10 aprilie 2013, aceasta s-a menținut până la 21 februarie 2022, cu toate că nu conținea nicio dispoziție de trimitere în judecată a reclamantei.

Pe durata menținerii măsurii de sechestru asigurator, reclamanta a întreprins demersuri pentru recuperarea autoturismului, astfel cum reiese din încheierea din 24.11.2015, pronunțată în dosarul x/2013 de către Tribunalul Olt, menținută prin decizia Curții de Apel Craiova nr. 602 din 23.12.2015 și încheierea nr. 81 pronunțată de același Tribunal, la 08 aprilie 2019, în dosarul x/2013 Or, soluțiile pronunțate de instanțe în examinarea solicitărilor de restituire a autoturismului reprezintă acte nelegale, în sensul art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea 303/2004, modificată.

Contrar celor stabilite de Curtea de apel, în sensul în care prin hotărârea de ridicare a sechestrului asigurător s-a reținut caracterul legal al măsurii, din considerentele deciziei reiese nelegalitatea acestei măsuri de sechestru asigurător, atât în ceea ce privește nesocotirea prevederilor legale la momentul instituirii acestei măsuri cât și ulterior, prin menținerea acesteia.

Prin urmare, în raport de prevederile art. 131 din Constituție, de art. 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției pentru apărarea drepturilor si libertăților fundamentale ale omului, și art. 44 din Constituția României, soluția de neurmărire penală, însoțită de măsura de menținere a sechestrului asigurător cu privire la bunul în litigiu pe o perioadă de 10 ani, atrage antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului, în temeiul dispozițiilor art. 223- 224 și art. 1349 C. civ. dar și a art. 268 din Legea nr. 303/2022.

În privința respingerii cererii de angajare a răspunderii civile a intimatului Inspectoratul de Poliție Județean Olt, în raport de dispozițiile Ordinului MAI nr. 73/2013 privind organizarea si funcționarea camerelor de corpuri delicte, prin care se stabilesc obligațiile pentru executarea activităților specifice de primire, păstrare, predare si evidență a bunurilor care se depun la camera de corpuri delicate, instanța de apel a reținut că nu a fost identificată fapta ilicită cauzatoare de prejudicii care ar fi atras angajarea răspunderii civile a acestui pârât, reținând, contrar statuărilor primei instanțe, că nu au fost indicate probele care au determinat culpa părții, prin raportare la concluziile raportului de expertiză dispus în cauză, redat în mod trunchiat.

Or, din această perspectivă, instanța de apel a făcut o aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 2 din Anexa nr. 2 din cuprinsul Ordinului MAI nr. 73/2013 care stabilește că spatiile de păstrare a vehiculelor indisponibilizate sunt asigurate de structurile de logistică, în locuri corespunzătoare, amenajate în acest scop, de regulă în garaje sau țarcuri acoperite, care pot asigura păstrarea în condiții bune de conservare și securitate.

Susținerea pârâtului Inspectoratul de Poliție Județean Olt că nu deține asemenea spații, nu îl poate exonera de răspunderea civilă, având în vedere că în cazul în care nu era în măsură să asigure condiții adecvate de depozitare, se impunea ca să dispună refuzul preluării în custodie a respectivului bun.

Aceste aspecte sunt întărite și de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, potrivit cu care starea de nefuncționare a autoturismului se datorează unei perioade îndelungate de staționare fără a fi efectuate lucrări de conservare, protejare și întreținere, ce a condus la pătrunderea apei în habitaclu și portbagaj, cu efectuarea prin coroziune atât a unor zone metalice ale caroseriei, degradarea tapițeriei, cât și oxidarea unor contacte și compromiterea unor componente electronice ale autoturismului, care nu au permis punerea contactului electric si pornirea motorului.

Or, concluziile raportului de expertiză evidențiază contribuția acțiunii umane care a efectuat depozitarea autoturismului într-un loc necorespunzător, pe o perioadă îndelungată, care a provocat avarii grave, ce au pus bunul în imposibilitate de funcționare.

Conform concluziilor experților desemnați în cauză, starea de degradare a autoturismului nu este datorată unei situații desfășurate în traficul rutier, intimații nefiind asigurați în Sistemul de Asigurări din România și ca atare în cauză, nu este incidentă legislația privitoare la asigurările obligatorii ale autovehiculelor, evaluarea prejudiciului urmând a fi efectuată în funcție de standardele de evaluare de evaluare a bunurilor și tehnologiei generale de reparare a autovehiculelor.

1.5 Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul Inspectoratul de Poliție Județean Olt, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea ca temeinică și legală, a deciziei civile nr. 4172 din 10 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, invocând următoarele motive:

Inspectoratul de Poliție Județean Olt are constituită, în mod legal, camera de corpuri delicte, autovehiculele fiind depozitate într-un spațiu împrejmuit situat în curtea interioară a Poliției Municipiului Slatina, acesta fiind un spațiu care asigură integritatea și siguranța acestora.

Toate autovehiculele existente la camera de corpuri delicte se află depozitate în aer liber, cum de altfel se păstrează/depozitează și toate celelalte autospeciale de serviciu din dotarea inspectoratului.

Sintagma "de regulă" din cuprinsul prevederilor art. 2 alin. (2) din Anexa 2 la Ordinul M.A.I nr. 73/2013, oferă doar posibilitatea existenței unor țarcuri pentru depozitare auto, fără a fi prevăzute cu acoperișuri, iar împrejurarea că Inspectoratul de Poliție Județean Olt nu deține garaje acoperite, este în concordanță cu prevederile legale anterior menționate.

Deteriorarea anumitor elemente de etanșeitate este un proces care depinde de calitatea materialelor, de gradul de expunere anterior, de vechimea în exploatare, proces ce nu poate fi înlăturat decât prin înlocuirea garniturilor, chederelor, iar existența sau apariția unor anumite defecțiuni la aceste sisteme nu poate fi constatată/depistată decât de către cel ce folosește autovehiculul periodic fie în timpul folosirii pe vreme ploioasă sau în momentul spălării exterioare a acestuia. Ca atare, în sarcina intimatului Inspectoratul de Poliție Județean Olt nu poate fi reținută nicio culpă, cum de altfel, în mod corect Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, prin decizia atacată, a statuat.

Cu privire la prejudiciul moral suferit, reclamanta are obligația să precizeze care sunt criteriile de evaluare a acestuia, tocmai pentru ca instanța să poată aprecia cu privire la temeinicia celor învederate și întinderea lui.

Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta autorității.

La 07 martie 2025, intimatul Ministerul Afacerilor interne a formulat întâmpinare prin care învederat că soluția primei instanței privitoare la admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive a rămas definitivă, nefiind criticată de către reclamantă prin motivele de apel.

Pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu acesta având în vedere că autovehiculul s-a aflat în custodia Inspectoratului de Poliție județean Olt, ca structură aflată în subordinea Ministerului Afacerilor interne, cu personalitate juridică, și ca atare, în raport de prevederile art. 222 din C. civ., nu poate fi antrenată răspunderea sa civilă delictuală.

La 07 martie 2025, intimatul Statul român prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei curții de apel, invocând următoarele apărări:

Răspunderea Statului-român nu poate fi antrenată având în vedere cazurile limitative prevăzute de lege și de Constituția României care reglementează aceste situații, iar pe de alta parte, în speță, nu sunt întrunite cumulativ cerințele pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Legătura de cauzalitate dintre prejudiciul suferit și eroarea judiciară ar trebui să rezulte din chiar motivarea soluției judiciare eronate. Totodată, nu poate fi primită o cerere de chemare în judecată prin care se reclamă o eroare judiciară intervenită într-un dosar penal, câtă vreme a existat posibilitatea reanalizării legalității, oportunității și necesității de către instanță cu ocazia soluționării căii de atac. Astfel, măsura sechestrului asigurător a fost instituită, menținută și ridicată de către organele judiciare și de către instanța învestită cu judecarea cauzei, apreciind asupra legalității, necesității și oportunității acestei măsuri pentru considerente care țin de judecarea, în fond, a cauzei. Măsura asiguratorie a sechestrului a fost luată în mod legal, ordonanța de instituire a măsurii nefiind desființată de o instanță.

Or, prin raportare la textele legale și la probatoriul administrat în cauză, în mod corect, instanța de fond a respins acțiunea în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului român .

În privința angajării răspunderii civile delictuale a Statului pentru eroare judiciară, definirea acesteia stabilește justul raport care trebuie să existe între o eroare judiciară și o greșeală de judecată, în caz contrar, erorile de judecată vor putea fi calificate drept eroare judiciară, ceea ce nu poate fi primit.

Simplele interpretări judiciare eronate sunt susceptibile a fi corectate în mod exclusiv prin intermediul căilor de atac, ele neconstituindu-se în erori judiciare, în sensul art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Cu toate că reclamanta a invocat existența unor erori judiciare, aceasta de fapt, și-a manifestat nemulțumirea raportat la soluțiile pronunțate, fără a exhiba vreo probă sau a identifica dispozițiile legale de drept material și procesual, prin care să fi fost încălcate drepturile, libertățile și interesele sale legitime și nici nu a indicat hotărârea judecătorească definitivă contrară legii sau situației de fapt prin care să fi fost afectate în mod grav drepturile, libertățile și interesele sale legitime, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Cu privire la modalitatea de aducere la îndeplinire a măsurii sechestrului asigurător în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a fi stabilită răspunderea patrimonială a Statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, raportat la dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004. În consecință, în mod întemeiat, a apreciat instanța de fond că, în cauză, nu este vorba de o eroare judiciară în luarea măsurii asigurătorii în sensul dispozițiilor art. 538 C. proc. pen. sau a art. 268 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 care să poată atrage răspunderea patrimonială a Statului cu privire la măsura instituirii și menținerii sechestrului asigurător.

Desfășurarea cercetărilor penale, chiar finalizate cu constatarea nevinovăției reclamantei, nu comportă un caracter ilicit, întrucât nicio norma de drept intern sau internațional nu conține o prevedere în acest sens. De aceea, nici cercetarea organelor de cercetare penală nu au în conținut elemente ilicite prin ele însele, fiind în concordanță cu regulile și normele care reglementează derularea procesului penal.

Măsura asigurătorie a fost verificată și confirmată de instanță în cursul urmăririi penale, nefiind contestată și fiind ridicată doar ca urmare a netrimiterii în judecată a reclamantei, ipoteză ce nu poate fi calificată drept eroare judiciară în raport de dispozițiile legale incidente în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin intermediul unicului motiv de casare invocat, întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a pretins nelegalitatea deciziei atacate susținând două categorii de critici.

Astfel, printr-o primă serie de motive, se susține că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 22/2018 referitoare la eroarea judiciară, prin prisma faptului că, în mod nelegal, a reținut că nu reprezintă eroare judiciară măsura de sechestru dispusă în dosarul penal nr. x/2012 cu privire la autoturismul pe care îl deținea, cu toate că nu avea calitatea impusă de lege, de suspect, inculpat sau parte responsabilă civilmente în respectivul dosar, măsură care ar fi trebuit să înceteze la emiterea rechizitoriului întocmit la 10 aprilie 2013 având în vedere că prin acesta nu a fost dispusă trimiterea sa în judecată, măsura de sechestru fiind menținută, în mod nelegal, până la 10 martie 2022.

De asemenea, a susținut că între momentul dispunerii sechestrului judiciar și cel al ridicării acestei măsuri, demersurile reclamantei pentru recuperarea autoturismului au fost respinse, așa cum reiese din încheierea din 24 noiembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Olt, menținută prin decizia nr. 602 din 23 decembrie 2015 și prin încheierea nr. 81 din 08 aprilie 2019 pronunțată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. x/2013.

În legătură cu normele legale incidente cauzei, Înalta Curte reține că în examinarea existenței sau inexistenței unei pretinse erori judiciare vor fi avute în vedere dispozițiile legale în vigoare la data producerii faptului juridic pretins prejudiciabil.

Astfel, procedând la examinarea criticii privind interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată întrucât prima instanță de control judiciar a interpretat și a aplicat în mod corect normele de drept care reglementează condițiile angajării răspunderii patrimoniale a Statului pentru erorile judiciare, prin raportare la circumstanțele cauzei.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituția României republicată:

"Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență."

Principiul constituțional este reiterat, la nivel legal, în cuprinsul art. 96 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Aceste prevederi legale consacră principiul răspunderii obiective a Statului, sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare să le acorde în cazul erorilor comise în sistemul judiciar, context în care conferirea către Stat - în exclusivitate - a calității de debitor al obligației de dezdăunare este de natură să înlăture riscul creditorului de a nu-și putea valorifica creanța.

Art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare de la data săvârșirii pretinsei erori judiciare a cărei constatare se solicită în procesul pendinte, prevederea următoarele: Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Conform dispozițiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 (forma în vigoare la 19 octombrie 2012, când a fost luată măsura sechestrului asigurator asupra autoturismului marca x, aparținând reclamantei, dispusă prin ordonanța nr. 71D/P/2010 emisă de Parchetul de pe lângă Direcția de investigare a infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism- Biroul teriotiral Olt,):

"Există eroare judiciară atunci când: (...) b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară."

Prin decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 199 din 5 martie 2018 (prin care s-a realizat controlul de constituționalitate a priori asupra dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 151 din Legea nr. 242/2018), Curtea Constituțională a statuat că noțiunea de "eroare judiciară" este o noțiune autonomă, care presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanțiale, dar care produce consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale. (paragrafele 216-217).

Ulterior, prin decizia nr. 417 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 534 din 27 iunie 2018 (prin care s-a realizat tot un control de constituționalitate a priori asupra acelorași dispoziții ale art. 96 din Legea nr. 303/2004), Curtea Constituțională a dezvoltat raționamentul din decizia anterioară arătând că în ceea ce privește art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, se rețin următoarele condiții de admisibilitate: existența unui proces fie civil, fie penal în cursul căruia să se fi produs eroarea judiciară imputată; existența unei hotărâri judecătorești definitive; hotărârea judecătorească să fie contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză; încălcarea să aibă un caracter evident; încălcarea astfel realizată să fi afectat/încălcat grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei; producerea unei vătămări, care, desigur, nu poate fi decât de același grad de intensitate cu încălcarea adusă drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoane, respectiv grav; vătămarea produsă nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Prin urmare, se impune, astfel, îndeplinirea unui număr relevant de condiții de admisibilitate pentru promovarea acțiunii în constatarea erorii judiciare pentru ipoteza legală vizată, ceea ce reflectă existența unui filtru strict, astfel încât ea nu vizează orice greșeală realizată în cursul urmăririi penale sau judecății, ci numai cele strict individualizate în textul analizat.(par. 74-75).

De asemenea, în aceeași decizie (par. 78), Curtea reține că stabilirea unor condiții de admisibilitate foarte stricte ale acțiunii în constatarea erorii judiciare anulează riscul unei noi judecăți de fond ce va purta asupra cauzei. Din contră, "obiectul judecății va consta în evaluarea modului în care a funcționat justiția în soluționarea unei situații litigioase, și nu vizează soluționarea situației litigioase în sine."

Se mai reține în aceeași decizie(par. 82) că legiuitorul a indicat nu numai natura normelor juridice apte să producă o asemenea vătămare, precum ipotezele normative care atrag aplicarea dispozițiilor referitoare la eroarea judiciară, fiind astfel clar și univoc determinate situațiile în raport cu care se apreciază afectarea drepturilor/libertăților/intereselor legitime ale persoanei. Astfel, actele procesuale efectuate cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual sau hotărârile judecătorești pronunțate, în mod evident, în contra legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză constituie situațiile ce pot determina constatarea existenței unei erori judiciare; acestea ilustrează în sine un grad de abatere foarte mare de la exigențele ce caracterizează instrumentarea/judecarea cauzei. Practic, standardul de nesocotire a acestor exigențe se circumscrie constatării faptului că în situația dată niciun alt procuror/judecător cu o pregătire și diligență medie nu ar fi procedat în modul respectiv.

Totodată, se reține că cerința impusă de legiuitor ca acțiunea în constatarea erorii judiciare să fie promovată după epuizarea căilor ordinare/extraordinare de atac este o chestiune care aduce în discuție caracterul său excepțional, revenind judecătorului cauzei competența de a interpreta de la caz la caz îndeplinirea acestei condiții, în raport de circumstanțele speței.

În acest context normativ, se reține că, în vederea angajării răspunderii patrimoniale a Statului pentru prejudiciul cauzat prin eroare judiciară, se impune, printre altele, să existe o hotărâre judecătorească definitivă, care să fie, în mod evident, contrară legii sau situației de fapt ce rezultă din probele administrate.

În speță, printr-o primă categorie de argumente, partea reclamantă a susținut că măsura de sechestru asigurator dispusă în dosarul penal nr. x/2012 cu privire la autoturismul pe care îl deținea, este nelegală și netemeinică, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor C. proc. pen., în considerarea aspectelor de fapt arătate în cererea de chemare în judecată.

Examinând argumentele, instanțele de fond au constatat că susținerile părții reclamante sunt neîntemeiate.

S-a reținut în esență, că instituirea și menținerea măsurii sechestrului judiciar s-a dispus de o instanță de judecată, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, fiind analizată inclusiv contestația reclamantei împotriva acestei măsuri, iar apărările acesteia au fost respinse motivat. De asemenea, s-a mai constatat că nici prin actul prin care s-a dispus ridicarea măsurii asigurătorii nu s-a reținut nelegalitatea instituirii sechestrului, ci s-a constatat că nu s-a făcut dovada existenței unei înțelegeri frauduloase între inculpați și reclamantă iar contestațiile formulate de către reclamantă împotriva acestei măsuri au fost respinse argumentat. Astfel, prin încheierea nr. 81 din 08 aprilie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2013 Tribunalul Olt, secția penală, a respins cererea de restituire bunuri formulată de petenta A., ca inadmisibilă, în pronunțarea acestei soluții, instanța penală constatând că prin procesul-verbal din 19 octombrie 2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, de parcheziție domiciliară, s-a ridicat din domiciliul lui B. și al soției acestuia, A., mai multe bunuri, printre care autoturismul marca x, cu numărul de înmatriculare x.De asemenea, s-a mai reținut că petenta a mai efectuat în cursul procesului penal o cerere de restituire a autovehiculului, cerere respinsă prin încheierea din 24 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. x/2013, iar în privința cererii noii de restituire, instanța a apreciat că aceasta este inadmisibilă având în vedere că nu au fost invocate aspecte sau fapte noi, iar pe de altă parte, nu s-a dovedit o degradare a autoturismului care să impună restituirea acestuia.

Constatările menționate, așa cum s-a arătat anterior, nu pot face obiect al examinării instanței de recurs, întrucât sunt rezultatul aprecierii date de către judecătorii fondului probelor administrate și nu se subsumează, pentru acest motiv, unor critici de nelegalitate în înțelesul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., așa că nu vor fi primite susținerile părții reclamante potrivit cărora ar fi greșite.

Prin urmare, referitor la îndeplinirea cerinței legale anterior menționate pentru admisibilitatea acțiunii în constatarea erorii judiciare, opus susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat, în mod corect, prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, atunci când a reținut că nu este îndeplinită condiția sine qua non a existenței un act nelegal.

Din analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că la baza raționamentului logico-juridic al instanței de apel a stat, în conformitate cu dispozițiile legale arătate în precedent, premisa că aprecierea reclamantei, în sensul că lipsa calității sale de suspect, inculpat sau parte responsabilă civilmente dovedește eroarea judiciară, ignoră dispozițiile art. 249 alin. (4) din C. proc. pen., ce permit dispunerea de măsuri asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse și asupra bunurilor altor persoane ce nu au aceste calități.

Înalta Curte reține că este esențial ca instanța învestită cu o acțiune prin care se urmărește angajarea răspunderii patrimoniale a Statutului pentru eroare judiciară să nu exercite un veritabil control judiciar asupra hotărârii judecătorești definitive. Aceasta, întrucât un atare control se poate exercita doar prin intermediul căilor de atac ordinare și extraordinare, astfel cum prevede art. 129 din Constituția României republicată, precum și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Prin urmare, în mod corect, instanța de apel a statuat că partea reclamantă nu se poate prevala în justificarea temeiniciei cererii antrenării răspunderii patrimoniale a Statului român de măsurile asiguratori dispuse în cursul procesului penal,

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, care fac inutilă examinarea altor argumente, instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu respectarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, critica fiind una nefondată.

Prin urmare, raportat la cele prezentate, se reține ca fiind nefondate criticile recurentului privind nelegalitatea soluției instanței de apel în legătură cu solicitarea antrenării răspunderii patrimoniale a pârâtului Statului român pentru erori judiciare.

Analizând, în continuare, motivele de recurs, se constată că sunt, însă, întemeiate criticile referitoare la soluția de respingere a cererii privind angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Inspectoratul de Poliție Județean Olt, din perspectiva în care instanța de apel a reținut lipsa oricărei obligații legale ce îi incumba acestuia pentru depozitarea autoturismului proprietatea reclamantei într-un loc special amenajat, în condițiile în care dispozițiile art. 2 din Anexa nr. 2 la Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 73/2013, stipulează că "spațiile de păstrare a vehiculelor indisponibilizate sunt asigurate de structurile de logistică, la nivelul unităților în care sunt organizate camerele de corpuri delicte în care se păstrează vehiculele indisponibilizate, în locuri corespunzătoare, amenajate în acest scop, aflate în dotarea sau administrarea acestor unități. (2) Aceste spații se amenajează de regulă, în garaje, țarcuri acoperite, care pot asigura păstrarea vehiculelor în condiții bune de conservare și securitate."

Cu privire la situația de fapt dedusă judecății, astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond, autoturismul marca x, cu numărul de înmatriculare x, proprietate a reclamantei, a fost pus sub sechestru judiciar în dosarul penal nr. x/2010 al D.I.I.C.O.T.-Biroul Teritorial Olt prin ordonanța din 19.10.2012, începând cu această dată și până la 10 martie 2022, timp în care autovehiculul a fost în custodia intimatului-pârât Inspectoratul de Poliție Județean Olt.

Înalta Curte reține că prin acțiune, recurenta-reclamantă a solicitat instanței angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât Inspectoratul de Poliție Județean Olt pentru repararea prejudiciului material și moral cauzat prin executarea neconformă a obligației ce îi reveneau în calitate de depozitar a bunului supus măsurii asiguratorii a sechestrului judiciar de a sigura condiții optime de depozitare.

Prima instanță a pornit în analiza faptei ilicite de la prevederile art. 252

1

din C. proc. pen., și art. 2143 cu referire la art. 2140 din C. civ., reținând că în perioada indisponibilizării bunului, pârâtul I.P.J. Olt, în calitate de administrator-sechestru, era îndrituit să păzească și să conserve obiectul sechestrului cu diligența unui depozitar, fiind ținut să îndeplinească și acte de administrare față de acesta dacă natura bunului o impunea, pe cheltuiala proprietarului. Totodată, a mai reținut că în situația în care depozitarea sau întreținerea bunului necesita cheltuieli disproporționate în raport cu valoarea bunului, acesta putea fi valorificat, în scopul prevenirii deteriorării bunului.

Continuând cu analiza materialului probator, respectiv a înscrisurilor și a declarațiilor martorilor audiați, prima instanță a reținut că la momentul efectuării expertizei auto, autoturismul era nefuncțional ca urmare a unei perioade îndelungate de staționare, fără a fi efectuate lucrări de conservare, protejare și întreținere, ceea ce a condus la pătrunderea apei în habitaclu și portbagaj, cu afectarea prin coroziune atât a unor zone metalice ale caroseriei, degradarea tapițeriei cât și oxidarea unor contacte și compromiterea unor componente electronice.

Prima instanță a mai concluzionat că autoturismul s-a degradat și a ajuns în stare de nefuncționare în perioada în care s-a aflat în paza pârâtului Inspectoratul de Poliție Județean Olt, datorită neglijenței părții ce avea paza bunului și care nu a întreprins niciun demers în scopul conservării acestuia astfel că, în raport de prevederile art. 2116 alin. (2) din C. civ., pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Olt este ținut să suporte degradările produse bunului ce au fost pricinuite din neglijența sa, reprezentând diferența dintre contravaloarea autoturismului deteriorat și nefuncțional așa cum a fost restituit reclamantei, și contravaloarea unui autoturism întreținut corespunzător de un proprietar diligent.

În atare context detaliat în fapt, prima instanță a constatat săvârșirea unei faptei ilicite de către pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Olt.

Prin cererea de apel, apelantul-pârât Inspectoratul de Poliție Județean Olt nu a criticat situația de fapt rezultată din ansamblul probator administrat și care a fundamentat raționamentul juridic al instanței de fond, ci modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor 252

1

din C. proc. pen. și ale art. 2143 cu referire la art. 2140 din C. civ., argumentând lipsa faptei ilicite prin incidența Ordinului M.A.I nr. 73/2013 privind organizarea și funcționarea camerelor de corpuri delicte, prevederi ce au fost, pe deplin, respectate, în sensul în care sintagma "de regulă", din cuprinsul prevederilor art. 2 alin. (2) din Anexa nr. 2 la Ordinul M.A.I nr. 73/2013, oferă doar posibilitatea existenței unor țarcuri pentru depozitare auto, fără a fi prevăzute cu acoperișuri.

În acest cadru procesual, instanța de apel a apreciat ca fondate criticile pârâtului Inspectoratul de Poliție Județean Olt, statuând că, în mod eronat, tribunalul a constatat încălcarea de către pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Olt a obligațiilor ce îi incumbau, conform art. 2143 cu referire la art. 2140 din C. civ., în contextul în care sechestrul convențional este definit, conform art. 2138 din același cod, drept depozitul prin care două sau mai multe persoane încredințează unui terț, denumit administrator-sechestru, unul sau mai multe bunuri mobile ori imobile în privința cărora există o contestație sau incertitudine juridică, cu obligația pentru acesta de a le păstra și a le restitui celui recunoscut ca titular al dreptului, or, în cauză, scoaterea bunului din posesia reclamantei s-a realizat fără acordul acesteia, în temeiul dispozițiilor din C. proc. pen., obligațiile pârâtului în calitate de administrator-sechestru fiind stabilite prin norme speciale, și nu prin prevederile de drept privat.

Ca atare, instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor din Ordinul M.A.I nr. 73/2013 privind organizarea și funcționarea camerelor de corpuri delicte, prin care se stabilesc obligațiile pentru executarea activităților specifice de primire, păstrare, predare și evidență a bunurilor care se depun la camera de corpuri delicte, ce revin unității din care face parte personalul Ministerului Afacerilor Interne care a ridicat bunurile, apreciind că răspunderea pârâtului Inspectoratul de Poliție Județean Olt, căruia i-a fost încredințat spre păstrare autovehiculul în litigiu, ar fi putut fi angajată numai în ipoteza în care s-ar fi identificat o faptă ilicită a acestuia care să fi cauzat prejudiciul reclamat. Or, reținerea tribunalului că autoturismul proprietatea reclamantei s-a degradat și a ajuns în stare de nefuncționare în perioada în care s-a aflat în paza pârâtului Inspectoratul de Poliție Județean Olt datorită neglijenței părții ce avea paza bunului, care nu a întreprins niciun demers în scopul conservării acestuia, a fost apreciată de curtea de apel ca nefiind probată. Curtea de apel a reținut că nu a fost identificată nicio acțiune umană care să fi cauzat degradările identificate, apreciindu-se că doar depozitarea autoturismului într-un loc acoperit, ferit de ploaie, ar fi prevenit deteriorarea acestuia, aspect confirmat de concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul în specialitatea autovehicule C..

Prin urmare, curtea de apel a concluzionat că pârâtului Inspectoratul de Poliție Județean Olt nu îi revenea obligația legală de a depozita autoturismul într-un astfel de loc ferit, astfel cum prevede art. 2 din Anexa 2 la Ordinul M.A.I nr. 73/2013, în contextul în care a arătat că nu avea posibilitatea de a asigura depozitarea vehiculele indisponibilizate într-un garaj sau țarc acoperit, acestea fiind păstrate în aer liber, ca și autoturismele aflate în dotarea Inspectoratului de Poliție Județean Olt.

Recurenta reclamantă a criticat acest raționament, determinat de aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor legale incidente la speța dată.

Înalta Curte procedând la examinarea prevederilor legale incidente cauzei, reține că art. 1 alin. (3) lit. b) din Ordinul nr. 73 emis în 2013 de Ministrul Afacerilor Interne prin care se stabilesc regulile și măsurile de conservare și menținere a stării tehnice corespunzătoare a vehiculelor ridicate, stabilește următoarele:

"În raport cu natura bunurilor ridicate, la nivelul unităților Ministerului Afacerilor Interne prevăzute la alin. (1) se organizează, în condițiile prezentului ordin, următoarele tipuri de camere de corpuri delicte:b) camere de corpuri delicte în care se păstrează vehiculele indisponibilizate."

Conform art. 3 din același Ordin M.A.I. nr. 73/2013, "Camerele de corpuri delicte se amenajează în încăperi special destinate, corespunzătoare depozitării fiecărei categorii de bunuri în parte, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, spațioase, uscate, cu condiții de aerisire, dotate cu mijloace de depozitare și identificare a obiectelor, asigurate cu uși metalice sau grilaje metalice la uși, grilaje metalice la ferestre, sisteme de închidere și de alarmare sigure, cu respectarea normelor de securitate și sănătate în muncă și a celor de apărare împotriva incendiilor. (2) Ordonatorii de credite la nivelul cărora sunt organizate camere de corpuri delicte alocă resursele necesare conservării și menținerii stării tehnice corespunzătoare a bunurilor."

Potrivit art. 2 alin. (3) din același act normativ, "În cazul în care la nivelul unității nu este organizată o cameră de corpuri delicte, bunurile se depun la cea mai apropiată cameră de corpuri delicte, cu respectarea prevederilor prezentului ordin. Șeful/Comandantul unității stabilește, prin dispoziție/ordin de zi, camera de corpuri delicte la care se depun bunurile în situația prevăzută la alin. (3). (5) Pentru punerea în aplicare a prevederilor alin. (3) și (4), între unitățile Ministerului Afacerilor Interne pot fi încheiate protocoale de cooperare."

Art. 2 din Anexa nr. 2 la Ordinul M.A.I. nr. 73/2013 dispune că "Spațiile de păstrare a vehiculelor indisponibilizate sunt asigurate de structurile de logistică, la nivelul unităților în care sunt organizate camerele de corpuri delicte în care se păstrează vehiculele indisponibilizate, în locuri corespunzătoare, amenajate în acest scop, aflate în dotarea sau administrarea acestor unități. (2) Aceste spații se amenajează de regulă, în garaje sau țarcuri acoperite care pot asigura păstrarea vehiculelor în condiții bune de conservare și securitate.

Înalta Curte reține, așadar, că normele legale incidente cauzei instituie, în mod imperativ, regula că pentru asigurarea securității și păstrării în condiții optime a autovehiculelor indisponibilizate în vederea confiscării sau recuperării prejudiciului, unitatea din care face parte personalul care le-a indisponibilizat sau de unitatea din localitatea în care își are sediul unitatea de parchet competentă în cauză, are obligația să amenajeze garaje sau țarcuri acoperite, iar în ipoteza în care aceste unități nu au amenajate astfel de spații pentru depozitarea de corpuri delicte, acestea se depozitează la cea mai apropiată cameră de corpuri delicte.

Se impune a fi menționat că aceste norme imperative onerative fac parte dintr-un cadru legal al cărui scop este de a asigura și a menține starea tehnică corespunzătoare a vehiculelor indisponibilizate în condițiile legale.

Așadar, aceste dispoziții legale se aplică și sunt obligatorii tuturor unităților și structurilor teritoriale din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, la nivelul Inspectoratului General al Poliției Române, camerele de corpuri delicte în care se păstrează vehicule ridicate fiind organizate și funcționează în cadrul Direcției Cazier judiciar, statistică și evidențe operative, iar la nivelul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, inspectoratelor județene de poliție, secțiilor regionale de poliție transporturi, polițiilor municipale și orășenești, în cadrul structurilor de cazier judiciar, statistică și evidențe operative, așa cum se prevede expres țin art. 1 alin. (1) și alin. (2) din Ordinul MAI nr. 73/2013.

Acest cadru normativ, pe lângă reglementarea procedurilor de introducere și de scoatere a vehiculelor indisponibilizate din camera de corpuri delicte în care se păstrează, trasează și reguli, respectiv măsuri generale, comune, precum și reguli și măsuri specifice pentru păstrarea și conservarea stării tehnice corespunzătoare a vehiculelor indisponibilizate.

Determinat de specificul de reglementare, obligațiile trasate în sarcina unităților și structurilor teritoriale din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, inclusiv, deci, și inspectoratelor județene de poliție, definite conform art. 2 din Anexa nr. 2 din Ordinul M.A.I. nr. 73/2013, nu permit o interpretare permisivă, rezultată din regulile minime stabilite, cu titlu de recomandare, așa cum a reținut curtea de apel.

Înalta Curte reține că în interpretarea și aplicarea unei norme imperative adresată unei anumite categorii de destinatari, cum este cea prevăzută de art. 2 din Anexa nr. 2 din Ordinul M.A.I. nr. 73/2013, care prescrie o conduită obligatorie de urmat de către Inspectoratele județene de poliție, nu se pot aplica efectele unei norme dispozitive care lasă la aprecierea acestor subiecți de drept să accepte sau nu conduita prescrisă de lege sau să stabilească o conduită diferită decât cea menționată.

Pentru soluționarea speței este de reținut, așadar, că prevederile din Anexa nr. 2 din Ordinul M.A.I. nr. 73/2013 sunt adresate, în mod imperativ, tuturor structurilor și unităților aflate în subordinea inspectoratelor județene de poliție, secțiilor regionale de poliție transporturi, polițiilor municipale și orășenești, inclusiv inspectoratelor județene de poliție, acestea urmând a fi interpretate și aplicate prin prisma scopului avut în vedere de legiuitor la momentul emiterii, importanța valorilor sociale ocrotite, natura și conținutul obligațiilor trasate în sarcina destinatarilor, corelarea lor cu normele specifice privind organizarea și funcționarea camerelor de corpuri delicte în care se păstrează vehiculele indisponibilizate, astfel cum au fost aprobate prin Ordinul M.A.I. nr. 73/2013, și verificarea respectării lor în prezenta cauză prin prisma situației de fapt reținute de către instanța de fond.

Modalitatea în care instanța de apel a procedat la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 2 din Anexa nr. 2 din Ordinul MAI nr. 73/2013 care impun obligația inspectoratelor județene de poliție, în speță a Inspectoratului de poliție județean Olt în care sunt organizate camerele de corpuri delicte în care se păstrează vehiculele indisponibilizate, să amenajeze spații, aflate în dotarea sau administrarea acestor unități, sub formă de garaje sau țarcuri acoperite, pentru asigurarea păstrării vehiculelor în condiții bune de conservare și securitate, contravine voinței legiuitorului, în contextul expus anterior.

Este evident că optica legiuitorului a fost aceea de a asigura integritatea vehiculelor indisponibilizate, în sensul păstrării și menținerii stării tehnice a acestora prin asigurarea de condiții corespunzătoare de conservare și securitate, fără nicio excepție.

Instanța de apel, deși a reținut incidența în cauză a prevederilor Ordinului M.A.I. nr. 73/2013 și a constatat că intimatul pârât nu a asigurat depozitarea vehiculelor indisponibilizate într-un țarc acoperit sau garaj, acestea fiind păstrate în aer liber, chestiune care a permis degradarea autovehiculului și aducerea lui în stare de nefuncționare, a statuat că acestuia nu îi incumba obligația legală de a depozita autoturismul într-un astfel de loc ferit, conform art. 2 din Anexa nr. 2 din Ordinul MAI nr. 73/2013, chiar dacă normele legale instituiau, în mod onerativ, această obligație. Acest raționament contradictoriu confirmă soluția de casare parțială a cauzei, cu atât mai mult cu cât nici pârâtul nu s-a prevalat și nici instanța de apel nu a identificat o normă de excepție care ar fi permis aplicarea altor condiții de depozitare decât cele reglementate de textul legal reținut a fi incident.

Constatând că prin insuficienta analiză sub aspectul existenței faptei ilicite reclamate în sarcina intimatului pârât Inspectoratul de Poliție Județean Olt, raportat la modalitatea de interpretare și aplicare a textului legal, astfel cum a fost prezentat anterior, răspunderea civilă delictuală invocată a fost soluționată într-o manieră deficitară, Înalta Curte, în baza art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 4172/2024 din 10 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 4172/2024 din 10 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.