ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2657/2023

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2657/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina la 24 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. Slatina a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice Craiova, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata a 10 Euro/ora începând cu 03.02.2016 (respectiv a sumei de 680.000 RON) și în continuare, până la rămânerea definitivă a hotărârii, sume ce reprezintă, în conformitate cu art. 272 și următoarele C. proc. pen., cheltuielile judiciare efectuate de reclamantă cu conservarea a 3001.2 grame mercur metalic în stare pură lichidă, ce a constituit mijloc material de proba în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina județul Olt.

În esență, reclamanta a precizat că obiectul pretențiilor sale sunt cheltuielile de procedură efectuate cu conservarea mijloacelor materiale de probă, fiind prevăzute de art. 272 C. proc. pen. care se referă la cheltuielile judiciare și că pretențiile solicitate au ca izvor raporturile juridice dintre părți generat de faptul ilicit cauzator de prejudiciu extracontractual constând în refuzul culpabil al Statului Român prin Ministerul de Interne de a plăti contravaloarea prestațiilor efectuate de reclamantă în procesul de conservare a mijloacelor materiale de probă care au făcut obiectul dosarului penal mai sus menționat.

În drept, a invocat dispozițiile art. 29-40 C. proc. civ., art. 272 C. proc. pen., art. 392-393 C. proc. pen., art. 34 C. proc. pen., art. 275 pct. 4 C. proc. pen., art. 404 pct. 4 lit. e) C. proc. pen.

Prin sentința civilă nr. 1631/2018 din 30 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Slatina a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de instanță din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 4 mai 2018, sub același număr de dosar (x/2017).

Prin încheierea din 6 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Olt, în temeiul art. 78 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a luat act de modificarea cererii de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv, în sensul că se solicită chemarea în judecată a pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanțe.

La termenul de judecată din 3 octombrie 2018, instanța, raportat la temeiul juridic invocat, a pus în discuție inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

Prin sentința nr. 621/2018 din 3 octombrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității cererii, invocată din oficiu, și a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN, prin Ministerul Finanțelor, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L.

Prin decizia nr. 72/2019 din 5 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 621 din 03.10.2018 pronunțată de Tribunalul Olt pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Împotriva deciziei sus-menționate a declarat recurs Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, în numele și pentru pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința menținerii sentinței nr. 621 din 3 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Olt.

Prin decizia nr. 1327 din 10 iulie 2020, ponunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, în numele și pentru Ministerul de Finanțe, împotriva deciziei nr. 72/2019 din 5 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 15 martie 2021, sub nr. x/2021.

La termenul de judecată din 7 aprilie 2021, instanța a dispus emiterea unei adrese către pârât pentru a comunica instanței un punct de vedere privind calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză, având în vedere că, în ciclul procesual anterior, acesta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

La termenul din 5 mai 2021, instanța a prorogat discutarea excepției lipsei calității procesual pasive invocată de pârât în notele scrise depuse la dosar și a dispus introducerea în cauză a Ministerului de Interne, în calitate de intervenient forțat.

La termenul din 16 iunie 2021, instanța a dispus efectuarea unei expertize contabile având ca obiectiv determinarea cheltuielilor de depozitare solicitate de reclamantă în raport de încheierea prin care s-a confiscat cantitatea de mercur, procesul-verbal de predare-primire a acestei cantități și de convenția încheiată de reclamantă cu IPJ Olt pentru depozitarea acestei cantități de mercur.

Prin sentința nr. 255/2021 din 6 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul de Finanțe, ca neîntemeiată.

A admis excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului de Interne și a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

A admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanțe.

A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanțe la plata sumei de 10 euro/oră pe perioada 03.02.2016 până la 31.08.2021, respectiv suma de 488 400 Euro, și în continuare până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în dosarul penal x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina.

De asemenea, a obligat pârâtul la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul A.J.F.P. OLT, în numele și pentru MINISTERUL FINANȚELOR, ca reprezentant al STATULUI ROMÂN, solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.

Totodată, la data de 13.12.2021, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a declarat apel incident împotriva considerentelor sentinței nr. 255 din 6 octombrie 2021 pronunțată de Tribunalul Olt, apreciind că hotărârea apelată este nelegală, motiv pentru care solicită admiterea apelului și, în raport de prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., înlăturarea considerentelor din cuprinsul sentinței cu privire la situația de fapt reținută în cauză.

Prin decizia nr. 93/2022 din 18 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins apelul principal declarat de pârâtul A.J.F.P. OLT în numele și pentru MINISTERUL FINANȚELOR, ca reprezentant al STATULUI ROMÂN și apelul incident declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, împotriva sentinței nr. 255/2021 din 06 octombrie 2021 pronunțată de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. A. S.R.L.

Împotriva deciziei nr. 93/18.02.2022, pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE OLT, în numele și pentru pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei nr. 93/18.02.2022 a Curții de Apel Craiova, cât și a sentinței nr. 255/06.10.2021 a Tribunalului Olt, iar, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii reclamantei.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, arătându-se următoarele:

După expunerea parcursului litigios, în motivare, recurenta a susținut că, atât hotărârea instanței de apel, cât și cea a instanței de fond au fost date cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Detaliind, recurenta arată că, din motivarea instanței care a stabilit calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, se deduce faptul că obligarea acestuia la plata respectivelor sume ar avea la bază o răspundere a Statului pentru prepușii săi (procurorul și instanțele penale) care nu au rezolvat problema reclamantei în cadrul procesului penal, fără a se constata și dovedi vreo faptă ilicită a acestor "prepuși", în cauză, nefiind vorba despre vreo eroare judiciară în cauza penală, de natură a atrage răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor.

Mai mult, arată că solicitările repetate adresate de intimata reclamantă instanței penale, în sensul obligării Statului Român prin Ministerul Finanțelor la suportarea cheltuielilor judiciare au fost respinse în mod definitiv, cu putere de lucru judecat (prin încheierea nr. 564/30.05.2017 pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin respingerea contestației formulate de reclamantă conform încheierii nr. 121/26.09.2017 pronunțată de Tribunalul Olt în același dosar).

Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, consideră că, atât instanța de apel, cât și cea de fond au interpretat greșit dispozițiile art. 223 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora "în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens", recurenta considerând că, în cauza de față, statul nu participă în mod nemijlocit, fiind aplicabilă situația de excepție indicată în partea finală a textului mai sus reprodus.

În plus, recurenta arată că cele susținute mai sus rezultă atât din dispozițiile art. 224 din C. civ., cât și din dispozițile art. 272 din C. proc. pen.

În continuare, susține că Ministerul Finanțelor nu are prevăzute în bugetul propriu, în mod distinct, sume cu titlu de cheltuieli judiciare, acesta neavând nici un rol în organizarea și desfășurarea proceselor penale pentru a putea fi obligat la avansarea sau suportarea cheltuielilor judiciare.

În altă ordine de idei, recurenta solicită instanței de recurs să observe că instanța de apel se și contrazice în ceea ce a reținut, arătând că obligarea Ministerului Finanțelor la plata sumelor pretinse de intimata reclamantă ar avea la bază o "înțelegere contractuală", o "convenție" a părților care "are la bază, în lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului român, prețurile practicate pe piața de specialitate, în speță fiind identificate prin oferta comunicată de B."

Recurenta consideră că această concluzie a instanței de apel este de fapt o simplă susținere a reclamantei, care nu a fost dovedită în niciun fel, întrucât, în realitate, o astfel de convenție nu a existat. În susținerea afirmaților sale, recurenta subliniază că, prin întâmpinarea depusă, însuși intervenientul Ministerul Afacerilor Interne a arătat cât se poate de clar că o astfel de înțelegere nu a existat. În plus, susține că, dimpotrivă, documentele aflate la dosarul cauzei arată fără echivoc o altă situație de fapt.

Punând la îndoială dovezile avute în vedere în admiterea pretențiilor reclamantei, recurenta susține că instanța de apel s-a erijat în mod inadmisibil în avocatul acesteia, încălcând astfel dispozițiile art. 249 C. proc. civ.:

"cel ce face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească".

Totodată, recurenta arată că nu poate face dovada unui fapt negativ, însă reclamanta poate și trebuie să facă dovada prin probe certe a valorii pretențiilor sale, susținând, așadar, că intimata-reclamantă nu a adus nicio dovadă concretă a valorii cheltuielilor pe care pretinde că le-a făcut.

Mai arată că o astfel de modalitate de soluționare a unui litigiu vine în contradicție cu principiul disponibilității, potrivit căruia judecătorul trebuie să evalueze ca atare atitudinea părților din proces în ceea ce privește modul în care acestea înțeleg să propună spre administrare probe pertinente și utile soluționării cauzei.

A mai arătat că ambele instanțe au statuat că Statul Român este proprietarul bunurilor confiscate sau neridicate în orice procedură judiciară, invocându-se trunchiat prevederile cu caracter general ale art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului.

Recurenta admite că, potrivit art. 1 alin. (1) din ordonanță, bunurile de orice fel intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului se valorifică în condițiile prevăzute de ordonanță, de Agenția Națională de Administrare Fiscală prin organele de valorificare abilitate, dacă prin lege nu se prevede altfel. Cu toate acestea, recurenta învederează că, la alineatele următoare, se prevede o excepție ce vizează bunurile care nu îndeplinesc condițiile legale de comercializare (cum este mercurul, a cărui comercializare este interzisă).

De asemenea, mai evocă și dispozițiile art. 5 alin. (1) și (2) din aceeași ordonanță, art. 44 din H.G. nr. 731/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 14/2007, precum și art. 50 din Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor.

Față de cele mai sus arătate, recurenta conchide în sensul că Ministerul Finanțelor nu are stabilită în sarcina sa, nici ca autoritate publică centrală și nici ca reprezentant al Statului Român, vreo atribuție sau responsabilitate pe linia gestionării deșeurilor sau a suportării costurilor determinate de această activitate.

Totodată, recurenta evocă și dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 654/2012 privind stabilirea măsurilor necesare pentru aplicarea Regulamentului (CE) nr. 1102/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 octombrie 2008 privind interzicerea exporturilor de mercur metalic și de anumiți compuși și amestecuri de mercur și depozitarea în condiții de siguranță a mercurului metalic, susținând că, din toate aceste prevederi legale reiese faptul că nici în calitate de "proprietar privat al bunului confiscat" Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu poate fi obligat la plata sumelor solicitate în prezenta cauză.

De asemenea, susține că, din aceleași prevederi legale, reies și obligațiile pe care intimata reclamantă le avea de îndeplinit în legătură cu cantitatea de mercur confiscată, întrucât, în calitate de deținător căruia i-a fost încredințată substanța periculoasă, trebuia să ia măsuri de păstrare și de conservare a acesteia până la predarea efectivă către organul specializat. Totodată, a precizat că predarea se face cu titlu gratuit, iar inițiativa predării aparține deținătorului, în speță, intimatei reclamante.

Prin urmare, în opinia recurentei, intimata reclamantă nu poate pretinde de la Ministerul Finanțelor cheltuieli de depozitare, conservare și distrugere a cantității de mercur ce i-a fost încredințată de către organele de poliție, pe de o parte pentru că predarea către organul specializat prevăzut de lege trebuie să fie gratuită, necondiționată de pretinderea vreunei sume de bani pentru "depozitare", iar, pe de altă parte, pentru că distrugerea substanței trebuie făcută tot de acest organ specializat potrivit dispozițiilor ce reglementează regimul juridic al acesteia.

Mai mult decât atât, recurenta susține că, dacă pentru stabilirea obligației de plată a cheltuielilor de depozitare se are în vedere strict calitatea de proprietar al cantității de mercur confiscate, nu se justifică obligarea Ministerului Finanțelor la suportarea tarifului de depozitare pretins de la data de 03.02.2016, întrucât confiscarea specială a fost dispusă prin încheierea nr. 564/30.05.2017 pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin respingerea contestației formulate de reclamantă, astfel încât, obligarea Ministerului Finanțelor pentru perioada anterioară datei de 26.09.2017 când, teoretic, "a devenit proprietar" al substanței, nu are suport legal nici din această perspectivă.

A mai susținut că, în încercarea de a justifica pretențiile reclamantei, instanța de apel a ajuns la o nouă contradicție în argumentația sa, considerând, pe de o parte, că ne aflăm în situația unui contract de depozit ncesar cu titlu oneros, iar, pe de altă parte, că reclamanta este îndreptățită la restituirea sumei de bani reprezentând cheltuieli judiciare potrivit legii procesual penale care, la art. 276 alin. (6), a prevăzut că instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile.

Consideră că, în acest fel, instanța de apel a interpreat greșit atât dispozițiile art. 2106 C. civ., cât și dispozițiile art. 272 din C. proc. pen., reiterând faptul că Ministerul Finanțelor nu are prevăzute în bugetul propriu în mod distinct sume cu titlu de cheltueli judiciare, neavând nici un rol în organizarea și desfășurarea proceselor penale, neputând fi încadrat printre entitățile care ar putea fi obligate la avansarea sau suportarea cheltuielilor judiciare.

Recurenta conchide prin a susține că hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, prevederile legale greșit interpretate și aplicate fiind art. 223 și 224 C. civ., art. 1 alin. (2), (3), (4) și 6, art. 5 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 14/2007, art. 44 din H.G. nr. 731/2007, art. 50 din Legea nr. 211/2011, art. 2 din H.G. nr. 654/2012, art. 2106 alin. (1) din C. civ., precum și dispozițiile procesuale ale art. 249 C. proc. civ. și art. 272 alin. (2) C. proc. pen., sens în care reiterează solicitarea de admitere a recursului, casarea deciziei Curții de Apel Craiova nr. 93/18.02.2022 și a sentinței Tribunalului Olt nr. 255/06.10.2021, în sensul respingerii cererii formulate de reclamantă.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 30 mai 2022, intimatul Ministerul Afacerilor Interne a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, învederând, totodată, faptul că recurentul nu a formulat critici cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne.

La 1 iunie 2022, intimata-reclamantă a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Totodată, a învederat, în esență, faptul că motivele de recurs nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, subsumat acestui motiv de casare nu se poate invoca încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de procedură și nici nu se poate tinde la analiza modului în care au fost analizate probele referitoare la stabilirea cuantumului pretențiilor financiare formulate, iar, pe de altă parte din examinarea criticilor formulate, nu rezultă că instanțele ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material cu privire la stabilirea cheltuielilor judiciare.

La 9 iunie 2022, respectiv la 10 iunie 2022, întâmpinările au fost comunicate recurentei-pârâte.

La 20 iunie 2022, recurenta-pârâtă a depus, în termen legal, răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă, solicitând respingerea apărărilor formulate de aceasta și admiterea recursului.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 10 octombrie 2023, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, în ședință publică, cu citarea părților.

Recursul de față este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, constată că obiectul prezentului litigiu este acela de recuperare a cheltuielilor ocazionate de conservarea unui mijloc material de probă (deșeu periculos) efectuate de o persoană (societatea reclamantă) care nu a avut calitatea de parte în procesul penal. Premisa litigiului este aceea că, în procesul penal s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect infracțiunea prevăzută de art. 359 alin. (1) C. pen., s-a dispus confiscarea cantității de 3001,2 grame mercur, însă cheltuielile pretins efectuate de reclamantă, pentru depozitarea în condiții de siguranță a mijlocului de probă (și obiect material al infracțiunii) nu au putut fi recuperate.

În acest context, constată că susținerea recurentei-pârâte, referitoare la greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este întemeiată.

Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel împrejurarea că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este parte în raportul juridic dedus judecății, nu este un aspect dezlegat cu putere de lucru judecat în primul ciclu procesual. Ceea ce a făcut obiectul dezbaterilor în primul ciclu procesual, inclusiv al deciziei de casare nr. 1327 din 10 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este admisibilitatea cererii de recuperare a cheltuielilor judiciare (de conservare a unui mijloc material de probă) efectuate în cursul procesului penal, în fața instanței civile. Instanța de recurs, în afară de răspunsul categoric pozitiv la această chestiune, în sensul că persoanele îndreptățite la recuperarea unor sume de bani reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în procesul penal, trebuie să dispună de un mecanism de recuperare a acestora, nu a statuat care este acea instituție a statului în bugetul căreia trebuie incluse astfel de cheltuieli. În ce privește critica privind nesoluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive, instanța de recurs s-a limitat la a arăta că instanțele stabilesc ordinea soluționării excepțiilor, în funcție de efectele pe care le produc și că, găsind întemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, instanța nu mai putea verifica o excepție procesuală de fond.

Așadar, instanța de apel, în rejudecare, în al doilea ciclu procesual era chemată ea însăși să stabilească dacă pârâtul Statul Român, prin Ministerul de Finanțe, a chemat în judecată avea sau nu legitimare procesuală pasivă. Din această perspectivă, constată că instanța de apel s-a limitat la a reține incidența art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007, potrivit căruia bunurile confiscate intră în proprietatea privată a Statului Român și că, prin urmare, acestea se valorifică prin organele abilitate ale Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Pe lângă faptul că această afirmație nu este riguros fundamentată juridic, întrucât bunul în litigiu este o substanță toxică, exceptată de la valorificare, constată că acest raționament nu justifică calitatea procesuală pasivă a acestui pârât pentru cheltuielile efectuate cu conservarea bunului anterior măsurii luate de instanța penală, de confiscare.

În speță, constată că prin art. 223 alin. (1) C. civ. se instituie regula potrivit căreia în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice. Textul în discuție reglementează însă și o excepție, partea finală a textului cuprinzând sintagma, "afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens".

Verificarea măsurii în care există un alt organ prin care statul participă la judecată presupune examinarea conținutului art. 275 C. proc. pen., care stabilește cine este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în caz de clasare. Din coroborarea alin. (3) și (5) ale textului de lege suscitat rezultă că, în speța de față, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Se cuvine reamintit că, potrivit art. 272 alin. (1) C. proc. pen., cheltuielile de natura celor care fac obiectul litigiului pentru "conservarea mijloacelor materiale de probă" se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părți. Conform alin. (2) al aceluiași text de lege aceste cheltuieli judiciare "sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Justiției, al Ministerului Public, precum și al altor ministere de resort". Cum Inspectoratul de Poliție Județean Olt este organul care a lăsat în custodia reclamantei substanța toxică, instanțele de fond aveau obligația să verifice dacă în bugetul acestei instituții sunt cuprinse sume pentru depozitarea și neutralizarea mercurului.

Cert este faptul că acțiunea a fost îndreptată, în esență, împotriva statului și că, independent de ministerul de resort în al cărui buget trebuie cuprinse cheltuielile judiciare efectuate în procesul penal, sumele avansate pentru conservarea mijloacelor de probă trebuie să fie suportate, în ultimă instanță, de stat, și nu de terțe persoane, care nu au avut calitatea de părți în procesul penal.

Din această perspectivă, constată eronată soluția instanței de fond, menținută de instanța de apel, de respingere a acțiunii față de intervenientul forțat Ministerul de Interne, pentru lipsa calității procesuale pasive. Contrar susținerilor acestui intimat, formulate prin întâmpinare, soluția nu a rămas definitivă cu privire la acest aspect, din moment ce principalele critici formulate de pârâtul Ministerul de Finanțe, atât prin cererea de apel, cât și prin cererea de recurs vizează greșita stabilire a cadrului procesual.

La stabilirea cadrului procesual, instanța nu poate primi însă susținerea recurentei, potrivit căreia, din coroborarea alin. (2), (3) și (4) cu alin. (6) ale articolului 1 din O.G. nr. 14/2007 republicată, rezultă că reclamantei însăși, în calitate de deținător al substanței toxice, i-ar fi revenit obligația să convoace comisia de distrugere a bunului, iar predarea urma a se face cu titlu gratuit. Astfel, nu cheltuielile de distrugere (eliminare) a deșeului toxic, în sensul art. 50 din Legea nr. 211/2011 sau a prevederilor H.G. nr. 654/2012 fac obiectul prezentului litigiu, ci doar cheltuielile de conservare efectuate de reclamantă, în procesul penal. De asemenea, "deținător" în sensul textelor de lege susarătate nu este reclamanta, ci organul de urmărire penală însuși, ce a predat spre conservare bunul în litigiu.

În sfârșit, câtă vreme instanțele devolutive nu au stabilit corect cadrul procesual, nu pot fi luate în analiză criticile referitoare la încălcarea art. 249 C. proc. civ., în sensul că reclamanta avea obligația să probeze cuantumul sumei solicitate (ce pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5)

Stabilirea împrejurării dacă înscrisul produs de reclamantă putea să constituie sau nu o probă concludentă pentru stabilirea întinderii despăgubirilor solicitate sau dacă depozitul necesar dădea dreptul depozitarului de a solicita o remunerație, în sensul art. 2106 C. civ., sunt, în mod evident, aspecte subsecvente stabilirii cadrului procesual, atât din perspectiva obiectului litigiului cât și al părților.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 497 teza I C. proc. civ. și art. 496 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul și va casa decizia atacată, urmând a trimite cauza spre o nouă judecată, instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, în numele și pentru pârâtul Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 93/2022 din 18 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 12 decembrie 2023.