ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 689/2023

Ședința publică din data de 21 martie 2023

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina la 14.02.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. Slatina a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, pentru ca instanța să dispună obligarea acestuia la plata a 680.000 RON pentru perioada 03.02.2016 până în prezent și în continuare până la rămânerea definitivă a hotărârii, ce reprezintă, în conformitate cu art. 272 și următoarele C. proc. civ., cheltuielile judiciare efectuate de reclamant cu conservarea a 801,2 grame mercur metalic în stare pură lichidă ce a constituit mijloc material de probă în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina, jud. Olt.

În drept, cererea a fost motivată pe dispozițiile art. 29-40 C. proc. civ., art. 34, art. 272, art. 392, art. 393, art. 404 pct. 4 lit. e) C. proc. civ.

Prin sentința nr. 4020 din 15 octombrie 2018, Judecătoria Slatina a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt.

Prin sentința nr. 758 din 28 noiembrie 2018, Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității cererii, invocată din oficiu și a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 302 din 7 mai 2019, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., a admis apelul, a anulat sentința nr. 758 din 28 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018 și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Împotriva deciziei nr. 302 din 7 mai 2019 a declarat recurs pârâtul.

Prin decizia nr. 944 din 4 iunie 2020 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins recursul, ca nefondat.

Dosarul a fost reînregistrat sub un număr nou 1383/104/2020, pe rolul Tribunalului Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 298 din 16 decembrie 2020, Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul la plata sumei de 3.600 euro, reprezentând contravaloarea acțiunii de neutralizare a cantității de 801,2 grame mercur, precum și la plata tarifului de 10 euro/oră, începând cu data de 3 februarie 2016 până la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.

Prin decizia nr. 450/2021 din 8 iulie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Regională a Finanțelor Publice Craiova, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, împotriva sentinței nr. 298/2020 din 16 decembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020; a schimbat în parte sentința, a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul să plătească reclamantei contravaloarea în RON a 10 euro/oră începând cu data de 3 februarie 2016 și până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în prezenta cauză.

La 3 august 2021, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Regională a Finanțelor Publice Craiova, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt a declarat recurs împotriva deciziei nr. 450/2021 din 8 iulie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei recurate și a sentinței tribunalului, iar pe fondul cauzei să fie respinsă acțiunea reclamantei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 8 septembrie 2021.

În motivarea recursului, pârâtul a arătat următoarele:

Recurentul arată că, dincolo de modalitatea cel puțin bizară în care se stabilește calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor în prezenta cauză, invocându-se o pretinsă autoritate de lucru judecat a unor hotărâri pronunțate în examinarea excepției inadmisibilității acțiunii, instanțele anterioare au reținut că Statul Român are calitate procesuală pasivă întrucât cheltuielile pentru conservarea cantității de mercur au fost efectuate pe durata procesului penal și curg în continuare, că procurorul și instanțele penale nu au rezolvat problema acestor cheltuieli efectuate în timpul procesului penal.

Așadar, s-ar desprinde din această motivare faptul că obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor la plata acestor sume ar avea la bază o răspundere a statului pentru prepușii săi (procurorul și instanțele penale) care nu au rezolvat problema reclamantei în cadrul procesului penal, însă se ignoră cu desăvârșire împrejurarea că nu s-a constatat și dovedit în niciun fel vreo eventuală faptă ilicită a acestor "prepuși". În cauză nu este vorba despre vreo eroare judiciară în procesul penal, de natură a atrage răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor (respingerea cererilor reclamantei de a primi sume de la Ministerul Finanțelor nu echivalează cu vreo faptă ilicită).

Mai mult decât atât, solicitările repetate adresate de intimata-reclamantă instanței penale în sensul obligării Statului Român prin Ministerul Finanțelor la suportarea așa-ziselor cheltuieli judiciare au fost respinse în mod definitiv, cu deplină putere de lucru judecat (încheierea nr. 565 din 30 mai 2017, pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. x/2016, definitivă prin respingerea contestației formulate de reclamantă conform încheierii nr. 125 din 2 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Olt în același dosar).

Recurentul solicită să se constate că decizia din apel cuprinde considerente contradictorii, arătând că, această obligare a Ministerului Finanțelor la plata sumelor pretinse de intimata-reclamantă ar avea la bază o "înțelegere contractuală", o "convenție" a părților nominalizate, respectiv "reclamanta și Statul Român prin organele de cercetare penală" și că această convenție "are la bază, în lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului român, prețurile practicate pe piața de specialitate, în speță fiind identificate prin oferta comunicată de B.".

Consideră că motivarea instanței de apel, la fel ca și cea a instanței de fond, reprezintă de fapt simpla susținere, nedovedită în niciun fel, a reclamantei.

În realitate, nu se poate cunoaște dacă a avut loc vreo înțelegere, dacă acest tarif a fost propus și de către cine anume, întrucât, deși tariful reprezenta unul din aspectele principale criticate în cauză de pârât pe parcursul ambelor cicluri procesuale, instanța de apel nu a făcut un minim efort, nesocotindu-și rolul activ la care era obligată prin lege, de a cere lămuriri Inspectoratul de Poliție Județean Olt, care nu a fost introdus în cauză, deși a fost indicat încă de la început ca parte a așa-zisei înțelegeri.

Dimpotrivă, arată că documentele aflate la dosarul cauzei arată fără echivoc faptul că o astfel de înțelegere nu a avut loc (procesul-verbal de predare-primire a cantității de mercur întocmit la data de 03.02.2016 nu cuprinde nicio mențiune referitoare la o eventuală plată, iar înscrisul emanat de la B. este ilizibil și prezintă modificări neasumate chiar în privința tarifului, prețul indicat în acest înscris fiind unul fix, de 0.10 euro/kg, fără TVA.)

Recurentul susține că acestea ar fi, în opinia instanței de apel, "dovezile" care probează fără putință de tăgadă pretențiile reclamantei, încălcând dispozițiile art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora "cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească".

Recurentul nu poate face dovada unui fapt negativ, respectiv că nu s-au făcut cheltuieli cu depozitarea substanței, deoarece reclamanta poate și trebuie, conform obligației pe care legea i-o impune, să facă dovada, prin probe certe, a valorii pretențiilor sale, însă aceasta nu aduce nicio dovadă concretă a valorii cheltuielilor cu depozitarea mercurului pe care pretinde că le-ar fi făcut, solicitând în mod arbitrar suma de 10 euro/oră.

Consideră că o astfel de modalitate de soluționare a unui litigiu este de natură să scutească de orice obligație pe reclamantul ce se adresează justiției, lăsând instanței sarcina de a proba susținerile sale, ceea ce vine în contradicție cu principiul disponibilității, potrivit căruia judecătorul trebuie să evalueze ca atare atitudinea părților din proces în ceea ce privește modul în care acestea înțeleg să propună spre administrare probe pertinente și utile soluționării cauzei.

Recurentul mai susține că instanța de apel a arătat că Statul Român este proprietarul bunurilor confiscate sau neridicate în orice procedură judiciară, invocându-se trunchiat prevederile cu caracter general ale art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului.

Este adevărat, susține recurentul, că potrivit art. 1 alin. (1) din ordonanță bunurile de orice fel intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului se valorifică în condițiile prezentei ordonanțe de către Agenția Națională de Administrare Fiscală prin organele de valorificare abilitate, dacă prin lege nu se prevede altfel, însă, la aliniatele următoare, se prevede o excepție:

"(2) sunt exceptate de la prevederile alin. (1) bunurile care nu îndeplinesc condițiile legate de comercializare" (fiind și cazul mercurului, a cărui comercializare este interzisă); (3) Bunurile prevăzute la alin. (2) vor fi distruse pe cheltuiala persoanelor fizice ori juridice de la care au fost confiscate sau a deținătorului, în cazul în care acestea nu pot fi identificate. Distrugerea se va efectua în prezența și cu confirmarea prin semnătură a unei comisii de preluare și distrugere formate din reprezentanți ai deținătorului: ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ai organului de valorificare, ai Ministerului Afacerilor Interne și ai Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor. (4) Distrugerea drogurilor, precursorilor, medicamentelor, materialelor consumabile de utilitate medicală, materialelor de natura obiectelor de inventar medicale și a aparaturii medicale, substanțelor toxice, materialelor radioactive și a precursorilor de explozivi confiscați se efectuează în condițiile prevăzute în legile speciale care reglementează regimul acestor substanțe. (6) Convocarea comisiei de preluare și distrugere se face de către deținător".

În plus, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din această ordonanță, "deținătorii bunurilor care au trecut în proprietatea privată a statului, persoane fizice sau juridice, după caz, au obligația să inventarieze bunurile respective, luând în același timp și măsurile de securitate, de păstrare și de conservare corespunzătoare până la predarea lor efectivă organelor de valorificare".

Alin. (2) însă cuprinde de asemenea o excepție, iar excepțiile sunt de strictă interpretare:

"sunt exceptate de la prevederile alin. (1) următoarele categorii de bunuri: a) medicamentele, materialele consumabile de utilitate medicală, materialele de natura obiectelor de inventar medicale, aparatura medicală, substanțele toxice, materialele radioactive, bunurile culturale de patrimoniu, documentele istorice, materialele de arhivă, obiectele, veșmintele și cărțile de cult, timbrele filatelice, materialele lemnoase, detectoarele de metale, fildeșul și orice bunuri a căror comercializare este interzisă prin lege, care se predau organelor de specialitate ale statului competente a gestiona astfel de bunuri, conform prevederilor legale".

Mai mult decât atât, H.G. nr. 731/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 14/2007 arată la art. 44 că, "substanțele și preparatele toxice și foarte toxice se predau gratuit unităților specializate ale ministerelor cu atribuții și răspunderi legale privind regimul acestor bunuri sau, după caz, operatorilor economici autorizați prin lege să desfășoare activitate cu astfel de substanțe și produse. Valorificarea sau, după caz, distrugerea acestora se face în conformitate cu prevederile actelor normative care reglementează regimul acestor substanțe".

Totodată, conform dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor, atribuțiile și răspunderile autorităților competente ale administrației publice centrale și locale sunt stabilite după cum urmează:

"(l) Autoritatea competentă de decizie și control în domeniul gestionării deșeurilor este Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice.

(2) Alte autorități publice cu atribuții în domeniul gestionării deșeurilor sunt: Ministerul Sănătății, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Ministerul Economiei, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Ministerul Apărării Naționale, instituțiile de ordine publică și siguranță națională și autoritățile administrației publice locale".

În concluzie, recurentul susține că Ministerul Finanțelor nu are stabilită în sarcina sa, nici ca autoritate publică centrală, nici ca reprezentant al Statului Român (care, ca entitate generală și abstractă, funcționează prin organe și instituții strict reglementate în anumite domenii de interes special), vreo atribuție sau responsabilitate pe linia gestionarii deșeurilor sau a suportării costurilor determinate de această activitate.

Mai mult decât atât, potrivit art. 2 din H.G. nr. 654/2012 privind stabilirea măsurilor necesare pentru aplicarea Regulamentului (CE) nr. 1.102/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 octombrie 2008 privind interzicerea exporturilor de mercur metalic și de anumiți compuși și amestecuri de mercur și depozitarea în condiții de siguranță a mercurului metalic:

Pentru aplicarea prevederilor Regulamentului se desemnează următoarele instituții:

a) Ministerul Mediului și Pădurilor, ca autoritate competentă pentru coordonarea măsurilor necesare aplicării Regulamentului;

b) Agenția Națională pentru Protecția Mediului, ca autoritate competentă pentru implementarea prevederilor Regulamentului;

c) Garda Națională de Mediu, ca autoritate de control și inspecție a aplicării prevederilor Regulamentului;

d) Inspectoratul General al Poliției Române și unitățile teritoriale subordonate acestuia cu atribuții în acest domeniu, ca autorități de control pentru controlul operațiunilor cu substanțele reglementate de Regulament;

e) Autoritatea Națională a Vămilor, ca autoritate de control al exporturilor de mercur metalic și de anumiți compuși și amestecuri de mercur prevăzute de Regulament, conform reglementărilor vamale în vigoare".

Din aceste prevederi legale reiese faptul că, nici în calitate de "proprietar privat al bunului confiscat" Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu poate fi obligat la plata sumelor solicitate în prezenta cauză, și de asemenea, reies și obligațiile legale pe care intimata-reclamantă însăși le avea de îndeplinit în legătură cu cantitatea de mercur confiscată; în calitate de deținător căruia i-a fost încredințată substanța periculoasă, trebuia să ia măsuri de păstrare și conservare a acesteia până la predarea efectivă către organul specializat, acest organ specializat trebuind să fie unul cu atribuții și răspunderi legale privind regimul substanței respective; de asemenea, lucru foarte important, predarea se face cu titlu gratuit, iar inițiativa predării aparține deținătorului, în speță, intimatei-reclamante A. S.R.L.

Prin urmare, recurentul arată că intimata-reclamantă, în contextul acestor reglementari, nu poate pretinde de la Ministerul Finanțelor cheltuieli de depozitare, conservare și distrugere a cantității de mercur ce i-a fost încredințată de către organele de poliție, pe de-o parte pentru că predarea către organul specializat prevăzut de lege trebuie să fie gratuită, necondiționată de pretinderea vreunei sume de bani pentru "depozitare", iar pe de altă parte, pentru ca distrugerea substanței trebuie făcută tot de acest organ specializat potrivit dispozițiilor ce reglementează regimul juridic al acesteia.

Mai mult decât atât, dacă pentru stabilirea obligației de plată a cheltuielilor de depozitare se are în vedere strict calitatea de proprietar al cantității de mercur confiscate, nu se justifică în nici un fel obligarea Ministerului Finanțelor la suportarea tarifului de depozitare pretins de la data de 03.02.2016, întrucât confiscarea specială a fost dispusă prin încheierea nr. 565/30.05.2017, pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. x/2016, care a devenit definitivă prin respingerea contestației formulate de reclamantă conform încheierii nr. 125 din 2 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Olt în același dosar, așadar obligarea Ministerului Finanțelor pentru perioada anterioară datei de 2 octombrie 2017, când, teoretic, "a devenit proprietar" al substanței, nu are suport legal nici din aceasta perspectivă.

Tot astfel, în încercarea de a justifica pretențiile reclamantei, instanța de apel a ajuns la o nouă contradicție în argumentarea sa, aceasta considerând, pe de-o parte, că ne găsim în fața unui "contract de depozit necesar cu titlu oneros", iar pe de altă parte că "reclamanta A. S.R.L. este îndreptățită la restituirea sumei de bani reprezentând cheltuieli judiciare potrivit legii procesual penale care, la art. 276 alin. (6) C. proc. pen. a prevăzut că instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile".

Recurentul consideră că, în acest fel, instanța de apel a interpretat greșit atât dispozițiile art. 2106 din C. civ., potrivit cărora depozitul este cu titlu gratuit dacă din convenția părților sau din uzanțe ori din alte împrejurări, precum profesia depozitarului, nu rezultă că trebuie să fie plătită o remunerație (în cazul de față nefiind făcută dovada că predarea bunului către reclamantă a fost făcută contra cost), cât și dispozițiile art. 272 din C. proc. pen. care prevăd, la alin. (1), ca regulă generală, faptul că cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaților, precum și orice alte cheltuieli ocazionate de desfășurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părți, iar la alin. (2), că cheltuielile judiciare avansate de stat sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Justiției, al Ministerului Public, precum și al altor ministere de resort.

În ceea ce privește Ministerul Finanțelor Publice, arată că acesta nu are prevăzute în bugetul propriu în mod distinct sume cu titlul de cheltuieli judiciare, neavând niciun rol în organizarea și desfășurarea proceselor penale, prin urmare nu poate fi încadrat printre entitățile enumerate de textul legal menționat ca putând să fie obligate la avansarea sau suportarea cheltuielilor judiciare.

Așadar, consideră că hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, prevederile legale greșit interpretate și aplicate fiind art. 1 alin. (2), (3), (4) și (6), art. 5 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 14/2007, art. 44 din H.G. nr. 731/2007, art. 50 din Legea nr. 211/2011, art. 2 din. H.G. nr. 654/2012, art. 2106 alin. (1) din C. civ., precum și dispozițiile procesuale ale art. 249 C. proc. civ. și art. 272 alin. (2) C. proc. pen.

Pentru toate considerentele de fapt și de drept, recurentul solicită instanței să admită recursul, să caseze decizia Curții de Apel Craiova nr. 450 din 8 iulie 2021 și sentința nr. 298 din 16 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Olt, în sensul respingerii cererii formulate de A. S.R.L. de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 10 euro/oră începând cu data de 3 februarie 2016 și până la rămânerea definitivă a hotărârii. Solicită judecarea cauzei în lipsă.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia atacată este legală.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.

În condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., prin încheierea din 31 ianuarie 2023, recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părților.

Recursul de față este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, constată că obiectul prezentului litigiu este acela de recuperare a cheltuielilor ocazionate de conservarea unui mijloc material de probă (deșeu periculos) efectuate de o persoană (societatea reclamantă) care nu a avut calitatea de parte în procesul penal. Premisa litigiului este aceea că, în procesul penal s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect infracțiunea prevăzută de art. 359 alin. (1) C. pen., s-a dispus confiscarea cantității de 800,90 grame mercur, însă cheltuielile pretins efectuate de reclamantă, pentru depozitarea în condiții de siguranță a mijlocului de probă (și obiect material al infracțiunii) nu au putut fi recuperate.

În acest context, constată că susținerea recurentei-pârâte, referitoare la greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este întemeiată.

Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel împrejurarea că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este parte în raportul juridic dedus judecății, nu este un aspect dezlegat cu putere de lucru judecat în primul ciclu procesual. Ceea ce a făcut obiectul dezbaterilor în primul ciclu procesual, inclusiv al deciziei de casare nr. 944 din 4 iunie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este admisibilitatea cererii de recuperare a cheltuielilor judiciare (de conservare a unui mijloc material de probă) efectuate în cursul procesului penal, în fața instanței civile. Instanța de recurs, în afară de răspunsul categoric pozitiv la această chestiune, în sensul că persoanele îndreptățite la recuperarea unor sume de bani reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în procesul penal, trebuie să dispună de un mecanism de recuperare a acestora, nu a statuat care este acea instituție a statului în bugetul căreia trebuie incluse astfel de cheltuieli. În ce privește critica privind nesoluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive, instanța de recurs s-a limitat la a arăta că instanțele stabilesc ordinea soluționării excepțiilor, în funcție de efectele pe care le produc și că, găsind întemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, instanța nu mai putea verifica o excepție procesuală de fond.

Așadar, instanța de apel, în rejudecare, în al doilea ciclu procesual era chemată ea însăși să stabilească dacă pârâtul chemat în judecată avea sau nu legitimare procesuală pasivă. Din această perspectivă, constată că instanța de apel s-a limitat la a reține incidența art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007, potrivit căruia bunurile confiscate intră în proprietatea privată a Statului Român și că, prin urmare, acestea se valorifică prin organele abilitate ale Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Pe lângă faptul că această afirmație nu este riguros fundamentată juridic, întrucât bunul în litigiu este o substanță toxică, exceptată de la valorificare, constată că acest raționament nu justifică calitatea procesuală pasivă a pârâtului pentru cheltuielile efectuate cu conservarea bunului anterior măsurii luate de instanța penală, de confiscare.

În speță, constată că prin art. 223 alin. (1) C. civ. se instituie regula potrivit căreia în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice. Textul în discuție reglementează însă și o excepție, partea finală a textului cuprinzând sintagma, "afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens".

Verificarea măsurii în care există un alt organ prin care statul participă la judecată presupune examinarea conținutului art. 275 C. proc. pen., care stabilește cine este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în caz de clasare. Din coroborarea alin. (3) și (5) ale textului de lege suscitat rezultă că, în speța de față, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Se cuvine reamintit că, potrivit art. 272 alin. (1) C. proc. pen., cheltuielile de natura celor care fac obiectul litigiului pentru "conservarea mijloacelor materiale de probă" se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părți. Conform alin. (2) al aceluiași text de lege aceste cheltuieli judiciare "sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Justiției, al Ministerului Public, precum și al altor ministere de resort". Cum Inspectoratul de Poliție Județean Olt este organul care a lăsat în custodia reclamantei substanța toxică, instanțele de fond aveau obligația să verifice dacă în bugetul acestei instituții sunt cuprinse sume pentru depozitarea și neutralizarea mercurului.

Cert este faptul că acțiunea a fost îndreptată, în esență, împotriva statului și că, independent de ministerul de resort în al cărui buget trebuie cuprinse cheltuielile judiciare efectuate în procesul penal, sumele avansate pentru conservarea mijloacelor de probă trebuie să fie suportate, în ultimă instanță, de stat, și nu de terțe persoane, care nu au avut calitatea de părți în procesul penal.

Din această perspectivă, constată întemeiată critica formulată de recurentă, potrivit căreia cererea sa, de introducere în cauză a Ministerului de Interne, a fost ignorată fără nicio justificare de instanțele de fond. Procedând astfel, instanțele au ignorat posibilitatea parcurgerii procedurii prevăzute de art. 78 C. proc. civ.

La stabilirea cadrului procesual, instanța nu poate primi însă susținerea recurentei, potrivit căreia, din coroborarea alin. (2), (3) și (4) cu alin. (6) ale articolului 1 din O.G. nr. 14/2007 republicată, rezultă că reclamantei însăși, în calitate de deținător al substanței toxice, i-ar fi revenit obligația să convoace comisia de distrugere a bunului, iar predarea urma a se face cu titlu gratuit. Astfel, nu cheltuielile de distrugere (eliminare) a deșeului toxic, în sensul art. 50 din Legea nr. 211/2011 sau a prevederilor H.G. nr. 654/2012 fac obiectul prezentului litigiu, ci doar cheltuielile de conservare efectuate de reclamantă, în procesul penal. De asemenea, "deținător" în sensul textelor de lege susarătate nu este reclamanta, ci organul de urmărire penală însuși, ce a predat spre conservare bunul în litigiu.

În sfârșit, câtă vreme instanțele devolutive nu au stabilit corect cadrul procesual, nu pot fi luate în analiză criticile referitoare la încălcarea art. 249 C. proc. civ., în sensul că reclamanta avea obligația să probeze cuantumul sumei solicitate (ce pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5)

Stabilirea împrejurării dacă înscrisul produs de reclamantă putea să constituie sau nu o probă concludentă pentru stabilirea întinderii despăgubirilor solicitate sau dacă depozitul necesar dădea dreptul depozitarului de a solicita o remunerație, în sensul art. 2106 C. civ., sunt, în mod evident, aspecte subsecvente stabilirii cadrului procesual, atât din perspectiva obiectului litigiului cât și al părților.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 497 teza I C. proc. civ. și art. 496 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul și va casa decizia atacată, urmând a trimite cauza spre o nouă judecată, instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt împotriva deciziei nr. 450/2021 din 8 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 21 martie 2023.