ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1580/2025

Ședința publică din data de 24 septembrie 2025

După deliberare, asupra recursului de față, reține următoarele:

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată și modificată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Judecătoria Alba Iulia, în temeiul art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 71-73 C. civ., art. 2 alin. (5)

1

, art. 26 alin. (2)

1

din O.G. nr. 137/2000, art. 39 alin. (1) Codul muncii, art. 194 C. proc. civ., dispozițiile Directivei 89/391/CEE din 12 iunie 1989 privind securitatea și sănătatea în muncă, a solicitat obligarea pârâtei, în calitate de angajator, să adopte toate măsurile necesare pentru a stopa orice atac sau fapte de hărțuire morală la locul de muncă, obligarea acesteia la oferirea unor scuze publice pentru injuriile, calomniile și umilințele pe care i le-a adus, și cu obligarea la plata sumei de 25.000 euro, cu titlu de daune morale și cheltuieli de judecată.

La 18 ianuarie 2022, reclamanta a formulat cerere de modificare, completare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 30/13.12.2021 emisă de cabinetul Președintelui Judecătoriei Alba Iulia.

Prin încheierea nr. 892/14.04.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2022 a fost admisă cererea de strămutare formulată de reclamantă în dosarul x/2021 și s-a dispus strămutarea judecării cauzei de la Tribunalul Alba la Tribunalul Brașov.

Ulterior, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. dosar x/2022, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul C. să constate că toate afirmațiile făcute de pârât au creat și menținut o stare de stres și umilință față de ceilalți magistrați și grefieri din cadrul instanței, fiindu-le afectată, în mod grav, imaginea și reputația, ca drepturi prevăzute și protejate la art. 71 și art. 72 din C. civ., și obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 RON și a dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă a reparației patrimoniale, astfel: suma de 1750.000 RON către reclamanta A. și 75.000 RON către reclamantul B., cu dobânda legală aferentă.

Prin încheierea nr. 302 din 22 martie 2023, pronunțată în dosarul x/2022, Tribunalul Caraș-Severin a admis excepția de conexitate, invocată de pârâtul C., prin întâmpinare, și a dispus conexarea dosarului menționat la dosarul x/2021 aflat pe rolul Tribunalului Brașov.

1.2. Judecata în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 1435/MAS din 27 octombrie 2023, Tribunalul Brașov a respins cererea de chemare în judecată formulată și modificată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Judecătoria Alba Iulia prin reprezentat legal, împotriva deciziei nr. 30/13.12.2021 emisă de Cabinetul Președintelui Judecătoriei Alba Iulia, ca nefondată, și a respins cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2022, de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C., ca nefondată.

1.3. Judecata în apel

Prin decizia civilă nr. 609/Ap din 11 aprilie 2024, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a respins apelul declarat de către reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1435/27.10.2023 a Tribunalului Brașov.

1.4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 609/Ap din 11 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, au promovat recurs reclamanții A. și B..

Recurenții-reclamanți A. și B. au invocat motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți arată că instanța de apel, deși era obligată să procedeze la o nouă judecată a fondului conform art. 476 alin. (1) C. proc. civ., s-a mărginit la a constata temeinicia soluției primei instanțe, reținând că modul în care intimatul și-a construit apărarea în litigiile în care a fost parte, nu pot fi apreciate ca fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, întrucât, pe de o parte, reprezintă parte componentă a dreptului de acces la instanță și a dreptului la apărare, garantate de art. 21 și de art. 24 din Constituția României, iar pe de altă parte, au fost provocate, cel puțin în parte, de comportamentul reclamanților, care a constituit factorul declanșator al tuturor afirmațiilor pârâtului.

Or, reținerile curții de apel nu dau dezlegare criticilor formulate referitoare la împrejurarea că anumite afirmații, expres indicate în cererea de chemare în judecată, nu aveau natura unor apărări întrucât acestea nu răspundeau pretențiilor invocate de reclamanți fiind inserate, fără nicio legătură cu exercitarea dreptului la apărare, ci cu scopul de a denigra.

În mod nelegal, curtea de apel a reținut că afirmațiile intimatului ar fi fost provocate, cel puțin în parte, de către reclamanți, ceea ce ar presupune că exercitarea drepturilor de petiționare și de acces la instanță justifică jignirile și defăimările pe care intimatul le-a adresat reclamanților.

În privința reținerilor curții de apel potrivit cărora niciuna dintre afirmațiile intimatului nu are tangență cu viața privată a reclamanților, acestea vizând strict opinia părții în legătură cu activitatea profesională a acestora de la locul de muncă, prin urmare, nu se poate reține o încălcare a prevederilor art. 71 din C. civ., contrar aprecierilor instanței de apel, recurenții au susținut că apelativele utilizate de intimat ca "escroc", "comportament psihotic", "mincinos", "clarvăzător", "handicapată", "catastrofe", adresate unei persoane, nu pot fi însă apreciate ca fiind în legătură cu activitatea profesională.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții au arătat că, în mod nelegal, curtea de apel a constatat că nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a intimaților având în vedere că nicio afirmație jignitoare la adresa reclamantei A. nu a fost făcută de către reprezentatul legal al intimatei Judecătoria Alba Iulia în public sau, chiar și într-un cadru mai restrâns, de față cu terțe persoane, în contextul în care, pentru a fi pe tărâmul dispozițiilor art. 71 C. civ., nu este necesar ca imixtiunile în viața privată a unei persoane să aibă neapărat un caracter public, o astfel de distincție neregăsindu-se în cuprinsul prevederilor legale.

Prin urmare, instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 71 din C. civ. ceea ce atrage sancțiunea casării pentru motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În continuare, recurenții -reclamanți au susținut că deși instanța de apel a reținut că prejudiciul invocat constă în atingerile aduse dreptului la viață privată reglementat prin art. 71 din Codul muncii și dreptul la demnitate prevăzut de art. 72 din C. civ., curtea de apel a analizat pricina numai din perspectiva art. 71 Codul muncii.

În ceea ce privește afectarea prin afirmațiile intimatului a dreptului la demnitate al reclamanților, din perspectiva art. 72 C. civ., hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care și-a întemeiat soluția de respingere a acțiunii, după cum tot nemotivată este și decizia apelată din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 74 Iit. g), art. 252 și art. 253 alin. (4) C. civ., raportat la situația de fapt dedusă judecății. Chiar dacă instanța de fond a observat că acțiunea nu este motivată în drept, instanța de apel a preluat, în mod nelegal, aceste constatări, ceea ce atrage motivul de casare prevăzut la din art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Raportat la dispozițiile art. 358 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin că, în mod greșit, instanța de apel a concluzionat că judecătorul fondului nu a apreciat că lipsa intimatului pârât C. de la interogatoriu are valoarea unei mărturisiri depline sau a unui început de dovadă scrisă de vreme ce prima instanță nu a constatat această împrejurare. Mai mult, curtea de apel a constat, în mod greșit, că în lipsa administrării probei cu interogatoriu, întrebările formulate de către reclamanți nu au fost supuse cenzurii concrete a instanței de judecată și ca atare, nu se poate reține concludența, pertinența și utilitatea acestora în soluționarea cauzei, reclamanții având posibilitatea de a dovedi temeinicia pretențiilor exprimate și prin alte mijloace de proba.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat."

Conform prevederilor art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ.: "(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3). Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Așadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de recurs limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., această cale de atac este lovită de nulitate.

În speță, se constată că recursul nu conține critici care să poată fi circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar susținerile recurenților-reclamanți din cuprinsul recursului formulat nu reprezintă o motivare a căii de atac în sensul exigențelor textului legal anterior menționat.

Astfel, în ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub pretextul unei motivări necorespunzătoare a deciziei, recurenții-reclamanți aduc în discuție, în realitate, elemente de fapt și de probațiune, susținând că instanța de apel a omis să analizeze împrejurările de fapt care au generat starea conflictuală a părților și că nu ar fi expus raționamentul avut în vedere în pronunțarea soluției de respingere a acțiunii, omițând "să analizeze situația de fapt prin prisma prevederilor art. 74 lit. g), art. 252 și art. 253 alin. (4) din C. civ..".

Or, toate aspectele dezvoltate de către recurenții-reclamanți sunt străine de o cenzură de legalitate ce poate fi realizată în recurs, aceștia tinzând doar la o reevaluare a faptelor și probelor, pentru a se trage o concluzie diferită aceleia referitoare la îndeplinirea condițiilor privitoare la antrenarea răspunderii civile delictuale a intimaților pentru pretinsa afectarea gravă a dreptului la imagine și la reputație a reclamanților și obligarea la acoperirea prejudiciului nepatrimonial prin plata de despăgubiri materiale.

Învestită în limitele controlului de legalitate pe care îl declanșează exercitarea recursului - acela de a examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 488 alin. (3) C. proc. civ. -, Înalta Curte constată, contrar susținerii recurenților-reclamanți, că decizia atacată conține motivele și raționamentul logico-juridic care au condus la soluția adoptată, respectiv, la aplicarea dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ., situației de fapt relevate de probele administrate în cauză.

În acest sens, instanța de apel a reținut că, afirmațiile apreciate ca jignitoare, calomnioase, prejudiciabile de către reclamantă au fost făcute în scris, în cadrul unor apărări formulate de pârâtă în dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel Alba Iulia, dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Sibiu, dosarul nr. x/2019 al Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel Alba Iulia și, pe de altă parte, modalitatea în care o persoană, fizică sau juridică, își expune punctul de vedere, în scris, în fața unei instanțe de judecată ori într-o procedură derulată la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, își formulează apărările sau își motivează cererile, în calitate de angajator, reprezintă o componentă a drepturilor procesuale ale acestuia, o simplă judecată de valoare pentru care nu poate fi atrasă răspunderea materială a angajatorului, în temeiul Codului muncii coroborat cu O.G. nr. 137/2000.

În privința susținerii că unele afirmații jignitoare au fost exprimate de către reprezentantul legal al intimatei pârâte în ședință publică, curtea de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada corespunzătoare și ca atare, acestea nu puteau conduce la lezarea demnității și la scăderea prestigiului apelantei la locul de muncă, de altfel, din nicio probă administrată în cauză nu a rezultat că, din cauza expresiilor folosite de către intimată în cadrul litigiilor în care a fost parte, s-a produs degradarea climatului de la locul de muncă al apelantei.

În ceea ce privește întrunirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului C. în temeiul dispozițiilor din C. civ., deși prevederile legale corespunzătoare nu au fost indicate concret de către reclamanți, curtea de apel a validat soluția primei instanțe, reținând că modul în care intimatul pârât și-a construit apărarea în litigiile în care a fost parte, în urma unor reclamații și sesizări formulate de către reclamanta A., care a fost reprezentată (cel puțin în unele dintre acestea) de către apelantul B., nu pot fi apreciate ca fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, întrucât, pe de o parte, reprezintă parte componentă a dreptului de acces la instanță și a dreptului la apărare, garantate de art. 21 și de art. 24 din Constituția României, iar pe de altă parte, au fost provocate, cel puțin în parte, de comportamentul reclamanților, care a constituit factorul declanșator al tuturor afirmațiilor pârâtului. De asemenea, argumentația prezentată în cadrul procesului, în scris, nu are caracter public și nu putea să ajungă la cunoștința colectivului de la serviciu decât prin alte fapte ale vreuneia dintre părți, fapte care nu s-a dovedit că ar fi fost săvârșite de către intimatul pârât, ceea ce exclude o încălcare a prevederilor art. 71 din C. civ.

Totodată, curtea de apel a constatat că deși aveau sarcina probațiunii conform art. 249 C. proc. civ., reclamanții nu au dovedit că intimatul ar fi făcut în public, de față cu colegii, afirmații jignitoare, defăimătoare, umilitoare în ceea ce îi privește, că ar fi provocat stări de conflict între reclamanta A. și colegi, sau că i-ar fi creat acesteia o situație de discriminare la locul de muncă și ar fi încălcat prevederile Legii nr. 448/2006, respectiv că le-ar fi afectat imaginea și reputația acestora.

Or, această stare de fapt, reținută de instanța devolutivă de control judiciar, pe baza probelor administrate, nu mai poate fi repusă în discuție prin intermediul motivului de recurs invocat.

Cum s-a arătat anterior, susținând incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți nu demonstrează incidența vreuneia din ipotezele cazului de casare menționat (lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea, motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), ci tind la o devoluare a fondului cauzei, într-o manieră improprie căii extraordinare de atac în care se află.

În legătură cu susținerile recurenților privitoare la pretinsa nesocotire a dispozițiilor art. 358 din C. proc. civ., ce se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acestea nu sunt însoțite de o argumentație juridică propriu-zisă, și nu deduc judecății veritabile critici de nelegalitate cu privire la decizia atacată.

Astfel, afirmația că este greșită reținerea curții de apel potrivit căreia judecătorul fondului nu a apreciat că lipsa intimatului pârât C. de la interogatoriu are valoarea unei mărturisiri depline sau a unui început de dovadă scrisă, în condițiile în care acest aspect nu a fost reținut de prima instanță, curtea de apel constatând astfel, că în lipsa administrării probei cu interogatoriu, întrebările formulate de reclamanți nu au fost supuse cenzurii instanței și ca atare nu se poate stabili utilitatea, pertinența și concludența acestora în soluționarea cauzei, reclamanții având posibilitatea de a proba temeinicia pretențiilor afirmate și prin alte mijloace de probe, este improprie analizei instanței de recurs.

Fără să indice vreo greșeală procedurală a instanței de apel, care, validând judecata primei instanțe, în temeiul prevederilor art. 358 din C. proc. civ., a apreciat că, în raport cu actele de procedură prin care intimatul și-a exprimat punctul de vedere asupra aserțiunilor părților adverse și de materialul probator administrat, suficient pentru a contura starea de fapt relevantă, lipsa intimatului pârât C. de la interogatoriu nu are valoarea unei mărturisiri depline sau a unui început de dovadă scrisă în folosul "aceluia care a propus interogatoriul, recurenta solicită, practic, o reevaluare a mijloacelor de probă interpretate de instanța de apel cu ocazia devoluțiunii cauzei, aspect ce are în vedere strict temeinicia judecății înfăptuite în precedenta fază procesuală.

Or, în condițiile în care instanța de apel a reținut în mod expres că "Nemaifiind administrată proba cu interogatoriu, întrebările formulate de către apelanți nu au fost supuse cenzurii concrete a instanței de judecată și se nu poate stabili că toate acestea erau concludente, pertinente și utile soluționării cauzei", simpla nemulțumire a părții în raport cu determinarea cadrului factual pe baza probatoriului, de către instanța de prim control judiciar, nu corespunde motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care presupuneau tocmai antamarea unor aspecte privitoare la conformarea cu regulile de drept incidente a dezlegărilor date prin actul jurisdicțional atacat.

Astfel fiind, cum în calea de atac extraordinară a recursului nu se poate tinde la o verificare a elementelor de fapt ale cauzei și la o cenzurare a activității de interpretare a mijloacelor de probă, ce revine exclusiv instanțelor fondului, criticile relative la lipsa unor "probe efective" care să fundamenteze soluția instanței de apel nu pot face obiect de analiză în prezenta fază procesuală.

Doar sub aparența unei critici de nelegalitate se înscrie și susținerea recurenților reclamanți, întemeiată pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., privitoare la lipsa considerentelor care să susțină concluzia instanței că pentru a fi incidente prevederile art. 71 din C. civ. este necesar ca imixtiunile în viața privată a unei persoane să aibă caracter public.

Or, aspectele invocate prin memoriul de recurs în susținerea pretinsei aplicări și interpretări greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 71 din C. civ. nu sunt apte a fi deduse spre examinare în prezenta cale extraordinară de atac, nefiind încadrabile în motivul de casare invocat, în condițiile în care, nici în privința acestora, nu se pune în discuție o eventuală neconformitate cu dispozițiile legale a deciziei atacate, ci doar modalitatea de stabilire a situației de fapt și de evaluare a probatoriului.

În atare circumstanțe, simpla afirmare a faptului că "instanța de apel a procedat la aplicarea de o manieră total eronată a dispozițiilor art. 71 din C. civ. atunci când și-a motivat soluția", nu denotă o critică de nelegalitate aptă să fie circumscrsisă cazului de casare invocate.

Se constată, așadar, că recurenții nu procedează la o argumentare susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare, invocarea fiind una pur formală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 609/Ap din 11 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 609/Ap din 11 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.