ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 389/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 12.12.2022 sub dosar nr. x/2022 formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., se solicită ca prin hotărârea judecătorească: - să se constate că prin afirmațiile făcute în dreptul la replică, publicat în data de 05.08.2022 pe site-ul "C.", pârâtul i-a adus atingere demnității, onoarei și reputației profesionale și să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 200.000 Euro, la cursul afișat de către Banca Națională a României la data plății, reprezentând daune morale pricinuite reclamantului, precum și la prezentarea de către acesta de scuze publice prin intermediul presei online și publicarea hotărârii într-un ziar de largă circulație națională pe cheltuiala sa.

Sentința pronunțată de Tribunalul Alba Prin sentința civilă nr. 1574 din 25 mai 2023 pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia Prin decizia nr. 2513 din 26 iunie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1574/2023 pronunțată de Tribunalul Alba în dosar nr. x/2022.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 2513 din 26 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A.. Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a învederat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1357 C. civ. și ale Deciziei nr. 220/2011 a Consiliului Național al Audiovizualului. Făcând trimitere la prevederile art. 50 alin. (1) lit. a) din Decizia nr. 220/2011, recurentul arată că dreptul la replică nu poate fi solicitat pentru opinii sau judecăți de valoare exprimate sau pentru a emite opinii și judecăți de valoare. Or, în dreptul la replică din data de 04.08.2022 și publicat la data de 05.08.2022 de către redacția C., intimatul, în loc să se rezume numai la un drept la replică în care să-și clarifice situația juridică sau să facă afirmații cu privire la acesta, face o afirmație factuală pe care nu a demonstrat-o, deși avea această obligație și emite o judecată de valoare fără a face minime verificări. Invocând jurisprudența CEDO, recurentul arată că în cadrul dreptului la replică, intimatul a făcut o acuzație concretă, fără a fi dovedită, în sensul că soluția a fost pronunțată de recurent în dosarul numărul x/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, respectiv disjungerea și declinarea cauzei la Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, având calitatea personală a acestuia la acel moment procesual (judecător la Curtea de Apel Craiova), pe un fond de nemulțumire personală ca urmare a soluționării contestației de către acesta. Recurentul susține că acuzația intimatului din cuprinsul articolului nu a fost probată, aducându-i reclamantului prejudicii grave în rândul opiniei publice, al colegilor procurori față de care până la data de 15 iulie 2022 a îndeplinit funcția de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj. În realitate, măsura procesuală dispusă de recurent față de intimat a fost determinată de susținerile unui martor cu identitate protejată, circumstanță în care a dat relevanță mijlocului de probă arătat. Măsura procesuală dispusă față de intimat nu a fost infirmată de procurorul ierarhic superior, astfel încât susținerea acestuia este fără suport legal și factual, motiv pentru care i-a creat un prejudiciu de imagine asupra competenței profesionale. Arată recurentul că a probat că dreptul la replica din data de 05.08.2022 publicat de C. a fost vizualizat de cel puțin un număr de 8249 de persoane. Recurentul pretinde că instanțele de fond au considerat eronat acuzația intimatului ca fiind o judecată de valoare, însă și într-o atare ipoteză, apreciază că afirmația ce ar reprezenta o judecată de valoare nu trebuie făcută în cadrul unui drept la replică potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1) lit. a) din Decizia 220/2011 a Consiliului National al Audiovizualului. Susține recurentul că dreptul la onoare și reputație i-a fost afectat și prin afirmația intimatului din cadrul dreptului la replică prin care a lăsat să se înțeleagă că, în realitate reclamantul s-a internat în Spitalul Orășenesc Filiași cu scopul de a se sustrage unei activități procesuale, respectiv audierea sa la fosta secție de Investigare a Infracțiunilor din Justiție. Instanța de control judiciar a apreciat eronat că "intimatul (pârâtul) nu a urmărit denigrarea reclamantului", ci "a redat informații care se aflau deja în spațiul public încă din data de 23.03.2022, făcând chiar mențiunea că aceste informații de notorietate erau în mediul public". Precizează că în legătură cu preluarea și distribuirea în mediul online a unui articol cu conținut defăimător, există o jurisprudență consolidată și constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat că preluarea și distribuirea unui articol cu conținut defăimător, depășește limitele libertății de exprimare și atrage angajarea răspunderii civile delictuale, sens în care face trimitere la deciziile nr. 837/13.04.2022, nr. 1807/18.05.2022, nr. 1585/22.09.2022, ce au fost invocate dar nu au fost analizate de instanța de apel. Arată că practica repostării/copierii și distribuirii de materiale cu mesaj violent sau denigrator este adesea utilizată ca mijloc de ascundere a responsabilității, transmiterii de informații ofensatoare și trebuie supusă unei analize obiective pentru a se constata dacă este o simplă reluare a informațiilor deja existente sau este una ce depășește sfera poziției neutre. Or, din conținutul dreptului la replică rezultă ca intimatul și-a însușit cele prezentate în mod tendențios la adresa recurentului, având o abordare proprie făcându-se vinovat de comiterea unei fapte proprii care s-a materializat nu doar într-o simplă apreciere, ci în asumarea și distribuirea către alte persoane a unui articol ofensator, cu consecința evidentă a ajungerii sale la un public mult mai larg decât cel inițial, scopul urmărit sau măcar acceptat de intimat fiind denigrarea recurentului. Susține recurentul că intimatul putea depune diligențe minime pentru aflarea motivului real al internării - intoxicarea cu două metale grele-, acesta răspunzând pentru cea mai ușoară culpă potrivit art. 1357 alin. (2) din C. civ. Recurentul învederează că instanțele de fond au încălcat prevederile art. 1357 C. civ. întrucât intimatul a comis o faptă ilicită în sensul că în cadrul unui drept la replică a făcut o afirmație pe care nu a dovedit-o și a exprimat o judecată de valoare fără a face un minim de verificări, contrar dispozițiilor art. 50 alin. (1) lit. a) din Decizia nr. 220/2011 a Consiliului Național a Audiovizualului. Pretinde că intimatul a acționat cu intenția de a-l denigra pe recurent și de a pune în discuție atât măsurile procesuale pe care acesta le-a dispus, cât și atitudinea procesuală a acestuia față de organele judiciare fără un minim de documentare, sens în care intimatul a acționat cel puțin cu intenție indirectă sau în cel mai rău caz din culpă cu prevedere potrivit art. 16 alin. (3) din C. civ. Cum autorul unui prejudiciu răspunde pentru cea mai ușoară culpă potrivit art. 1357 alin. (2) din C. civ., în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzute de art. 1357 alin. (1) din C. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât a formulat, în termen procedural, întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului ca netimbrat arătând că recurentul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru, potrivit prevederilor art. 40 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013. Totodată, intimatul a invocat nulitatea recursului din perspectiva neîncadrării argumentelor recurentului în motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul invocând motive de netemeinicie și nu critici de nelegalitate. În termen legal, recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de intimat. Arată recurentul că nu poate fi reținută sancțiunea nulității în contextul în care a depus la dosar dovada achitării taxei de timbru în cuantum legal, fiind indicate detaliile privind numărul dosarului și persoana care a plătit taxa, iar dispozițiile legale nu reglementează sancțiunea nulității dacă taxa nu este achitată în contul unității administrative de la domiciliul debitorului plății. De asemenea, recurentul susține că motivele invocate se încadrează în motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimatul-pârât, Înalta Curte constată că recursul este nul, având în vedere că niciuna dintre susținerile expuse în cadrul memoriului de recurs nu pune în discuție veritabile aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate. Potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. Rezultă, așadar, din conținutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres și limitativ reglementate de lege. În consecință, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancționată cu nulitatea. Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci și expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispozițiilor menționate anterior. Înalta Curte constată că, deși formal încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prevederi legale care au în vedere situația în care instanța a aplicat greșit normele de drept material când a recurs la textele de lege incidente pricinii, dar fie le-a încălcat, fie le-a aplicat în mod greșit, recurentul-reclamant nu a formulat, în concret, critici de nelegalitate subsumabile motivului de casare invocat. În realitate, deși în memoriul de recurs se fac referiri la texte de lege și la principii ce decurg din jurisprudența în materie a curții de contencios european și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, susținerile au caracter general, fără a se arăta, în concret, modalitatea în care au fost încălcate acestea de către instanța de apel, recurentul-reclamant urmărind, de fapt, doar o reevaluare a elementelor de temeinicie ale cauzei, care să justifice, în acest mod, incidența aspectelor de drept material pretinse a fi încălcate. În ceea ce privește motivul ce vizează aplicarea greșită a Deciziei nr. 220/2011 a Consiliului Național al Audiovizualului -cu referire la art. 50 alin. (1) lit. a)- Înalta Curte constată că această critică a fost formulată omisso medio. Or, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut obiectul analizei instanței anterioare și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost supuse judecății în apel. Astfel, numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu soluționarea căii extraordinare de atac a recursului. În acest sens sunt și dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Cât privește critica prin care se pretinde aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă pentru fapta proprie, se constată că, deși recurentul-reclamant indică textul de lege pretins a fi greșit aplicat de către instanța de apel, art. 1357 C. civ., această susținere are un caracter strict formal, nefiind în măsură să permită exercitarea controlului judiciar al instanței de recurs, întrucât prin susținerile subsumate acestei critici recurentul-reclamant tinde, în realitate, la obținerea unei noi evaluări asupra elementelor probatorii administrate în cauză de instanțele de fond. Aceasta întrucât recurentul-reclamant face trimitere la situația de fapt, respectiv la calitatea sa de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj și la măsurile dispuse în această calitate, precum și la împrejurările care au condus la internarea sa la Spitalul Orășenesc Filiași, pentru ca ulterior să aducă în discuție chestiuni ce tind la o nouă apreciere a bazei factuale reținute de către instanța de apel, ca efect al interpretării probatoriului. În acest sens, se constată că însuși recurentul-reclamant afirmă, în mod expres, în dezvoltarea memoriul de recurs, că "susținerea acestuia este fără suport legal și factual", "intimatul B. a făcut o acuzație concretă fără a fi dovedită...", "face o afirmație factuală pe care nu a demonstrat-o, deși avea această obligație...", "o asemenea acuzație nu a fost probată de intimat". Or, o atare atitudine procesuală nesocotește limitele în cadrul cărora are loc judecata în fața instanței de recurs, al cărei obiect este determinat strict de cercetarea conformității cu regulile legale a deciziei atacate, spre deosebire de calea devolutivă de atac, care presupune o nouă judecată atât în fapt, cât și în drept. Așadar, exigențele procedurale determinate de motivul de casare invocat de parte impuneau doar invocarea unei greșite interpretări și aplicări a unor texte de lege (iar nu a unor probe din prezenta pricină), în raport cu situația factuală reținută. Astfel, se constată că recurentul-reclamant tinde, în realitate, a obține, în mod nepermis, o nouă dezlegare în legătură cu aspectele de temeinicie ale cauzei, pentru ca, în raport cu o atare eventuală împrejurare, să poată justifica încălcarea normelor de drept substanțial și a principiilor ce decurg din jurisprudența la care face referire în cuprinsul memoriului de recurs. Însă, în speță, instanța de apel, în cercetarea temeiniciei soluției primei instanțe, a stabilit că pârâtul "doar a redat informații care se aflau deja în spațiul public încă din data de 23.03.2022, făcând chiar mențiunea că aceste informații sunt de notorietate în mediul local", iar "afirmația realizată de pârât în cuprinsul dreptului la replică este o judecată de valoare întemeiată pe o bază factuală solidă, care nu poate fi considerată excesivă, scopul urmărit de pârât nefiind denigrarea reclamantului". A afirma, așadar, la acest moment procesual, contrariul, constituie o nesocotire a limitelor în care instanța de recurs examinează cauza, exclusiv din perspectiva legalității acesteia, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar nu și cu privire la faptele cauzei, astfel cum decurg din maniera de interpretare a probatoriului administrat (în temeiul căruia a fost stabilită existența bazei factuale, în funcție de care s-au făcut apoi statuările în drept ale instanței de prim control judiciar), aspecte de temeinicie a căror existență și apreciere aparțin exclusiv instanțelor fondului. Prin urmare, cum criticile recurentului-reclamant vizează, în realitate, doar o reinterpretare a elementelor de probatoriu, în legătură cu care solicită o nouă dezlegare - respectiv a afirmațiilor intimatului-pârât - pentru ca acestea să capete valența unor situații faptice, contrar reținerii instanțelor fondului (care nu mai pot fi supuse unei noi dezbateri în fața instanței de recurs), acestea nu sunt susceptibile de analiză în prezenta cale extraordinară de atac. Situația factuală expusă de către recurent în calea extraordinară de atac, aceeași cu cea dedusă judecății în etapele procesuale anterioare, nu este susceptibilă de încadrare în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât nu sunt dezvoltate, pe calea prezentului recurs, critici care să contrazică raționamentul instanței de apel. Înalta Curte constată că recurentul-reclamant readuce, spre analiză, instanței de control judiciar, în calea extraordinară de atac, doar situații de fapt asupra cărora instanța anterioară a răspuns prin hotărârea atacată, fără a combate, în mod punctual, concret și real, dezlegările cuprinse în hotărârea recurată, ceea ce atrage imposibilitatea încadrării susținerilor acestuia în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Astfel, fără a opune dezlegărilor curții de apel (prin care s-a reținut că "reiterarea unor informații deja publicate în mediul public despre situația reclamantului nu constituie faptă ilicită") critici subsumabile motivelor de casare expres prevăzute de lege, partea s-a limitat doar la a susține că intimatul "a făcut o afirmație pe care nu a dovedit-o". Prin urmare, recurentul-reclamant este nemulțumit, în esență, de maniera în care au fost analizate articolele anterioare de presă (în legătură cu care s-a reținut că reprezintă baza factuală a afirmațiilor intimatului din cuprinsul articolului "Dreptul la replică" publicat la data de 5.08.2022), precum și că nu a fost dată o interpretare corectă afirmațiilor intimatului atunci când instanța de apel a reținut că nu se poate aprecia că scopul urmărit de pârât a fost denigrarea reclamantului, ci "lămurirea aspectelor legate de articolul publicat în data de 4.08.2022". Toate aceste susțineri se raportează, însă, așa cum a fost arătat, în mod exclusiv, la modalitatea în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în dosar, astfel încât nu pot fi subsumate motivului de casare invocat. Astfel, prin memoriul de recurs, nu sunt formulate critici de nelegalitate, ci sunt prezentate situațiile de fapt ale cauzei, fără a se demonstra, prin argumente susceptibile de analiză în recurs sub forma criticilor de nelegalitate, în ce ar consta dezlegarea în drept eronată a instanței de apel. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2513 din 26 iunie 2024 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.