Decizia nr. 358/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 268/2022 a Tribunalului Hunedoara

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția I civilă la 19 octombrie 2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 100.000 euro, în echivalent RON la cursul comunicat de B.N.R. la data plății, cu titlu de daune morale, precum și a sumei de 6.250 RON, reprezentând despăgubiri materiale.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 268 din 1 martie 2022, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă a admis excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârât, și a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, la 16 august 2022, a declarat apel reclamantul, solicitând anularea sentinței apelate și, evocând fondul, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârât, și admiterea cererii cererii de chemare în judecată. Prin decizia civilă nr. 1054 din 11 aprilie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamant.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 24 mai 2023, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia civilă recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele argumente: Instanța de apel a reținut în mod nelegal că există identitate de cauză juridică între acțiunea din dosarul de față și cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, în condițiile în care sfera de aplicare a art. 539 alin. (1) din C. proc. pen. a fost extinsă în urma deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituționale, precum și a deciziei nr. 1/16.01.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În acest context, raționamentul instanței de apel privind modul de aplicare a deciziei nr. 1/16.01.2023 a Curții Constituționale este nerelevant și nici nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat, fiind imorală menținerea unei soluții care încalcă dreptul fundamental consacrat de art. 5 din CEDO, mai ales în contextul în care nu are la îndemână niciun alt mijloc juridic de a solicita daune pentru perioada în care a fost privat de libertate pe nedrept. Pe de altă parte, instanța de apel nu a observat nici împrejurarea că daunele materiale în cuantum de 6.520 RON, reprezentând cheltuielile judiciare suportate în dosarul penal, nu au fost solicitate și în dosarul nr. x/2016.

Apărările formulate în cauză La 2 august 2023, intimatul-pârât a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că decizia instanței de apel este legală, iar motivul de casare invocat este nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând recursul de față, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, astfel că părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute expres și limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. Recurentul a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia civilă recurată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. Având în vedere că recurentul critică modalitatea în care instanța de apel a interpretat și a aplicat norma de drept procesual cuprinsă la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., iar nu norme de drept material, Înalta Curte reține că argumentele invocate în cuprinsul memoriului de recurs nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ci celui reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 5 din același Cod, care are în vedere ipoteza în care "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". Ca atare, criticile recurentului vor a fi analizate în cadrul acestui motiv de casare. Astfel, susținând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul a învederat că între cererea de chemare în judecată ce face obiectul litigiului de față și cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Hunedoara nu există identitate de obiect și de cauză, ci doar de părți. Având a dezlega acest motiv de recurs, Înalta Curte reține că principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și de ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". În continuare, potrivit art. 431 din C. proc. civ.: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Plecând de la aceste dispoziții legale, se reține că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre. Ca atare, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepții, atunci când este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din același Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți. În același sens, prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenței dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare, enunțat în chiar preambulul Convenției. Unul dintre elementele fundamentale ale acestui principiu este securitatea raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive pronunțate de către instanțele judecătorești să nu mai poată fi rediscutate într-o nouă procedură (cauza Brumărescu împotriva României, par. 61; cauza Amurăriței împotriva României, par. 31-38). Prin urmare, instanța judecătorească care este învestită cu soluționarea unei cereri are obligația de a respecta chestiunea litigioasă deja tranșată printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, astfel că nu mai poate face o evaluare proprie asupra acelei chestiuni. Contrar susținerilor recurentului, se reține că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., atunci când a respins criticile prin intermediul cărora s-a susținut că prima instanță ar fi reținut, în mod nelegal, autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1294 din 10 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 172 din 27 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Astfel, respingând apelul ca nefondat, instanța de apel a reținut, în mod corect, împrejurarea că între cererea ce face obiectul litigiului de față și cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Hunedoara, secția I civilă, există identitate de părți, obiect și cauză, în condițiile în care, în ambele procese, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor materiale de 6.520 RON, reprezentând cheltuielile judiciare efectuate în cadrul dosarului penal, precum și la plata de daune morale, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a reținerii și arestării preventive, în perioada 25 noiembrie 2014-2 iulie 2015. Referitor la condiția identității de obiect, nu poate fi primită susținerea recurentului, în sensul că daunele materiale în cuantum de 6.520 RON, reprezentând cheltuielile judiciare suportate în dosarul penal, nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Hunedoara, secția I civilă. Sub un prim aspect, se constată că această critică de recurs a fost invocată omisso medio, nefiind învederată prin cererea de apel, astfel că nu poate fi analizată de către instanța de recurs, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". În al doilea rând, dincolo de acest argument de natură procedurală, se constată, contrar susținerilor din memoriul de recurs, faptul că, prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Hunedoara, secția I civilă, s-a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și la plata sumei de 6.520 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând cheltuielile judiciare efectuate în cadrul dosarului penal, în cadrul ultimului paragraf de la pagina 8 a sentinței civile 1294 din 10 ocotmbrie 2017 reținându-se că "în ceea ce privește despăgubirile solicitate de reclamant, potrivit avizului de plată depus la fila x din vol. I, daunele materiale sunt în sumă de 6.520 RON, pe care acesta le datorează cu titlu de cheltuieli judiciare, justificate de derularea procesului penal". Privite lucrurile din ambele perspective prezentate mai sus, se reține, contrar susținerilor recurentului, că cerința identității de obiect, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., este îndeplinită în cauză. Referitor la cerința identității de cauză, recurentul a susținut că instanța de apel a ignorat faptul că sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 alin. (1) din C. proc. pen. a fost extinsă, în urma pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 136/03.03.2021, publicate în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021, precum și de către Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a deciziei nr. 1/16.01.2023, publicate în Monitorul Oficial nr. 142 din 20 februarie 2023. Înalta Curte constată că nici această critică de recurs nu este fondată. Contrar susținerilor recurentului, plecând de la realitatea că litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Hunedoara, secția I civilă a fost soluționat, în mod definitiv, înainte de pronunțarea deciziei Curții Constituționale nr. 136/03.03.2021, instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a jurisprudenței instanței de contencios constituțional, referitoare la efectele admiterii unei excepții de neconstituționalitate, citând, în acest sens, considerentele prezentate la par. 23-27 din decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016. În esență, Curtea Constituțională a arătat că decizia prin care se admite o excepție de neconstituționalitate face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul său prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor (ex nunc). Aplicarea pentru viitor a unei atare decizii vizează situațiile juridice care se vor naște (facta futura), situațiile juridice pendinte (cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere), precum și, în mod excepțional, situațiile care pot fi calificate drept facta praeterita, respectiv cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, indiferent dacă, până la momentul publicării deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, au fost soluționate în mod definitiv, cauze în care, prin exercitarea căii extraordinare a revizuirii, decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate se va aplica și acestora. Însă, în privința cauzelor soluționate până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate, în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având ca obiect o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță declarată neconstituțională, instanța de contencios constitutional a arătat, în mod clar, că este vorba despre un raport juridic epuizat (facta praeterita), astfel că partea nu poate solicita aplicarea deciziei de admitere. Aceasta, întrucât, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată și până la soluționarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv litigiul, astfel că incidența deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea unor efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții Constituționale, cu încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituție, și ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat, care este atașată hotărârilor judecătorești definitive. Instanța de apel, valorificând în mod corect această jurisprudență a Curții Constituționale și reținând, totodată, identitatea de părți, obiect și cauză între cererea de chemare în judecată ce face obiectul litigiului de față și cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, ce a fost soluționat în mod definitiv înainte de pronunțarea de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 136/03.03.2021, a conchis că sunt nefondate criticile aduse soluției primei instanțe de admitere a excepției autorității de lucru judecat. Criticând raționamentul instanței de apel, recurentul a susținut că sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 alin. (1) din C. proc. pen. a fost extinsă, în urma pronunțării deciziei nr. 136/03.03.2021 de către Curtea Constituțională, precum și a deciziei nr. 1/16.01.2023 de către Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în urma pronunțării celor două decizii indicate de către recurent, a fost adoptată Legea nr. 201 din 5 iulie 2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum și pentru modificarea altor acte normative, ce a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 618 din 6 iulie 2023. Conform art. I pct. 55 din Legea nr. 201/2023, art. 539 din C. proc. civ. a fost modificat, având următorul conținut: "(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana față de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă: a) măsura a fost constatată ca nelegală; b) pentru infracțiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) clasarea sau achitarea, cu excepția cazului în care soluția s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârșite. (2) Situațiile prevăzute la alin. (1) se dovedesc prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii reținerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare. (3) În situația prevăzută la alin. (1) lit. b), persoana nu este îndreptățită să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase sau în orice alt fel, a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel." Se mai reține că modalitatea de aplicare a prevederilor art. 539 din C. proc. civ., astfel cum au fost modificate, a fost prevăzută, în mod expres, prin art. IV din Legea nr. 201/2023, care are următorul conținut: "(1) Au dreptul la despăgubiri, în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare, persoanele care, la data de 12 mai 2021, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau față de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată. (2) În cazul persoanelor prevăzute la alin. (1), dacă soluția clasării sau a achitării a rămas definitivă anterior intrării în vigoare a prezentei legi, acțiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia." Se constată că prevederile art. IV din Legea nr. 201/2023 (în legătură cu care recurentul a invocat în cauză excepția de neconstituționalitate, cererea de sesizare a Curții Constituționale fiind admisă prin încheierea din 29 ianuarie 2024) sunt lipsite de echivoc, în sensul că au dreptul la despăgubiri, în temeiul dispozițiilor art. 539 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., doar acele persoane care, la 12 mai 2021 (data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021), se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau față de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată. Or, recurentul nu se află în niciuna dintre aceste două situații prevăzute, în mod limitativ, de către legiuitor, din moment ce a fost reținut și arestat preventiv în perioada 25 noiembrie 2014-2 iulie 2015. În acest cadru normativ, nu pot fi primite nici susținerile recurentului, potrivit cărora, ca urmare a modificării art. 539 alin. (1) din C. proc. pen. prin Legea nr. 201/2023, nu există identitate de cauză între cererea de chemare în judecată ce face obiectul litigiului de față și cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Hunedoara. În contextul celor expuse, se constată că este legală decizia recurată, prin care s-a menținut soluția primei instanțe de admitere a excepției autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1294 din 10 ocotmbrie 2017, pronunțate de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă în dosar nr. x/2016, definitivă prin decizia civilă nr. 172 din 27 februarie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Ca atare, instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., fiind neîntemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.