ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2278/2023

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la 20 august 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. și C., să se constate nulitatea absolută a declarației autentificate sub nr. x/17.07.2014, pentru lipsa cauzei, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 656 din 24 iunie 2021, Tribunalul Sibiu, secția I civilă a respins cererea ca nefondată și a obligat reclamantul la plata către pârâta B. a sumei de 8.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel reclamantul. Prin decizia civilă nr. 2136 din 8 noiembrie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins ca nefondat apelul și a obligat apelantul-reclamant să plătească intimatei-pârâte B. suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 28 decembrie 2022, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, cu cheltuieli de judecată. Recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 956 și art. 1237-1239 din C. civ., sens în care a învederat următoarele argumente: Instanța de apel a apreciat că declarația notarială nu constituie un pact asupra unei succesiuni nedeschise, întrucât este semnată și de însuși de cujus, interpretând greșit dispozițiile art. 956 din C. civ.. Or, declarația respectivă, deși este semnată și de tatăl părților, se impune a fi anulată, întrucât interdicția legală este impusă tocmai pentru protecția de cujus. Astfel, atunci când acesta este constrâns, într-o modalitate sau alta, să participe la o astfel de înțelegere, intervine sancțiunea nulității absolute. Prevederile art. 956 din C. civ. se interpretează în sensul că intervine sancțiunea nulității absolute pentru orice act juridic având ca obiect drepturi eventuale asupra unei succesiuni nedeschise, indiferent de forma pe care le-ar îmbrăca acestea, astfel că în mod greșit a reținut instanța de apel că nu poate să intervină sancțiunea nulității absolute din moment ce dispunătorul nu transmite asupra succesiunii sale o obligație la care el nu este ținut în timpul vieții. În realitate, declarația notarială ascunde înțelegerea impusă de pârâtă, fiind mijlocul de eludare a interdicției legale, ascunzând și fiind de natură a asigura efectele pactului asupra succesiunii nedeschise. Punerea în executare a declarației notariale doar împotriva reclamantului, nu și împotriva celorlalți moștenitori, confirmă pactul părților asupra succesiunii tatălui lor, intervenit anterior deschiderii succesiunii. Decizia recurată este nelegală și sub aspectul reținerii faptului că nu s-a dovedit inexistența cauzei. Deși dispozițiile art. 249 din C. proc. civ. prevăd că sarcina probei incumbă reclamantului, instanța de apel a omis faptul că în discuție era dovedirea unui fapt negativ, iar o astfel de sarcină a probațiunii este imposibilă, astfel că revenea părții adverse obligația de a dovedi existența cauzei actului juridic. Conținutul declarației nu permite identificarea cauzei, astfel că actul respectiv nu are cauză, "motivul" nașterii sale constituindu-l ascunderea pactului asupra succesiunii nedeschise și conferirea de efecte juridice acestui pact. Or, o astfel de cauză juridică este prezumată a fi ilicită, potrivit art. 1237 din C. civ., declarația constituind mijlocul de eludare a normei imperative reglementate de art. 956 C. civ.. Așa fiind, nu există contradicție atunci când se susține inexistența unei cauze și ilicitatea actului, constituit ca mijloc de eludare a legii. În drept, recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 6.632,50 RON .

Apărările formulate în cauză La 01.03.2023, intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, susținând că instanța de apel a reținut în mod corect, pe de o parte, că nu s-a răsturnat prezumția legală a existenței cauzei, iar, pe de altă parte, că declarația nu reprezintă un partaj de ascendent, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 1160-1163 din C. civ. În drept, intimata a invocat art. 483 din C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul civil de față, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 956 și ale art. 1236-1239 din C. civ. Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat. Referitor la susținerile privind lipsa cauzei declarației autentificate sub nr. x/2014, se constată că instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod corect art. 1236 alin. (1), art. 1238 alin. (1) și art. 1239 din C. civ. Astfel, prin declarația autentificată sub nr. x/17.07.2014, recurentul-reclamant și defunctul său tată au arătat că, până la 31.12.2017, vor da intimatei-pârâte B. suma de 200.000 euro, nefiind făcută nicio mențiune referitoare la motivul acestei obligații de a da. Acest act juridic reprezintă un izvor de obligații, în sensul dispozițiilor art. 1165 din C. civ., dând naștere unui raport obligațional. Potrivit art. 1235 din C. civ., "cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul", art. 1236 alin. (1) din C. civ. stabilind că aceasta trebuie, în primul rând, să existe. Conform 1238 alin. (1) din C. civ., "lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice". La art. 1239 din C. civ. se prevăd următoarele: "(1) Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută. (2) Existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară". Conform art. 1325 din C. civ., toate aceste dispoziții privind cauza contractului se aplică, în mod corespunzător, și actului unilateral, dacă prin lege nu se prevede altfel. Contrar celor susținute prin memoriul de recurs, se constată că instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod corect aceste norme de drept material, reținând nu doar că recurentul-reclamant nu a răsturnat prezumția legală de existență a cauzei, ci și faptul că din probele administrate în primă instanță (cu precădere răspunsul nr. 1 la interogatoriul intimatei-pârâte și contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 17 iulie 2014) rezultă fără echivoc existența motivului declarației autentificate sub nr. x/2014. Ca atare, este nefondată susținerea recurentului-reclamant că declarația autentificată sub nr. x/2014 nu are cauză, din moment ce, pe de o parte, art. 1239 alin. (2) din C. civ. prevede că "existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară", instituind, astfel, prezumția legală (relativă) de existență a cauzei, fiind în sarcina recurentului-reclamant obligația de a face proba contrară, iar, pe de altă parte, această prezumție legală a fost întărită prin mijloacele de probă administrate în primă instanță. În acest context, nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant, în sensul că instanța de apel ar fi omis a observa că în discuție era dovedirea unui fapt negativ și că, din moment ce o atare sarcină a probei este imposibilă, revenea părții adverse obligația de a dovedi existența cauzei actului juridic. În altă ordine de idei, referitor la susținerile privind cauza ilicită a declarației autentificate sub nr. x/2014, se constată că instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod corect art. 1236 alin. (2), art. 1237, art. 1238 alin. (2) din C. civ., cu referire la art. 956 din C. civ. Potrivit art. 1236 alin. (2) din C. civ., "cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice". Conform art. 1237 din C. civ., "cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme imperative". Potrivit art. 1238 alin. (2) din C. civ. "cauza ilicită atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască". Pe de altă parte, potrivit art. 956 din C. civ., "dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moștenirea sau se renunță la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moștenirii". Contrar susținerilor recurentului-reclamant, se constată că instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod corect și aceste norme de drept material. Întrucât recurentul-reclamant a susținut nulitatea absolută pentru cauză ilicită, respectiv pentru eludarea dispozițiilor art. 965 din C. civ., instanța de apel a reținut în mod corect că nu s-a dovedit cauza ilicită a declarației autentificate sub nr. x/2014, aceasta neputând fi considerată un pact asupra unei moșteniri viitoare, întrucât nu vizează drepturi eventuale, incerte asupra unei moșteniri nedeschise. Oprirea pactelor asupra unei moșteniri viitoare se justifică prin aceea că astfel de pacte pot trezi dorința morții (votum mortis) celui care va lăsa moștenirea, rațiune care, în mod evident, nu se poate reține în prezenta cauză, din moment ce declarația în discuție are ca obiect asumarea, inclusiv de către tatăl părților, a unei obligații de a da o sumă de bani determinată (200.000 euro), până la termenul fixat (31.12.2017). Recurentul-reclamant a susținut că interdicția prevăzută la art. 956 din C. civ. este impusă pentru protecția lui de cujus, astfel că, atunci când acesta este constrâns să participe la o astfel de înțelegere. Aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât, în baza mijloacelor de probă administrate în cauză, instanțele de fond nu au reținut situația de fapt alegată de recurent. Sub acest aspect, este de reținut că în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii atacate, prin raportare la motivele de casare prevăzute în mod expres și limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reevaluarea situației de fapt. În literatura de specialitate și în practica judiciară s-a arătat că faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate de către instanța de apel normele de drept procesual și/sau material situației de fapt deja stabilite. Ca atare, scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorilor de fond (în primă instanță și în apel). Din moment ce în recurs nu se poate cenzura situația de fapt, ci doar se verifică legalitatea deciziei pronunțate în apel, prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată, rezultă că instanța de recurs nu are competența de a reevalua mijloacele de probă administrate de către instanțele de fond și nici de a analiza criticile care aduc în discuție netemeinicia deciziei instanței de apel. Față de aceste considerente, constatând că decizia recurată este legală și că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. În consecință, Înalta Curte va respinge cererea recurentului-reclamant de obligarea a intimatei-pârâte B. la plata cheltuielilor de judecată, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 din C. proc. civ., întrucât recurentul-reclamant este cel care a pierdut procesul. Totodată, Înalta Curte va respinge și cererea intimatei-pârâte B. de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, constatând că nu au fost depuse la dosar documente care să ateste efectuarea unor cheltuieli de judecată în faza procesuală a recursului, astfel cum impun dispozițiile art. 452 din C. proc. civ.