Decizia nr. 677/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la 30 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 707.016,55 lire sterline, cu titlu de daune materiale și a cheltuielilor de judecată. Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare, opunându-se acțiunii, precum și cerere de chemare în garanție a societății C. S.A. - Sucursala București (actualmente C.), solicitând admiterea în principiu a acesteia, iar în ipoteza admiterii acțiunii, obligarea chematei în garanție la plata sumei solicitate de reclamantă și a tuturor taxelor aferente desfășurării procesului, în temeiul poliței complete de asigurare de răspundere civilă față de terți nr. x din 12 septembrie 2016. Aceeași pârâtă a formulat și cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantei A. la plata sumei de 290.581,20 euro, aferentă facturilor neachitate de către aceasta. Totodată, a formulat cerere de chemare în garanție a societății D. - Sucursala România, solicitând admiterea în principiu a cererii, iar în ipoteza admiterii cererii sale reconvenționale, obligarea chematei în garanție, in solidum, la plata sumei de 261.523,08 euro, aferentă plății indemnizației de asigurare, ca urmare a intervenirii riscului asigurat conform contractului de asigurare nr. x din 18 iunie 2012 și a cheltuielilor de judecată. Prin încheierea nr. 23/COM din 22 mai 2019, Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în principiu cererea de chemare în garanție a C. - Sucursala București și a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garanție a E. S.A. F. - Sucursala București (fosta D. - Sucursala România). Prin decizia nr. 455 din 26 noiembrie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte încheierea atacată, admițând în principiu cererea de chemare în garanție a E. S.A. F. - Sucursala București. Prin sentința nr. 34/COM din 3 iulie 2020, Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea reclamantei, a obligat pârâta la plata sumei de 13.932,84 lire sterline, cu titlu de despăgubiri; a compensat parțial cheltuielile de judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 817 RON către reclamantă, cu acest titlu; a admis cererea de chemare în garanție a societății C. - Sucursala București, pe care a obligat-o la plata către pârâtă a sumei de 13.932,84 lire sterline și a sumei de 1.634 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a admis cererea reconvențională și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 290.581,20 euro, debit neachitat, a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 57.974 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a admis în parte cererea de chemare în garanție a E. S.A. F. - Sucursala București, a constatat suspendat dosarul de daună și plata despăgubirii de către chemata în garanție până la soluționarea definitivă a prezentului litigiu; a dispus obligarea acestei chemate în garanție la plata către pârâtă a sumei de 261.523,08 euro, în 30 de zile de la soluționarea definitivă a prezentului litigiu.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel principal atât reclamanta, cât și chemata în garanție C., iar pârâta a formulat apel incident. Prin decizia nr. 364 din 11 octombrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a admis apelul reclamantei și a schimbat în parte sentința apelată în ceea ce privește acțiunea principală, pe care a admis-o în parte și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 119.948,79 lire sterline, cu titlu de despăgubiri, de 6.539,15 RON și de 3.844,79 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat; a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate în ceea ce privește admiterea cererii reconvenționale; a admis apelul C. și a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în garanție și pe cea de acordare a cheltuielilor de judecată; a respins apelul incident și a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către apelanta-chemată în garanție a sumei de 1.311,83 RON și către apelanta-reclamantă a sumelor de 3.410 RON și de 6.968,58 euro, cu titlu cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii reclamanta și pârâta au declarat recurs. Prin decizia nr. 99 din 25 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., cu consecința casării, în parte, a deciziei atacate, cauza fiind trimisă aceleiași curți de apel pentru o nouă judecată a apelului promovat de C. împotriva sentinței primei instanțe, iar celelalte dispoziții ale deciziei recurate au fost menținute. Totodată, a fost anulat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiași decizii.

Prin decizia nr. 301/2023 din 19 octombrie 2023, pronunțată în rejudecare de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins apelul formulat de apelanta C., care a fost obligată la plata către intimata-pârâtă-reclamantă B. S.A. a sumei de 88.791,26 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, chemata în garanție C. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a imputat instanței de apel o motivare lacunară, insuficientă în privința aspectelor esențiale expuse atât oral, cât și în scris referitoare la determinarea voinței reale a părților prin raportare la corespondența purtată între părțile contractului de asigurare ulterior încheierii poliței și a actelor de andosare nr. x din 12 septembrie 2016 și nr. 11 din 29 septembrie 2017. În acest sens, recurenta a susținut că relevanța corespondenței invocate constă în cunoașterea riscurilor acoperite prin polița de asigurare de către societatea B. S.A., care nu au fost modificate prin actele de andosare, însă instanța de apel, în afara reținerii caracterului special, derogatoriu al clauzei inserate prin actul de andosare nr. x în raport cu prevederile generale ale pct. 7 de la capitolul Excluderi al Secțiunii a 2-a, nu a analizat aceste acte subsecvente, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor care țin de cronologia factuală a raporturilor dintre cele două societăți. Totodată, s-a susținut că prin decizia atacată nu au fost analizate susținerile societății chemate în garanție privind calitatea de terț a societății A., având în vedere că polița încheiată acoperă răspunderea civilă delictuală, nu pe cea contractuală, care este exclusă în mod expres, dar în temeiul căreia s-a admis acțiunea introductivă și, consecutiv, cererea de chemare în garanție. Din această ultimă perspectivă, autoarea căii de atac a criticat decizia instanței de apel și pentru existența unor motive contradictorii, arătând că, deși s-a reținut că toate aspectele care nu țin de cererea de chemare în garanție au dobândit autoritate de lucru judecat, iar obligația de plată care incumbă pârâtei-reclamante este consecința atragerii răspunderii civile contractuale, totuși, aceeași instanță s-a referit la dispozițiile art. 2.223 C. civ., care vizează răspunderea civilă delictuală, fără a analiza motivele aplicării acestei norme în cauză. În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că prin decizia pronunțată în urma rejudecării după casare au fost încălcate dispozițiile art. 1.266-1.269 și ale art. 1.272 C. civ. privind regulile de interpretare a contractelor prin prisma voinței reale a părților. În susținerea acestei critici, recurenta a argumentat că, față de conținutul actelor de andosare nr. x și nr. 11, contrar celor reținute în apel, voința asigurătorului nu a fost aceea de a acoperi toate daunele aflate în legătură cu produsele de păsări/pui fără a fi necesară încheierea unei polițe suplimentare având ca obiect pierderile cauzate de retragerea unor astfel de produse de pe piață, exprimându-și dezacordul și în privința caracterului special, derogatoriu al clauzei inserate în cuprinsul actului de andosare nr. x în raport cu prevederile generale ale punctului 7 de la capitolul "Excluderi". Recurenta a subliniat că ipoteza avută în vedere de instanță, conform căreia prin andosarea nr. 11 asigurătorul a agreat, în contradicție cu practica sa uzuală de comercializare a polițelor de răspundere civilă pentru terți și pentru produse, să ofere o acoperire pentru un risc complex care face obiectul unui produs distinct din portofoliul său - produs oferit de asigurător și refuzat de B. S.A., fără o analiză de risc prealabilă și fără plata unui preț suplimentar, contravine tuturor regulilor de interpretare a clauzelor contractuale. O ultimă critică circumscrisă aceluiași motiv de recurs se referă la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1.349 și ale art. 2.223 C. civ., recurenta susținând că aceste dispoziții trebuiau interpretate în mod coroborat, având în vedere că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte este o răspundere civilă delictuală. În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că, în termen de 10 zile de la comunicare, pot depune puncte de vedere la raport. La 5 noiembrie 2024, intimata-pârâtă-reclamantă a depus punct de vedere la raportul întocmit în cauză. Prin încheierea din 4 februarie 2025, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia, reținând în considerentele acestui act de procedură că excepția nulității motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocată prin întâmpinare, va fi avută în vedere cu ocazia soluționării pe fond a căii extraordinare de atac.

Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este nefondat pentru considerentele următoare: Cu titlu preliminar, este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale extraordinară de atac a cărei trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) C. proc. civ., constând în realizarea unui control judiciar limitat la criticile de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare expres și limitativ reglementate prin pct. 1-8 ale aceluiași articol. Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul analizei în această etapă procesuală criticile expuse de recurentă ce vizează situația de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare. În cauză, recurenta-pârâtă C. și-a întemeiat calea de atac pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunțată de instanța de apel în rejudecare, având limitele trasate în mod expres prin decizia de casare a instanței supreme. Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ. "după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată". Prin decizia de casare, Înalta Curte a reținut că decizia recurată nu cuprinde în considerente argumentele care au fundamentat soluția instanței de prim control judiciar de reformare a sentinței, cu consecința respingerii cererii pârâtei de obligare a chematei în garanție C. la restituirea sumelor pe care cea dintâi a fost obligată să le plătească reclamantei, întrucât nu au fost cercetate efectele produse asupra poliței nr. x de actul de andosare nr. x din 29 septembrie 2017 și nici a pozițiilor divergente pe care s-au situat părțile litigante privind includerea în acoperirea asigurării a prejudiciilor la plata cărora aceeași pârâtă a fost obligată. Astfel, în rejudecare, instanța de apel, cu respectarea limitelor casării, a analizat criticile formulate exclusiv prin calea ordinară de atac exercitată de chemata în garanție C., constatând în mod corect că aspectele privind existența raporturilor contractuale, livrarea de către pârâtă a unui produs defect către reclamantă, apariția acestui defect în procesul de producție ce reprezintă obiect de activitate al pârâtei, culpa pârâtei, existența prejudiciului și a raportului de cauzalitate între fapta pârâtei și acest prejudiciu, precum și valoarea prejudiciului produs reclamantei au dobândit autoritate de lucru judecat. Invocarea motivului de casare prevăzut la 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. necesită, în cazul în care este vizat caracterul contradictoriu ori străin al considerentelor, precizarea cu claritate a argumentelor reținute prin decizia recurată împotriva cărora se îndreaptă critica și identificarea divergenței ivite în raționamentul instanței de natură a face nelegală hotărârea pronunțată. Prin recursul declarat, chemata în garanție C. a criticat decizia atacată întrucât instanța de apel nu ar fi analizat corespondența purtată între asigurat și asigurător ulterior încheierii poliței și a actelor de andosare, apreciind că aceasta era relevantă pentru determinarea voinței reale a părților, astfel cum rezultă din derularea raporturilor dintre cele două societăți. Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel s-a conformat întru-totul îndrumărilor trasate prin decizia de casare și a analizat efectele produse de actele de andosare nr. x din 12 septembrie 2016 și nr. 11 din 29 septembrie 2017, concluzionând în sensul că excluderea cuprinsă în polița de asigurare privind retragerea sau rechemarea produselor nu produce efecte în speță, având în vedere natura specială a clauzei inserate în actul de andosare nr. x, prin care se derogă de la prevederile generale ale pct. 7 de la capitolul Excluderi la Secțiunea 2, în ceea ce privește daunele aflate în legătură cu produsele din păsări/pui. Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că teza unei motivări improprii nu este întemeiată, având în vedere că instanța de apel și-a limitat analiza în rejudecare la efectele produse de clauzele actelor de andosare în raport cu care corespondența de care se prevalează recurenta nu prezintă relevanță. De altfel, prin argumentele aduse în susținerea acestei prime critici se tinde la suplimentarea probațiunii și la o reinterpretare a probelor pentru a se stabili o altă situație de fapt în acord cu viziunea autoarei căii de atac, fără a se lua în considerare caracterul specific al recursului, care este limitat la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Din perspectiva primei ipoteze a aceluiași motiv de casare, recurenta a imputat instanței de apel pretinsa lipsă a analizei calității de terț a societății A. prin prisma înțelesului acestei noțiuni din polița de asigurare. Examinând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel, confirmând raționamentul primei instanțe, a reținut că, raportat la pct. 8 din capitolul "Definiții" valabile pentru toate secțiunile poliței, poate reprezenta eveniment (risc asigurat) orice împrejurare dintre ipotezele enunțate în cuprinsul acestui punct, care are ca efect prejudicierea unei alte persoane ce nu este parte a contractului de asigurare, sensul clauzei fiind acela că paguba materială poate viza atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică, întrucât clauza nu face nicio distincție în acest sens. Față de cele reținute în etapa procesuală anterioară, Înalta Curte constată că instanța de apel a răspuns criticii privind calitatea de terț a societății reclamante, expunând în considerente un raționament adecvat ca întindere și substanță, critica formulată sub acest aspect fiind vădit neîntemeiată. Prin ultima critică circumscrisă primului motiv de recurs invocat, titulara recursului susține că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, ipoteză dedusă din reținerea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a aspectelor litigioase care au condus la atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtei-reclamante, deși au fost evocate dispozițiile art. 2.223 C. civ., care vizează răspunderea civilă delictuală, fără a fi analizate motivele aplicării acestei norme. Înalta Curte reține că motivarea contradictorie presupune ca hotărârea să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt distincte și antagonice care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reținute și, pe cale de consecință, exercitarea de către instanța de recurs a controlului în ceea ce privește aplicarea legii. O astfel de situație se întâlnește atunci când motivarea hotărârii determină o anumită soluție, în timp ce dispozitivul conține soluția contrară, sau în cazul contradicției dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele, netemeinicia acestora ori atunci când, în fundamentarea hotărârii, se expun argumente logico-juridice ce se exclud reciproc. Or, contrar susținerilor din cererea de recurs, niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăsește în privința deciziei atacate. Instanța de control judiciar devolutiv, în urma analizării motivelor de apel invocate de pârâtă, a reținut că nici pct. 8 din poliță, nici art. 2.223 C. civ. nu stabilesc o clasificare a evenimentelor care se circumscriu riscului asigurat și nici nu impun condiția întrunirii lor cumulative pentru nașterea dreptului la despăgubire, precum și că raportul juridic dedus judecății este guvernat, în principal, de regulile cu caracter special din contractul de asigurare și, în subsidiar, de normele generale în materie menționate anterior. Infirmând teza contradictorialității, instanța supremă reține că sfera de aplicare a prevederilor art. 2.223 C. civ. este mai amplă decât cea susținută de recurentă, întrucât norma legală aplicată în cauză în mod justificat nu se referă doar la răspunderea civilă delictuală, ci aceasta poate fi invocată și în materie contractuală, o analiză detaliată urmând a fi expusă cu ocazia examinării criticii întemeiate pe cel de-al doilea motiv de recurs. Așadar, instanța de rejudecare a avut în vedere obiectul și cauza acțiunii deduse judecății și, raportat la criticile formulate în apel, a aplicat dispozițiile legale incidente în cauză, fără a putea fi identificată vreo eroare de argumentare, ci dimpotrivă, silogismul instanței de apel este exprimat cu claritate, logic, în acord cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ. și de art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale. În consecință, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod este nefondat, urmând a fi înlăturat ca atare. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, și urmează a fi analizat prin prisma criticilor de nelegalitate ale deciziei recurate, iar aspectele de netemeinicie, care depășesc cadrul examinării recursului, vor fi excluse. Cu titlu prealabil, cu privire la excepția nulității motivului de recurs întemeiat pe acest text de lege, invocată de intimata-pârâtă-reclamantă, prin întâmpinare, Înalta Curte reține că analiza criticilor formulate prin cererea de recurs va avea loc în limitele stabilite de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar eventualele critici care depășesc acest cadru vor fi înlăturate. O primă critică îndreptată împotriva deciziei recurate în cadrul acestui motiv se referă la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.266-1.269 și art. 1.272 C. civ. privind regulile de interpretare a contractului și stabilirea conținutului acestuia în acord cu voința reală a părților, autoarea recursului argumentând că, în absența încheierii unei polițe suplimentare, voința sa nu era aceea de a acoperi toate daunele aflate în legătură cu produsele de păsări/pui, fiind în dezacord cu teza conform căreia clauza din cuprinsul actului de andosare nr. x are caracter special și derogă de la prevederile generale ale poliței. Verificând decizia supusă examinării, Înalta Curte constată că normele pretins încălcate nu au fost aplicate cu ocazia rejudecării cauzei în apel, întrucât contractul încheiat între părți, polița de asigurare și actele de andosare erau clare, fără a necesita intervenția instanței pentru a determina voința reală a părților sau a clarifica înțelesul anumitor clauze cu scopul stabilirii conținutului actelor juridice, instanța de apel rezumându-se doar la a da eficiență voinței exprimate în scris sub forma clauzelor agreate care au cuprins toate elementele în funcție de care calea ordinară de atac a fost soluționată. Astfel, instanța de apel, constatând că părțile au înțeles să convină asupra faptului că excluderea întregii răspunderi a asigurătorului pentru daune și/sau cereri de despăgubire nu se întinde și în cazul daunelor pricinuite de produsele din păsări sau pui, în mod judicios a reținut caracterul special al clauzei inserate în actul de andosare nr. x din 29 septembrie 2017, prin care, printre altele, s-a confirmat valabilitatea actului de andosare nr. x din 16 septembrie 2016 la contractul de asigurare, prin care se derogă de la prevederile generale ale pct. 7 de la capitolul Excluderi la Secțiunea 2, în ceea ce privește daunele aflate în legătură cu aceste produse. În absența aplicării regulilor de interpretare a contractului, critica formulată de recurenta-pârâtă nu poate fi primită, aceasta având valența unei critici de netemeinicie, prin intermediul căreia partea încearcă să își impună punctul de vedere privind voința sa internă atunci când și-a asumat prin semnătură obligațiile care îi revin în cazul producerii riscului asigurat, inclusiv prin excluderile particularizate prin actele de andosare în discuție, cum în mod corect a reținut instanța de apel. Așadar, aplicarea de către instanță a clauzelor unui contract ce nu lasă loc de interpretare pentru a se recurge la mecanismul reglementat de dispozițiile pretins încălcate nu echivalează cu nesocotirea acestor norme, ci reprezintă atributul instanței devolutive învestite cu soluționarea cauzei care este ținută de principiul forței obligatorii a contractului prevăzut de art. 1.270 C. civ. Subsumat aceluiași motiv de recurs, recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată susținând că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 1.349 și ale art. 2.223 C. civ., pe care nu le-a aplicat în mod coroborat pentru a concluziona că, de fapt, ultimul text de lege se referă doar la răspunderea civilă delictuală, nu și la cea contractuală, cum este cazul celei incidente în speță. Prin decizia pronunțată în rejudecarea apelului declarat de chemata în garanție C., instanța de control judiciar devolutiv, constatând, în prealabil, întinderea autorității de lucru judecat asupra aspectelor deduse judecății prin acțiunea principală, a validat silogismul primei instanțe, reținând că, raportat atât la prevederile poliței și ale actelor de andosare, cât și la prevederile art. 2.223 C. civ., în cauză sunt îndeplinite toate condițiile necesare pentru a se naște obligația de despăgubire a asigurătorului. Potrivit dispozițiilor art. 2.223 alin. (1) C. civ., "În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii față de persoanele prejudiciate și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil." Înalta Curte constată că, într-adevăr, răspunderea pârâtei-reclamante B. S.A. a fost atrasă în cauză în temeiul art. 1.350 C. civ. privind răspunderea contractuală, însă acest aspect nu poate interfera cu soluția pronunțată în apel în sensul celor susținute de recurentă. Interpretând prevederile evocate, Înalta Curte constată că textul art. 2.223 alin. (1) C. civ. face referire la situația asigurării de răspundere civilă, fără ca legiuitorul să distingă între cele două tipuri de răspundere, contractuală și delictuală, relevant în acest sens fiind adagiul latin ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. În egală măsură, menționarea produselor cu defecte cauzatoare de prejudicii în cadrul alin. (4) al art. 1.349 C. civ. referitoare la răspunderea delictuală nu este de natură a conduce la o altă concluzie. Deși acest tip de răspundere reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile, principiul libertății contractuale îngăduie persoanelor fizice sau juridice să își protejeze interesele printr-un contract de asigurare care să acopere situații ce intră în domeniul răspunderii civile contractuale. În cauză, raportul juridic dedus judecății a fost generat de dinamica executării obligațiilor prevăzute în contractul încheiat între reclamantă și pârâtă, aceasta din urmă fiind obligată la plata despăgubirilor către cea dintâi, activându-se, astfel, polița de asigurare, astfel cum a fost modificată prin actele de andosare în discuție. De asemenea, răspunderea asiguratului, potrivit legii, față de terțele persoane prejudiciate se referă la verificarea întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile contractuale a pârâtei în limitele stabilite prin contractul încheiat între aceasta și reclamantă, astfel că obligarea chematei în garanție în temeiul prevederilor poliței de asigurare, a actelor de andosare și a art. 2.223 C. civ. este pe deplin justificată, norma de drept material fiind corect aplicată în cauză. Așadar, nici această critică nu este fondată, întrucât o concluzie contrară ar presupune atât încălcarea principiului disponibilității, prin schimbarea cauzei acțiunii introductive, cât și a autorității de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil. Prin urmare, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate prin recurs nu relevă vreun viciu de motivare ori încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, decizia atacată fiind conformă regulilor de drept aplicabile, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., care nu sunt fondate. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 301/2023 din 19 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă. Cu privire la cheltuielile de judecată, raportat la soluția de respingere a recursului, Înalta Curte constată culpa procesuală a recurentei-chemate în garanție, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., pe care o va obliga la achitarea onorariului avocațial solicitat de intimata-pârâtă-reclamantă, a cărui dovadă se află la dosarul de recurs. Totodată, Înalta Curte va aplica dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., constatând că suma de 88.828,74 RON, solicitată de intimata-pârâtă-reclamantă, este disproporționată în raport cu apărările formulate în recurs, în al doilea ciclu procesual, având în vedere soluționarea cauzei la primul termen de judecată și reducerea complexității pricinii în această etapă procesuală prin raportare la limitele rejudecării după casare sub aspectul cererii de chemare în garanție a societății C. În consecință, Înalta Curte va admite în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și va obliga recurenta-pârâtă C. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 40.000 RON, către intimata-pârâtă-reclamantă B. S.A.