ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 718/2022

Ședința publică din data de 31 martie 2022

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 5 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtelor, în solidar, să achite suma de 2.650 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli de înmormântare, suma de 80.000 de euro, în echivalent în RON la data plății la cursul BNR, cu titlu de daune morale, precum și dobânda legală calculată asupra sumelor solicitate, începând cu data promovării acțiunii și până la data plății efective, în temeiul dispozițiilor art. 1369 C. civ.

În subsidiar, a solicitat să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumelor de bani indicate la petitul 1 din acțiune, în temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, reglementată de art. 1373 C. civ.

Pârâta S.C. C. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanție împotriva D. S.A., prin lichidator judiciar E. și împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților, pentru ca, în cazul în care va cădea în pretenții, să fie obligați chemații în garanție la plata sumelor stabilite de către instanță în favoarea reclamantului.

Prin încheierea din 12 iunie 2019, Tribunalul Cluj a admis în principiu cererile de chemare în garanție formulate de pârâta S.C. C. S.R.L. privind pe chemații în garanție D. S.A., prin lichidator judiciar E. și Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prin sentința civilă nr. 550 din 13 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtelor S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. și, în consecință:

Au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească reclamantului suma de 1.325 RON cu titlu de daune materiale, a sumei de 40.000 euro la cursul BNR, reprezentând daune morale și la plata dobânzii legale calculate de la data promovării acțiunii - 5 decembrie 2018, până la data achitării integrale a debitului.

S-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă S.C. C. S.R.L. și, în consecință au fost obligate chematele în garanție D. S.A. prin lichidator E. și Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către reclamant a sumei de 1.325 RON, cu titlu de daune materiale, la plata sumei de 40.000 euro la cursul BNR, reprezentând daune morale și la plata dobânzii legale calculate de la data promovării acțiunii, 5 decembrie 2018, până la data achitării integrale a debitului.

Prin decizia nr. 186/A din 1 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâtele B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. și de chematele în garanție D. S.A. prin lichidator judiciar E. și Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 550 din 13 noiembrie 2019 a Tribunalului Cluj.

Au fost obligati apelanții să plătească intimatului A. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 186/A din 1 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, pârâtele B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. și chematul în garanție Fondul de Garantare a Asiguraților au declarat recurs.

Prin recursul declarat, recurentele-pârâte B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 186/A din 1 octombrie 2020, casarea sentinței civile nr. 550 din 13 noiembrie 2019 pronunțată de prima instanță și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe conform art. 497 raportat la art. 480 alin. (3) C. proc. civ. în vederea cercetării pe fond a cauzei.

În subsidiar, au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 186/A din 1 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel conform art. 497 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a susținut că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității prin raportate la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susținut că instanțele de fond au făcut o interpretare și aplicare greșită a prevederilor de drept material, prin raportare la prevederile art. 54 din Legea nr. 136/1995, art. 22 din Legea nr. 132/2017, Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 1/2016, art. 1373 C. civ. și art. 1352 C. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentele-pârâte a susținut că instanța de apel în mod greșit a respins apelurile.

Astfel, prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond a solicitat admiterea excepției inadmisibilității cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă.

În acest sens a arătat că, în cazul unui accident rutier din care au rezultat pagube materiale, acțiunea persoanei păgubite ar trebui să fie îndreptată împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați, aceste dispoziții legale speciale aplicându-se cu prioritate față de dispozițiile din C. civ., în virtutea principiului lex specialis generalibus derogant.

Instanța de fond a omis să indice motivele pentru care a înlăturat susținerile formulate de către pârâte, lipsind astfel hotărârea de un element esențial al oricărei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârii.

În motivarea deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj, instanța de apel a reținut că: "judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de părți, fiind suficient ca din considerentele hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente chiar în mod implicit", prin urmare a reținut că prima instanță în mod justificat și suficient argumentat a reținut admisibilitatea acțiunii față de ambele pârâte în cauză.

Totodată, instanța de apel a reținut că, dispozițiile legii speciale care reglementează răspunderea patrimonială a societății de asigurări pentru accidentul cauzat de cel care se face vinovat de producerea lui, nu exclude sub nicio formă instituția răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

În susținerea acestei afirmații, instanța de apel a indicat decizia RIL nr. 1/2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, conform căreia "coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 din C. civ., a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995", iar în opinia instanței de apel aceste dezlegări își păstrează valabilitatea și în raport de reglementarea cuprinsă în art. 1373 C. civ.

Cu toate acestea, Înalta Curte de Casație și Justiție a revenit asupra acestei decizii, iar prin Decizia RIL nr. 1/2016 s-a stabilit că "în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune."

Instanța de apel afirmă că Decizia nr. 1/2016 pronunțată în recurs în interesul legii nu este incidentă în cauză, întrucât considerentele sale nu fac referire la o eventuală înlăturare a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Contrar acestei afirmații, în opinia pârâților înlăturarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului rezultă chiar din dispozitivul deciziei, unde se afirmă că "societatea de asigurare (...) are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune".

Mai mult decât atât, chiar în considerentele Deciziei RIL nr. 1/2016, s-a reținut că "în ceea ce privește răspunderea solidară sau exclusivă, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că dispozițiile art. 49 și ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat.", iar răspunderea asiguratului poate fi antrenată doar pentru diferența de despăgubire nesuportată de asigurător, mai exact pentru ceea depășește limita maximă de despăgubire prevăzută în polița RCA. "În realitate, răspunderea de care este ținut asigurătorul R.C.A. este una limitată de contractul de asigurare și de lege, așa cum s-a argumentat în precedent, dar nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparației integrale a prejudiciului, pentru diferența de despăgubire nesuportată de asigurător."

Raportat la aceste aspecte, motivarea sentinței de fond nu este decât o motivare superficială, lipsită de acele atribute pe care trebuie să le posede orice motivare a unei hotărâri judecătorești, respectiv să fie corectă, clară, precisă, concisă și fermă, sens în care se impunea admiterea apelurilor și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

O altă critică privește neanalizarea motivelor expuse prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe. Astfel, deși pârâtele au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, prevăzute la art. 1373 C. civ., instanța de fond nu a argumentat care sunt motivele pentru care a înlăturat toate aceste argumente.

Pârâtele au arătat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, în principal având în vedere faptul că lipsește raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, iar în subsidiar raportat la faptul că există o cauză ce înlătură existența raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu - fapta victimei. Au arătat că decesul victimei nu s-a cauzat faptei numitului F., existând numeroase condiții indirecte, succesive sau concomitente care împreună cu fapta celui din urmă au creat un complex de împrejurări și evenimente "cu rol de cauze propriu-zise sau de condiții care nu pot crea un raport de cauzalitate suficient de caracterizat pentru a putea fi reținute în câmpul cauzal și care să poată duce la antrenarea răspunderii civile delictuale.

Prin sentința pronunțată în fond, instanța a reținut culpa comună a victimei G. și a numitului F., fără însă a indica care sunt probele și împrejurările care permit reținerea vreunei culpe în sarcina șoferului.

Pârâtele au mai susținut că instanța de fond a făcut trimitere la probe care dovedesc exclusiv culpa victimei.

Abia prin decizia pronunțată în apel instanța a indicat, în mod expres, care ar putea fi conduita culpabilă a conducătorului auto, cu toate că, în cuprinsul sentinței nu se regăsește nici măcar o mențiune privind vreo faptă/împrejurare ce ar putea fi imputată conducătorului auto. Astfel, deși în sentința de fond se reține o culpă în sarcina conducătorului auto, o atare concluzie nu își găsește nicio justificare/motivare din partea instanței de fond.

Chiar dacă răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului este o răspundere civilă obiectivă care există și fără vinovăția persoanei răspunzătoare, pentru antrenarea răspunderii pârâtei este totuși necesar să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, or chiar din argumentele reținute de către instanța de fond rezultă că nu se poate reține o astfel de legătură de cauzalitate.

Pe de altă parte, motivarea regăsită la pag. 36 din cuprinsul deciziei recurate, în ceea ce privește culpa conducătorului auto, nu poate acoperi sau suplini omisiunea instanței de fond de a indica motivele pentru care a înțeles să rețină culpa acestuia,

Raportat la cele menționate, pârâtele au apreciat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre contrară nu numai imperativelor legale care impun motivarea hotărârilor judecătorești, ci și a garanțiilor instituite prin art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

Au apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., fiind necesară casarea deciziei pronunțate în apel și a sentinței civile pronunțate în fața primei instanțe și trimiterea cauzei spre a fi rejudecată.

Pârâtele au susținut că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanțele de fond au făcut o interpretare și aplicare greșită a prevederilor de drept material, prin raportare la prevederile art. 54 din Legea nr. 136/1995, art. 22 din Legea 132/2017 și a Deciziei nr. 1/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Potrivit dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România (în vigoare la data producerii decesului victimei), despăgubirea se stabilește și se efectuează conform art. 43(abrogat) și 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați, iar potrivit art. 55 din același act normativ despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.

Din dispozițiile legale anterior menționate, rezultă că obligativitatea încheierii și menținerii valabilității contractelor de asigurare are ca rațiune, pe de o parte, protecția victimelor accidentelor de circulație și siguranța desdăunării acestora, iar, pe de altă parte, eliberarea persoanelor fizice și juridice de riscurile de a acoperi personal pagubele produse prin accidente de circulație.

Raportat la aceste dispoziții legale, se constată că, în cazul unui accident rutier din care au rezultat pagube materiale, cum este cazul și în prezenta speță, acțiunea persoanei păgubite ar trebui să fie îndreptată împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați, aceste dispoziții legale speciale aplicându-se cu prioritate față de dispozițiile din C. civ., în virtutea principiului lex specialis generalibus derogant. Or, astfel cum rezultă din actele de la dosar, autovehiculul condus de către șoferul în culpă era asigurat obligatoriu, aspect reținut și de către instanța de fond.

În continuare, pârâtele au făcut trimitere la jurisprudența națională pronunțată în spețe similare.

Au redat considerentele Deciziei RIL nr. 1/2016, prin care s-a reținut că, în ceea ce privește răspunderea solidară sau exclusivă, dispozițiile art. 49 și ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat, iar răspunderea asiguratului poate fi antrenată doar pentru diferența de despăgubire nesuportată de asigurător, mai exact pentru ceea depășește limita maxima de despăgubire prevăzută în polița RCA.

Chiar dacă decizia mai-sus amintită face referire la soluționarea cauzelor în materie penală, pârâtele au considerat că raționamentul avut în vedere și soluția adoptată sunt pe deplin aplicabile și în prezenta speță, cu atât mai mult cu cât prezentul dosar s-a format ca urmare a soluției de clasare dispuse în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Turda, iar pe de altă parte chiar instanța de apel și-a întemeiat soluția pe o altă decizie RIL pronunțată tot în materie penală.

În acest sens se arată instanței că, anterior formulării cererii de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar și inclusiv anterior formulării cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere formulată la 23 noiembrie 2017, cerere de plată în baza căruia a fost constituit dosarul de daună nr. x, dosar care, conform celor relatate de Fondul de Garantare a Asiguraților prin apelul formulat, a fost soluționat prin respingerea cererii de plată.

Prin urmare, reclamantul a înțeles să uzeze de această procedură specială, unica procedură de altfel la care era îndreptățit, având în vedere că dispozițiile legale în materia răspunderii asigurătorului RCA sunt dispoziții speciale care derogă de la dreptul comun și care au prioritate față de aceste din urmă dispoziții. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte în decizia nr. 2860/2014 pronunțată în dosarul nr. x/2010.

Astfel cum a reținut și instanța supremă în decizia sus-amintită, dacă s-ar admite posibilitatea obligării asiguratului la plata despăgubirilor în principal, în subsidiar cu asigurătorul sau chiar în solidar, acesta ar fi pus în situația de a-și vedea diminuat patrimoniul, suportând exact efectele riscului cu privire la care s-a asigurat.

Instanțele de fond au făcut o interpretare și aplicare greșită a prevederilor de drept material, prin raportare la prevederile art. 1373 C. civ. și art. 1352 C. civ.

În continuare, pârâtele au expus pe larg motivele pentru care consideră că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia prevăzute la art. 1373 C. civ.

Recurentele-pârâte au apreciat că nu poate fi reținută culpa comună atât în sarcina victimei G., cât și în sarcina conducătorului auto astfel cum a reținut instanța de apel. În acest sens, instanța de apel a arătat că, culpa conducătorului auto derivă din încălcarea prevederilor art. 123 din Regulamentul de punere în aplicare a O.U.G. nr. 195/2002: "Conducătorul de vehicul este obligat sa circule cu o viteza care să nu depășească 30 km/h în localități sau 50 km/h în afara localităților, în următoarele situații: (...) h) la trecerile pentru pietoni nesemaforizate, semnalizate prin indicatoare și marcaje, când drumul public are cel mult o banda pe sens, iar pietonii aflați pe trotuar, în imediata apropiere a pârtii carosabile, intenționează să se angajeze în traversare."

În realitate, chiar instanța de apel a reținut la fila x din decizie că "accidentul a avut loc la aproximativ 100 m înainte de trecerea de pietoni, ceea ce duce la concluzia că victima s-a angajat într-o traversare neregulamentară", prin urmare prevederile art. 123 nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

Aceste prevederi legale vizează obligația conducătorului de vehicul de a circula cu o viteză care să nu depășească 30 km/h în localități la trecerile pentru pietoni nesemaforizate, însă din probațiunea administrată și cum de altfel corect a reținut și instanța de apel a rezultat că accidentul nu s-a produs pe o trecere de pietoni nesemaforizată, ci la aproximativ 100 m înaintea acesteia.

Recurentele-pârâte au subliniat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, fiind incidență o cauză ce înlătură existența raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu - fapta victimei, prevăzută de art. 1352 C. civ.

Suplimentar, au apreciat că sumele acordate cu titlu de daune morale reclamantului, în cuantum de 40.000 euro, sunt excesive atât raportat la împrejurările în care s-a produs decesul victimei, cât și raportat la practica instanțelor în situații asemănătoare celei din prezenta cauză.

Stabilind cuantumul daunelor morale la suma de 40.000 euro, instanța ar fi trebuit să aibă în vedere și de această data culpa victimei, iar obligarea pârâtelor să se realizeze doar proporțional cu culpa reținută în sarcina acestora, astfel cum s-a procedat și în cazul daunelor materiale .

Totodată, în ceea ce privește cuantificarea daunelor morale, au considerat că trebuie avută în vedere și jurisprudența recentă. Astfel, instanțele din România au acordat în situații similare despăgubiri mult sub nivelul sumelor solicitate de reclamante/acordate de instanța de fond și apel.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, au solicitat ca în cazul în care instanța va admite cererea de chemare în judecată, chematele în garanție să fie obligate la plata sumelor la care au fost obligate pârâtele.

Prin recursul declarat de recurentul-chemat în garanție Fondul de Garantare a Asiguraților s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, reținând cauza spre soluționare, admiterea apelului declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților și respingerea cererii de chemare în judecată formulată împotriva acesteia, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, ca neîntemeiată.

Au fost formulate în esență următoarele critici:

Hotărârea instanței de apel este netemeinică și nelegală cu privire la admiterea cererii de chemare în judecată împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților.

Temeiul de drept al cererii este răspunderea civilă delictuală, reclamantul solicitând, pe calea dreptului comun, obligarea acestuia la plata de despăgubiri ca urmare a prejudiciului suferit în urma producerii riscului asigurat prin asigurare obligatorie de răspundere civilă. Cauza cererii de chemare în judecată formulată pe calea dreptului comun este un contract de asigurare RCA încheiat cu D. S.A..

Recurentul-chemat în garanție a formulat întâmpinare prin care a solicitat, pe cale de excepție, respingerea, ca inadmisibilă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, respectiv, pe fond, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată, având în vedere reglementările obligatorii, ale legii speciale - Legea nr. 213/2015, precum și jurisprudența în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și Decizia nr. 80 din 28 februarie 2017 pronunțată de Curtea Constituțională.

Prin sentința pronunțată de tribunal s-a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, s-a dispus obligarea FGA alături de asigurătorul D. S.A. - reprezentat prin lichidator judiciar, la plata de daune materiale, daune morale și a dobânzii legale, calculate de la data promovării prezentei acțiuni și până la plata integrală a debitului. S-a reținut că față de asigurătorul D. S.A. s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, astfel că în speță devin aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora Fondul de Garantare a Asiguraților este cel care garantează plata despăgubirilor, în cazul falimentului asigurătorului, situație în care se regăsește asigurătorul din prezenta cauză.

Motivarea a fost preluată de instanța de apel, astfel că hotărârea recurată nu este conforma cu normele de drept aplicabile.

Instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, a Normei nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, a Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntara în activitatea de asigurări, legi speciale cu caracter obligatoriu în raport cu norma generală.

Dispozițiile art. 11 din Legea nr. 213/2015 arată că Fondul de Garantare a Asiguraților asigură efectuarea plații indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, numai în condițiile legii speciale, respectiv "potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege". Aceste reglementari se regăsesc și în dispozițiile art. 9 din Norma nr. 16/2015 de aplicare a Legii nr. 213/2015, în alin. (2), reglementându-se explicit că "Fondul nu preia funcțiile unui asigurător".

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) și art. 2 din Legea nr. 213/2015 reiese că Fondul de Garantare a Asiguraților este o persoană juridică de drept public, constituită ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, care are scopul de a garanta plata despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare în cazul falimentului unui asigurător. Prin urmare, raporturile juridice dintre asigurați ori beneficiarii asigurării și Fond nu sunt unele de drept privat, ci de drept public, acest organism fiind creat în vederea realizării unui interes public.

Fondul este desemnat ca un garant al plății indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător (art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015), însă nicio dispoziție din acest act normativ nu prevede subrogarea de drept a Fondului în drepturile și obligațiile procesuale ale asigurătorului căruia i s-a retras autorizația de funcționare, fiind exclusă interpretarea potrivit căreia Fondul ar fi succesorul legal al asigurătorului în faliment sau debitor garant.

Întrucât față de asigurătorul D. S.A., Tribunalul Cluj a dispus, în cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2016, deschiderea procedurii falimentului, pentru creditorii de asigurări (categorie restrânsă de creditori, definită de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015), alternativă prevăzută de lege de a obține despăgubiri o reprezintă, pe de o parte formularea unei cereri de plată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 213/2015, pe de altă parte, formularea unei cereri de înscriere la masa credală în temeiul Legii nr. 85/2014.

Dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 prevăd următoarele:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi", iar la alin. (2) se prevede că "Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate."

Prevederile legale mai-sus menționate sunt explicite în ce privește procedura prealabilă necontencioasă pe care creditorii de asigurări (categorie restrânsă de legea specială conform definiției prevăzute de art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015) trebuie să o urmeze în situația în care optează pentru a obținerea de despăgubiri de la Fondul de Garantare a Asiguraților, în situația premisă a intrării în insolvență a unui asigurător.

Legea nr. 213/2015 stabilește și procedura contencioasă, instanța competentă pentru soluționarea eventualelor contestații formulate de petenți împotriva deciziilor de respingere, fiind Curtea de Apel București. Potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, "în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare."

De altfel, cererea de plată formulată de reclamant, înregistrată la FGA sub nr. x/23.11.2017, a fost soluționată, fiind emisă decizie, act administrativ comunicat la 20 august 2019, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse în prezenta cauza (anexa 1 la cererea de apel a FGA).

Așa cum a arătat, împotriva actului administrativ emis, petentul poate face contestație la Curtea de Apel București, în termen de 10 zile de la comunicare, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 215/2015, FGA având calitatea de pârât în astfel de cauze, ca instituție emitentă.

Raționamentul prezentat de instanța de apel în cuprins, contravine flagrant atât dispozițiilor legii speciale, a celor care reglementează înființarea și funcționarea FGA, cât și a celor care reglementează activitatea societăților de asigurare. Nu se poate vorbi de un dezechilibru în patrimoniul asiguratului, câtă vreme legislația îi oferă două căi de obținere a despăgubirii, astfel cum a menționat, atât pe calea cererii de plata la FGA, cât și pe calea înscrierii la masa credală a asigurătorului în faliment.

În ce privește excepția inadmisibilității, aceasta rezultă din interpretarea legii, nefiind necesară prevederea expresă, aspect asupra căruia deja s-a pronunțat atât Curtea Constituțională, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cererea de chemare în garanție formulată împotriva acesteia este inadmisibilă, atât în principiu, cât și pe fond, situație asupra căreia s-a pronunțat Curtea Constituțională, care, în considerentele Deciziei nr. 80 din 28 februarie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, a reținut următoarele: "art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie doar o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări. Dispozițiile acestui act normativ dispun ca obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraților prin formularea unei cereri de plată, declanșând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, care stipulează că indemnizațiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme."

Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarele nr. x, a menținut soluțiile privind respingerea acțiunii în pretenții formulată pe calea dreptului comun împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților, hotărâri atașate în anexa 2 la cererea de apel formulată în cauză.

A indicat și Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017, prin care Înalta Curte a decis în soluționarea recursului în interesul legii astfel: în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din C. proc. pen., stabilește că, în procesul penal, Fondul de garantare a asiguraților în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment nu are calitatea de parte responsabilă civilmente."

Referitor la constituționalitatea unei astfel de proceduri prealabile, prin Decizia nr. 956/13.11.2012 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 12 decembrie 2012, Curtea a reținut faptul că o astfel de procedură nu poate fi privită ca aducând eo ipso atingere dreptului la acces la justiție, chiar dacă are caracter obligatoriu, atâta timp cât, ulterior parcurgerii sale, persoana interesată se poate adresa instanței de judecată. Prevederile art. 21 din Constituție nu interzic existența unei astfel de proceduri administrative prealabile și nici obligativitatea acesteia atât timp cât nu are caracter jurisdicțional în acord cu interpretarea Curții Constituționale, art. 14 din Legea nr. 23/2015 instituie o procedură necontencioasă obligatorie.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat prin Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunțată în Cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere contra Belgiei, paragraful 51, ori Hotărârea din 26 aprilie 1995, pronunțată în Cauza Fischer contra Austriei, paragraful 28, ca imperative de suplețe și eficacitate, pe deplin compatibile cu protecția drepturilor protejate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pot justifica intervenția prealabilă a unor organe administrative care nu îndeplinesc condițiile cerute de art. 6 paragraful 1 din Convenție. Ceea ce impun însă dispozițiile acestui articol convențional este ca decizia unei asemenea autorități să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicție, adică un "tribunal" în sensul Convenției.

Obligațiile Fondul de Garantare a Asiguraților nu au ca izvor contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul în faliment, ci intrarea în faliment a asigurătorului. Doar la momentul deschiderii procedurii falimentului se nasc dreptul asiguratului și, corelativ, obligația FGA la plata despăgubirilor, însă acest drept este condiționat de parcurgerea unei proceduri clar stabilită prin lege, care debutează cu formularea unei cereri de plată în condițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, cu respectarea procedurii și termenelor legale corelative.

Între D. S.A. și FGA nu există niciun raport juridic, aceasta neavând nicio obligație de despăgubire și nici de garanție rezultată din contractele de asigurare încheiate între societățile de asigurare intrate în faliment și clienții acestora, creditori ai drepturilor de despăgubire în baza contractelor de asigurare.

Obligațiile Fondului nu derivă din contractul de asigurare, față de care este terț, ci doar urmare sesizării cu cerere de deschidere dosar de daună (dacă dosarul nu a fost deschis de către asigurător) și cu cerere de plată. Raportul juridic față de aceasta ia naștere numai în urma formulării de către creditorul de asigurări a unei cereri de plată adresate Fondului (în condițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015), acesta neavând aceeași natură juridică ca și raportul inițial dintre asigurat și asigurător, care era un raport pur civil, deoarece, fiind supus controlului de legalitate în condițiile legii contenciosului administrativ, este un raport de autoritate publica, ce îi distinge în mod clar de raportul juridic inițial dintre asigurat și asigurător și care justifică astfel aprecierea potrivit căreia drepturile și obligațiile specifice acestuia din urma nu se transferă în condițiile art. 38 C. proc. civ. către Fond.

Interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 pot fi făcute doar în contextul analizării întregului articol 13 din Legea nr. 213/2015. Nici dispozițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, nici cele ale art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 nu consacră posibilitatea creditorilor de asigurări de a se adresa direct instanței cu o acțiune în pretenții împotriva Fondului și se referă la nașterea dreptului la acțiune pentru plata sumelor cuvenite cu titlu de indemnizație/despăgubire de la Fondul de Garantare a Asiguraților.

Folosirea verbului potestativ "poate" în cuprinsul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 nu are semnificația unei proceduri facultative pentru reclamantă, care ar putea opta pentru procedura necontencioasă prevăzută de Legea nr. 213/2015 și cea judiciară, ci semnifică doar faptul că reclamanta are dreptul, dacă dorește, să se adreseze FGA pentru realizarea dreptului său.

Nu poate fi vorba de încălcarea accesului liber la justiție, în condițiile în care acest drept, consacrat de art. 21 din Constituție, este asigurat atât de procedura specială prevăzută de art. 13 alin. (4), (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004 republicată, cât și de art. 17 din Legea nr. 215/2013, adică procedura de faliment a asigurătorului, prevăzută de Legea nr. 85/2014.

Pe de altă parte, instanța nu poate prelua competența comisiei speciale din cadrul Fondului (art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015), legea impunând o procedură specială, obligatorie, opțiunea prevăzută de lege vizând doar posibilitatea creditorilor de asigurare de a obține despăgubiri, fie prin cerere adresată Fondului - urmând procedura de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015 urmând procedura de faliment a asigurătorului, depunând cerere de admitere a creanței în cadrul acesteia (art. 17 din Legea nr. 213/2015), cerere ce va fi analizată de lichidatorul judiciar și de judecătorul sindic.

Nerespectarea procedurii speciale, ce include chiar și aspecte privind competenta instanței judecătorești - art. 13 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/2015 - constituie un fine de neprimire a acțiunii, conducând la inadmisibilitatea cererii persoanei ce pretinde despăgubiri de la asigurătorul în faliment, formulată în mod direct împotriva Fondului, pe calea unei acțiuni de drept comun.

În mod greșit instanța a reținut în sarcina FGA obligația de a acorda despăgubiri, în condițiile în care Fondul nu are nicio obligație derivată din contractul de asigurare invocat.

Raportat la natura cererii de chemare în garanție, aceasta nu poate fi formulată atunci când pe această cale se încearcă în fapt modificarea cadrului procesual sub aspect subiectiv prin introducerea în proces a unui nou pârât sau înlocuirea pârâtului inițial, fiind necesar ca, cererea principală să aibă o cauză juridică diferită față de cererea de chemare în garanție.

Reclamanții trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care au chemat-o în judecată, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și drept pe care își întemeiază pretențiile formulate. Potrivit art. 32 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia are calitate procesuală. Potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecații. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond. Potrivit art. 38 C. proc. civ., calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecații.

Or, obligațiile societății D. S.A. nu au fost transmise către Fond, așa încât, calitate procesuală pasivă, în temeiul contractului de asigurare RCA, o poate avea doar asigurătorul, în cazul D., prin reprezentant, lichidator judiciar H..

O eventuală calitate procesuală pasivă a Fondului se poate naște doar în cadrul unei acțiuni în contencios. Calitate procesuală pasivă poate avea asigurătorul RCA. reprezentat, în condițiile insolvenței, de către lichidatorul judiciar desemnat de judecătorul sindic.

Prin urmare, într-o acțiune în pretenții formulată pe calea dreptului comun, având drept cauză un contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, calitate procesuală pasivă poate avea doar asigurătorul în faliment reprezentat de lichidatorul judiciar.

Față de temeiul de drept indicat în cererea de chemare în judecată, respectiv, art. 1373, 1349, 1391 din C. civ., precum și temeiul cererii de chemare în garanție, respectiv art. 72 C. proc. civ. și Legea nr. 213/2015, acțiunea civilă formulată pe calea dreptului comun împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților este vădit neîntemeiată.

Cererea de chemare în garanție nu poate fi primită, având în vedere că acțiunea principală este întemeiată pe dispoziții legale de drept comun, iar cererea de chemare în garanție este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 213/2015, iar pârâtul nu are calitate de creditor de asigurare.

Este adevărat că odată cu constatarea stării de insolvență a asigurătorului se naște dreptul creditorilor de asigurări de a formula cerere de despăgubire adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, categoria creditorilor de asigurări fiind expres reglementată de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/2015, însă această posibilitate prevăzută de lege poate fi urmată exclusiv în baza procedurii administrative reglementată de Legea nr. 213/2015 și Norma nr. 16/2015 de aplicare - așa cum a tranșat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 80 din 28 februarie 2017, și nicidecum pe calea acțiunii de drept comun.

O altă critică privește încadrarea dobânzilor în categoria creanțelor de asigurări.

Legiuitorul a definit în mod expres noțiunea creanței de asigurări, un element esențial al calificării unei pretenții ca fiind creanța de asigurări fiind izvorul sau direct, respectiv contractul de asigurare, norma juridică încadrând în această categorie doar " despăgubirile/indemnizațiile" și " primele", nu și alte categorii de creanțe stabilite în sarcina asigurătorului în faliment.

Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale altor categorii de creanțe, cum sunt cheltuielile de judecată, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să își îndeplinească obligațiile contractuale la termenul scadent.

Concluzionând, a arătat că legiuitorul se referă la posibilitatea potențialilor creditori de asigurare de a se adresa Fondului, care nu înseamnă că le-a conferit acestora un drept de opțiune între procedura specială reglementată de lege și dreptul comun, dreptul de opțiune al părților fiind acela de a solicita despăgubiri sau a nu le solicita, alternativa fiind, pe de o parte, înscrierea la masa credală, pe de altă parte, formularea unei cereri de plată.

La 11 februarie 2021 recurentul-chemat în garanție Fondul de Garantare a Asiguraților a depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de pârâtele B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., comunicată, solicitând respingerea apărărilor prin care se solicită admiterea cererii de chemare în garanție.

La 26 februarie 2021 intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, solicitând să se constate nulitatea recursului declarat de pârâtele B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. De asemenea, la 1 martie 2021 intimatul-reclamant a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-chemat în garanție Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, pentru că recurentul a solicitat Înaltei Curți să caseze cu reținere, iar în subsidiar, ca nefondat.

La 4 martie 2021 recurentele-pârâte B. S.R.L. și C. S.R.L. au depus întâmpinare la recursul declarat de chematul în garanție Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 3 februarie 2022 completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de pârâtele B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., respectiv de chematul în garanție Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva deciziei nr. 186/A din 1 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen la 31 martie 2022, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursurilor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin raportare la soluțiile pronunțate de instanțele fondului, este de reținut că ceea ce se dispută în cauză, în mod esențial, este împrejurarea dacă Legea nr. 213/2015 a instituit parcurgerea unei proceduri administrative, care să aibă sau nu caracter obligatoriu.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că în acest sens, trebuie realizată o interpretare a dispozițiilor Legii nr. 213/1015 precum și o analiză a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în materia dreptului de acces la un tribunal, ca o componentă materială a dreptului la un proces echitabil reglementat de articolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, situat în Capitolul III al Legii nr. 213/2015 în ce privește procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile fondului, statuează că, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de garantare a asiguraților, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererile creditorilor de asigurări, definiți de articolul 4 alin. (1) lit. b) din actul normativ enunțat, sunt de competența comisiei speciale constituite la nivelul Fondului, iar, în cazul refuzului cererii de despăgubire/plată, comisia emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate formula contestație, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în termen de 10 zile de la comunicare, potrivit art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare. Or, sintagmei "poate formula", din cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu-i poate fi atribuită semnificația de posibilitate de alegere între procedura administrativă și cea directă, în fața instanței de judecată.

În opinia instanței de recurs, sintagma enunțată exprimă nu dreptul de opțiune între cele două proceduri, ci vocația persoanei interesate, titulară a unui drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, urmând ca, în ipoteza în care cererea de despăgubire/plată este refuzată, aceasta să se poată adresa instanței de judecată - Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în virtutea competenței speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, care nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment și nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment. În același sens, Înalta Curte reține că dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale art. 9 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, stabilesc că Fondul are ca scop plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015; că Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurare, iar nu ca obligații proprii ale asigurătorilor în faliment, plățile fiind achitate sau acoperite exclusiv printr-o procedură administrativă prevăzută de dispozițiile legale speciale. Astfel, Fondul nu are calitatea de asigurător și nu preia funcțiile unui asigurător, nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorului, iar, între Fondul de Garantare a Asiguraților și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație, nu există niciun raport juridic, neexistând o obligație solidară a Fondului de Garantare a Asiguraților și a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier. Prin urmare, chiar dacă Fondul de garantare a asiguraților nu se subrogă asigurătorului (potrivit art. 9 alin. (2) din Norma nr. 16/2015 "Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM)" în ce privește plata despăgubirilor, aceasta se face cu observarea acelorași condiții rezultate din contractele de asigurare.

Din dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, rezultă că în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie, împotriva căreia se poate formula contestație. Ca atare, decizia organului administrativ este supusă cenzurii instanței de judecată în fața căreia, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului de apărare poate fi demonstrat caracterul nelegal al acesteia, respectiv justețea pretențiilor formulate.

În aceste condiții, împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă în procedura administrativă să fie supusă controlului de către instanța de judecată. Drept urmare, actul normativ asigură o jurisdicție deplină și efectivă, în fapt și drept, a legalității deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și, implicit, a pretențiilor creditorilor de asigurări. Înalta Curte reține că în același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 80/2017, publicată în M. Of. nr. 667/2.09.2015, în examinarea excepției de neconstituționalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015,