ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 937/2024

Ședința publică din data de 28 martie 2024

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 5 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și C. S.R.L. ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtelor, în solidar, să achite suma de 2.650 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli de înmormântare, suma de 80.000 de euro, în echivalent în RON la data plății la cursul BNR, cu titlu de daune morale, precum și dobânda legală calculată asupra sumelor solicitate, începând cu data promovării acțiunii și până la data plății efective, în temeiul dispozițiilor art. 1369 C. civ.

În subsidiar, a solicitat să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumelor de bani indicate la petitul 1 din acțiune, în temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, reglementată de art. 1373 C. civ.

Pârâta C. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanție împotriva D. S.A., prin lichidator judiciar Casa de Insolvență Transilvania - Filiala Cluj și împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților, pentru ca, în cazul în care va cădea în pretenții, să fie obligați chemații în garanție la plata sumelor stabilite de către instanță în favoarea reclamantului.

Prin încheierea din 12 iunie 2019, Tribunalul Cluj a admis în principiu cererile de chemare în garanție formulate de pârâta C. S.R.L. privind pe chemații în garanție D. S.A., prin lichidator judiciar Casa de Insolvență Transilvania - Filiala Cluj și Fondul de Garantare a Asiguraților.

Primul ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 550 din 13 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtelor B. S.R.L. și C. S.R.L. și, în consecință:

Au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească reclamantului suma de 1.325 RON cu titlu de daune materiale, a sumei de 40.000 euro la cursul BNR, reprezentând daune morale și la plata dobânzii legale calculate de la data promovării acțiunii - 05.12.2018, până la data achitării integrale a debitului.

S-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în C. S.R.L. și, în consecință au fost obligate chematele în garanție D. S.A. prin lichidator Casa de Insolvență Transilvania-Filiala Cluj și Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către reclamant a sumei de 1.325 RON, cu titlu de daune materiale, la plata sumei de 40.000 euro la cursul BNR, reprezentând daune morale și la plata dobânzii legale calculate de la data promovării acțiunii, 05.12.2018, până la data achitării integrale a debitului.

Prin decizia nr. 186/A din 1 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții B. S.R.L. și C. S.R.L. și de chematele în garanție D. S.A. prin lichidator judiciar Casa de Insolvență Transilvania - Filiala Cluj și Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 550 din 13 noiembrie 2019 a Tribunalului Cluj.

A obligat pe apelanți să plătească intimatului A. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia nr. 718 din 31 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de pârâții B. S.R.L. și C. S.R.L. și de chematul în garanție Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva deciziei nr. 186/A din 1 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 414/A din 10 noiembrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelurile declarate de pârâții B. S.R.L., C. S.R.L., precum și de chematul în garanție Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 550 din 13 noiembrie 2019, care a fost schimbată în sensul că:

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtelor B. S.R.L., C. S.R.L. pentru obligare la plata daunelor materiale, a daunelor morale, precum și a dobânzii legale.

A admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție formulată de chemata în garanție Fondul de Garantare a Asiguraților și în consecință:

A respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtele B. S.R.L., C. S.R.L. împotriva chematei în garanție Fondul de Garantare a Asiguraților ca inadmisibilă.

A respins cererea de chemare în garanție formulată de B. S.R.L., C. S.R.L. împotriva chematei în garanție D. S.A. prin lichidator Casa de Insolvență Transilvania-Filiala Cluj.

A obligat pe reclamant să plătească apelantei-pârâte B. S.R.L. suma de 11.007,5 RON și apelatei-pârâte C. S.R.L. suma de 13.578,73 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial în toate fazele procesuale.

Împotriva deciziei nr. 414/A din 10 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs principal reclamantul A., iar pârâtele C. S.R.L. și B. S.R.L. au formulat recurs incident.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 30 ianuarie 2023 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 5. Prin rezoluția din 27 februarie 2023, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin recursul principal, criticând soluția de admitere a apelurilor formulate de intimate și de respingere a cererii de chemare în judecată, recurentul-reclamant a invocat nerespectarea limitelor în care instanța trebuia să rejudece cauza raportat la dezlegările deciziei de casare. În opinia sa, raportat la art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel trebuia să se limiteze la statuarile si recomandarile instanței de recurs solicita admiterea apelului declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților relativ la cererea de chemare în garanție.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 48 și 51 din Legea nr. 136/1995, decizia nr. 1/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, înlăturând fără temei răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

În dezvoltarea acestei critici, a arătat că prin decizia nr. 1/2016 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte nu a înlăturat răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, ci doar a clarificat calitatea în care societatea de asigurare urmează să stea în procesul penal, respectiv ca parte responsabilă civilmente, însă societatea de asigurare răspunde în această calitate pentru fapta păgubitoare a inculpatului, respectiv a conducătorului auto, fără însă a prelua responsabilitatea comitentului, în măsura în care se poate reține existența unui raport de prepușenie.

De asemenea, a susținut că interpretarea instanței potrivit căreia dacă altul nu răspunde, nici comitentul nu poate să răspundă este contrară dispozițiilor legale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul incident, pârâtele C. S.R.L. și B. S.R.L. au criticat în principal, considerentele deciziei recurate, susținând, în esență, că nu se poate reține în sarcina conducătorului auto procentul de culpă de 20%.

Recurentele-pârâte au apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, prevăzute de art. 1373 C. civ., lipsind raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, respectiv, în subsidiar, este incidentă o cauză ce înlătură existența raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Au arătat, în ceea ce privește culpa conducătorului auto, că din probele administrate în cauză a rezultat că accidentul nu s-a produs pe o trecere de pietoni nesemaforizată, ci la aproximativ 100 m înaintea acesteia. În acest context, a precizat că prevederile art. 123 lit. h) din Regulamentul de punere în aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 stabilesc limitarea vitezei la 30 km/h și au în vedere zonele în care există treceri de pietoni, nu și un perimetru de protecție aflat în imediata vecinătate a trecerilor, care altfel ar extinde limitarea de viteză și la astfel de zone.

Au mai învederat că singurele elemente care ar putea atrage o culpă a conducătorului auto în producerea accidentului sunt fie viteza de deplasare, fie posibilitatea de evitare a accidentului. Însă, din moment ce prin raportul de expertiză nu au fost lămurite aceste aspecte, au considerat că nu se poate reține culpa conducătorului auto E..

În subsidiar, au susținut că sumele acordate cu titlu de daune morale reclamantului, în cuantum de 80.000 euro sunt excesive raportat la împrejurările în care s-a produs decesul victimei, cât și raportat la practica instanțelor în situații asemănătoare.

Cererea de recurs incident nu a fost motivată în drept.

Intimatul-chemat în garanție Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantul A., solicitând menținerea deciziei atacate, prin care instanța a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție.

Recurentele-pârâte C. S.R.L. și B. S.R.L. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A..

Prin raportul întocmit în cauză, s-a reținut că hotărârea atacată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, că recursurile sunt declarate în termenul legal și legal timbrate, că prin recursul principal, recurentul-reclamant A. a dezvoltat critici de natură a fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. și că prin recursul incident, pârâtele C. S.R.L. și B. S.R.L. au dezvoltat critici care vizează temeinicia hotărârii recurate, făcând trimitere la modul de evaluare a probatoriului, iar, față de prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru urmează a dispune asupra admisibilității în principiu a recursurilor, urmând a fi analizată excepția nulității recursului incident declarat de pârâtele C. S.R.L. și B. S.R.L., în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 414/A din 10 noiembrie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

A fixat termen la 19 martie 2024, în ședință publică, cu citarea părților în vederea soluționării recursului.

A anulat recursul declarat de pârâtele C. S.R.L. și B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 414/A din 10 noiembrie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține:

Cum recurentul reclamant invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. critică decizia sub aspectul nerespectării limitelor în care instanța trebuia să rejudece cauza raportat la dezlegările deciziei de casare în sensul că, raportat la art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel trebuia să se limiteze la statuările și recomandările instanței de recurs, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., vizează neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.

Potrivit art. 174 C. proc. civ.:

"(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat". Prin urmare, nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

În ipoteza nerespectării regulilor de procedură, nerespectare ce atrage sancțiunea nulității, se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității, disponibilității, etc.

Prin urmare, din dispozițiile art. 174 alin. (1) C. proc. civ. ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, rezultă ca textul vizează o singură ipoteza de nulitate: încălcarea formelor procedurale.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reține că prin decizia de casare nr. 718 din 31 martie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2018 în recurs in primul ciclu procesual, s-a statuat că:

"ceea ce se dispută în cauză, în mod esențial, este împrejurarea dacă Legea nr. 213/2015 a instituit parcurgerea unei proceduri administrative, care să aibă sau nu caracter obligatoriu".

De asemenea instanța de casare a mai statuat că "în acest sens, trebuie realizată o interpretare a dispozițiilor Legii nr. 213/1015 precum și o analiză a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în materia dreptului de acces la un tribunal, ca o componentă materială a dreptului la un proces echitabil reglementat de articolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, situat în Capitolul III al Legii nr. 213/2015 în ce privește procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile fondului, statuează că, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de garantare a asiguraților, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior".

Cererile creditorilor de asigurări, definiți de articolul 4 alin. (1) lit. b) din actul normativ enunțat, sunt de competența comisiei speciale constituite la nivelul Fondului, iar, în cazul refuzului cererii de despăgubire/plată, comisia emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate formula contestație, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în termen de 10 zile de la comunicare, potrivit art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Or, sintagmei "poate formula", din cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu-i poate fi atribuită semnificația de posibilitate de alegere între procedura administrativă și cea directă, în fața instanței de judecată.

Instanța de casare a statuat că:

"sintagma enunțată exprimă nu dreptul de opțiune între cele două proceduri, ci vocația persoanei interesate, titulară a unui drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, urmând ca, în ipoteza în care cererea de despăgubire/plată este refuzată, aceasta să se poată adresa instanței de judecată - Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în virtutea competenței speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, care nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment și nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment. În același sens, Înalta Curte reține că dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale art. 9 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, stabilesc că Fondul are ca scop plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015; că Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurare, iar nu ca obligații proprii ale asigurătorilor în faliment, plățile fiind achitate sau acoperite exclusiv printr-o procedură administrativă prevăzută de dispozițiile legale speciale.

Din acestă perspectivă instanța de casare a statuat că:

"Fondul nu are calitatea de asigurător și nu preia funcțiile unui asigurător, nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorului, iar între Fondul de Garantare a Asiguraților și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație, nu există niciun raport juridic, neexistând o obligație solidară a Fondului de Garantare a Asiguraților și a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier".

Prin urmare, chiar dacă Fondul de garantare a asiguraților nu se subrogă asigurătorului (potrivit art. 9 alin. (2) din Norma nr. 16/2015 "Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM)" în ce privește plata despăgubirilor, aceasta se face cu observarea acelorași condiții rezultate din contractele de asigurare.

Din dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, rezultă că în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie, împotriva căreia se poate formula contestație. Ca atare, decizia organului administrativ este supusă cenzurii instanței de judecată în fața căreia, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului de apărare poate fi demonstrat caracterul nelegal al acesteia, respectiv justețea pretențiilor formulate.

În aceste condiții, împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă în procedura administrativă să fie supusă controlului de către instanța de judecată. Drept urmare, actul normativ asigură o jurisdicție deplină și efectivă, în fapt și drept, a legalității deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și, implicit, a pretențiilor creditorilor de asigurări.

Prin decizia de casare enunțată s-a mai reținut că:

"în același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 80/2017, publicată în M. Of. nr. 667/2.09.2015, în examinarea excepției de neconstituționalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015, când a constatat că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări, iar dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de Garantare a Asiguraților, prin formularea unei cereri de plată. În această modalitate este declanșată procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților".

Astfel, Curtea Constituțională a statuat că exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanței de judecată nu poate exclude respectarea unei proceduri prealabile, care este prevăzută de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată, iar Legea nr. 213/2015 stabilește o procedură necontencioasă prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

În același sens, al neafectării dreptului de acces la justiție, prin instituirea unei proceduri prealabile, este jurisprudența instanței de contencios european, care reține că, pentru imperative de eficacitate, pe deplin compatibile cu protecția drepturilor reglementate de Convenție, este justificată intervenția prealabilă a unor organe administrative, care nu îndeplinesc condițiile cerute de art. 6 parag. 1 din Convenție, adică, nu sunt instanțe de judecată propriu-zise (în acest sens, de exemplu, cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere contra Belgiei, parag. nr. 51). Ceea ce impun însă dispozițiile acestui articol convențional este ca decizia unui asemenea organ să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicție, adică de un "tribunal" în sensul Convenției (cale de atac deschisă, în această materie, pe temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015).

Prin decizia de casare s-a mai statuat că:

"împrejurarea că reclamantul sau alți creditori de asigurări aflați în situații similare cu aceasta nu au acces la o instanță civilă, ci la o instanță de contencios administrativ, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme este opțiunea legiuitorului să reglementeze competențele și atributele instanțelor de judecată, iar art. 6 al Convenției nu impune ca procedura judiciară ulterioară unei proceduri prealabile să se desfășoare exclusiv în fața unei secții civile".

Din perspectiva celor expuse, instanța de casare a reținut "incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât prin soluția dată instanța de apel a nesocotit prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, și pe cale de consecință prevederile art. 193 alin. (1) C. proc. civ.." motiv pentru care în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., a fost casata decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Cum în raport de statuările din decizia de casare și de dispozițiile art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., care prevăd că, "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul", că: "după casare, instanța de fond va judeca din nou, in limitele casării ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată", instanța de apel în rejudecare avea obligația legală de a se raporta la statuările obligatorii din decizia de casare în sensul arătat și anume că:

"ceea ce se dispută în cauză, în mod esențial, este împrejurarea dacă Legea nr. 213/2015 a instituit parcurgerea unei proceduri administrative, care să aibă sau nu caracter obligatoriu".

Or, în condițiile în care aceste aspecte nu rezultă explicit din decizia recurată, Înalta Curte reține motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care celelalte critici nu se mai impun a fi analizate, urmând ca în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., a se admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 414/A din 10 noiembrie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a se casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 414/A din 10 noiembrie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2024.