ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2184/2020

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 15 septembrie 2018, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului B., la plata sumei de 252.707,46 RON reprezentând sume acordate cu titlu de despăgubiri în dosarele având ca obiect litigii de muncă - anulare decizii de concediere emise în anul 2014; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculata de la data la care aceasta a avansat sumele acordate cu titlu de despăgubiri și până la data plații efective a acestora de către pârât, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

în drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1518 alin. (1) C. civ.

Prin cererea de chemare în garanție înregistrată la dosar la data de 7 martie 2017, pârâtul B., în temeiul art. 72 și următoarele din Noul C. proc. civ., i-a chemat în judecată pe pârâții C., D., E., F., G., H., I. și J., solicitând instanței ca după admiterea în principiu a cererii, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea, în solidar cu acesta, la plata către reclamantă a întregului prejudiciu și a dobânzii solicitate la care va fi obligat ca urmare a eventualei admiteri a cererii de chemare in judecată, a pârâților de rândul 1-7 in calitate de membri ai Consiliului de Administrație și a pârâtei de rândul 8 în calitate de șef Serviciu Resurse Umane, în temeiul contractului de mandat, respectiv a contractului individual de muncă, a legii și a atribuțiilor pe care le aveau, precum și obligarea acestora, în solidar, la plata cheltuielilor de judecata.

In drept, pârâtul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 72 și următoarele, pe prevederile art. 453 din Noul C. proc. civ., pe prevederile art. 1445-1446 și art. 1357 din Noul C. civ., pe dispozițiile Legii nr. 31/1990 republicată, precum și pe celelalte texte legale la care s-a referit în cuprinsul cererii.

Tribunalul Specializat Cluj prin sentința civilă nr. 1117 pronunțată la data de 21.06.2018 în dosarul nr. x/2016 a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva pârâtului B., a obligat pârâtul să-i achite reclamantei suma în cuantum de 74.335,21 RON cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală începând cu data plății sumei fiecărei sume care compune cuantumul total al despăgubirilor și până la plata integrală a debitului; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul B. împotriva chemaților în garanție C., D., E., F., CORDOȘ-G., H., I., J.; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție I. în contradictoriu cu pârâtul B. și a respins cererea formulată de pârât în contradictoriu cu chematul în garanție, ca urmare a admiterii excepției; a obligat pârâtul B. să-i achite reclamantei S.C. A. S.A. suma în cuantum de 2.591,70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins cererea formulată de pârât având ca obiect obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate; a obligat pârâtul B. să-i achite chematei în garanție J. suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, și chemaților în garanție C., E., H., D. și CORDOȘ-G. cheltuieli de judecată în cuantum de 600 RON, în favoarea fiecăruia.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel B..

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă prin decizia civilă nr. 221/2019 din 22 aprilie 2019, a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 1117 din 21.06.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a anulat-o și, evocând fondul: a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.A. împotriva pârâtului B.; a respins cererea de chemare în garanție formulată și a obligat reclamanta să plătească chemaților în garanție cheltuieli de judecată după cum urmează: J. suma de 1500 RON, cheltuieli de judecată în fond și 1000 RON în apel, C., E., H., D. și K. câte 600 RON cheltuieli de judecată fond și câte 600 RON în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 221/2019 din 22 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator special D. a declarat recurs; totodată împotriva aceleiași decizii a formulat recurs provocat și pârâtul B..

1) Recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator special D. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a susținut că prin decizia civila nr. 221/2019 instanța de apel a admis apelul formulat de paratul B. și rejudecând fondul a respins cererea de chemare in judecata formulata de S.C. A. S.A., reținând în considerente faptul ca prima instanța nu a făcut o aplicare corecta a prevederilor art. 144

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Recurenta-reclamantă consideră că hotărârea dată de instanța de apel ignoră starea de fapt și de drept făcând o aplicare greșita a prevederilor legale aplicabile în materie, fiind bazată exclusiv pe o încadrare în art. 144

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990, fără a ține cont de prevederile legale învederate de către recurentă în susținerea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă a susținut că pretențiile sale de angajare a răspunderii intimatului-pârât rezidă din modul cum acesta și-a îndeplinit obligațiile contractuale și legale în ceea ce privește modalitatea realizării concedierii unor salariați, concediere anulată prin hotărâri judecătorești definitive, fapt care a condus la plata de despăgubiri de către recurentă către acei salariați.

În motivarea angajării răspunderii intimatului-pârât, recurenta-reclamantă a învederat faptul că între acesta și societatea recurentă a fost încheiat contractul de mandat nr. x/09.07.2013 prin care consiliul de administrație a delegat pârâtului B. atribuțiile funcției de director general al societății, în conformitate cu dispozițiile art. 143 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 si ale O.U.G. nr. 109/2011.

Așa cum a reținut atât instanța de fond cât și cea de apel, printre atribuțiile exclusive ale directorului general sunt cele privind angajarea și concedierea personalului prin aprobarea încheierii și desfacerii contractelor individuale de muncă. În acest sens, atribuțiile directorului general vizează inclusiv supravegherea modalității de întocmire a deciziilor de angajare respectiv de desfacere a contractelor de munca, precum si verificarea conținutului acestora.

Referitor la modul de desfacere a contractelor de munca a celor 7 persoane, așa cum a reieșit din probatoriul administrat, instanțele judecătorești au constatat ca pentru cele 6 persoane concediate, ca urmare a restructurării posturilor, au fost constatate atât vicii de forma cât și faptul că în aceeași perioadă au fost realizate și angajări, iar pentru salariata L. nu au fost respectate procedurile legale privind concedierea disciplinară.

In ce privește decizia de concediere a celor 6 salariați, instanța de apel a apreciat că aceasta a fost dispusă ca urmare a aprobării unui program de disponibilizare propus de directorul tehnic și astfel nu ar exista o culpă a pârâtului B., decizia fiind luată având în vedere interesul societății. Or, efectuarea de angajări, în aceeași perioadă, fapt reținut în hotărârile judecătorești ca un motiv a anularii concedierii, constituie culpa directorului general care are atributul angajării personalului. In aceste condiții, este evident că reținerea instanței de apel cu privire la inexistența faptei ilicite precum și a culpei directorului general este greșită fiind făcută cu încălcarea dispozițiilor legale.

Totodată, în cazul concedierii disciplinare a salariatei L., concediere anulată datorită nerespectării procedurii legale de concediere disciplinară, raportat la atribuțiile directorului general, atât fapta ilicită cât și culpa pârâtului B. rezultă cu ușurință din probatoriu administrat în cauză.

Faptul ca unele decizii de concediere au fost întocmite de personal din cadrul departamentului resurse umane (cu excepția deciziei privind pe salariata L.) nu l-a exonerat pe pârât de obligația de a dispune orice măsuri în vederea respectării legalității și a împiedecării producerii unui prejudiciu.

Recurenta-reclamantă consideră că în aceste condiții, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 144

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990, apreciind că, în speță, pârâtul ar fi acționat în interesul societății îndeplinindu-și obligațiile de prudență și diligență deciziile luate având la bază o decizie de afaceri documentată. Or, față de modalitatea cum s-au derulat aceste concedieri, rezulta ca pârâtul a acționat culpabil nerespectând obligațiile de prudență si diligență în exercitarea atribuțiilor conferite, fapt care a condus la producerea unui prejudiciu societății de care este răspunzător în temeiul art. 9 lit. a) din contractul de mandat nr. x/09.07.2013, a art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, a O.U.G. nr. 109/2011 precum si a art. 1539 C. civ.

Ca atare, având în vedere aplicarea greșită a prevederilor art. 144

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei civile nr. 221/2019 și rejudecând pe fond, menținerea sentinței civile nr. 1117/2018 pronunțata de Tribunalul Specializat Cluj.

Prin întâmpinarea depusă la dosar recurentul-pârât B., a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, sau anularea acestuia, conform prevederilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., întrucât motivele invocate de recurenta-reclamantă nu se încadrează la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în subsidiar, a arătat că cererea de recurs formulată este în mod vădit nefondată, impunându-se respingerea acesteia, cu cheltuieli de judecată.

Odată cu întâmpinarea față de recursul recurentei-reclamante, pârâtul B. a depus recurs provocat.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurentul-pârât a solicitat ca în situația în care instanța de recurs admite recursul formulat de A. S.A ., să dispună, raportat la soluția pronunțată de instanța de apel privind cererea de chemare în garanție pe care a formulat-o, următoarele: admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 221/2019 a Curții de Apel Cluj, în ce privește soluția pronunțată raportat la cererea de chemare în garanție, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., în vederea soluționării cererii de chemare în garanție formulate.

Recurentul-pârât a susținut că sunt îndeplinite prevederile legale care reglementează recursul provocat, că, în speță, chemații în garanție nu sunt parte în recursul formulat de A. S.A., precum și că recursul acesteia cu certitudine poate produce consecințe asupra situației sale juridice.

Apreciază că prezentul recurs provocat este admisibil, impunându-se formularea sa pentru a se asigura că pricina se va soluționa sub toate aspectele sale, în ipoteza admiterii recursului principal, subliniind că nu avea nici un interes de a formula recurs principal în condițiile care acțiunea principală a fost respinsă împotriva sa.

În esență, în susținerea cererii de recurs, recurentul-pârât a arătat că cererea de chemare în garanție (cerere accesorie) nu a fost soluționată de instanța de apel pe fondul acesteia, fiind încălcate următoarele reguli de procedură, esențiale în vederea derulării procesului civil, încălcarea acestora fiind sancționată cu nulitatea deciziei recurate: art. 9 alin. (2) C. proc. civ., art. 22 alin. (6), art. 224, art. 397 din același cod.

S-a arătat că aceste prevederi legale instituie principiile și regulile esențiale în cadrul procesului civil, reglementând faptul că în cadrul procesului părțile sunt cele care stabilesc obiectul litigiului, Or, prin nesoluționarea cererii de chemare în garanție întocmai aceste reguli nu sunt respectate de către instanța de apel, iar acest aspect atrage nulitatea deciziei de apel.

Pentru aceste considerente a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea față de recursul reclamantei, depusă la dosar, intimații-chemați în garanție C., D., E. și H., au arătat ca înțeleg să lase la aprecierea instanței a hotărî asupra admisibilității precum și a temeiniciei recursului; în situația admiterii recursului formulat și a rejudecării cauzei, au formulat apărări care țin de fondul cauzei, solicitând ca acestea să fie avute în vedere în respingerea cererilor de chemare in garanție formulate de intimatul-pârât împotriva acestora ca fiind nefondate.

Totodată, intimații-chemați în garanție F. și I. prin întâmpinările față de recursul reclamantei au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile 221/2019 și pe fond, menținerea sentinței civile nr. 1117/2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursurile sunt admisibile.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 30 ianuarie 2020 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea acestuia părților.

Prin încheierea din data de 14 mai 2020 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator special D., împotriva deciziei civile nr. 221/2019 din 22 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, precum și recursul provocat declarat de pârâtul B. împotriva aceleiași decizi și s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept în temeiul dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererile de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 144

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Criticile recurentei-pârâte sunt nefondate.

Reglementând exercitarea mandatului, dispozițiile art. 144

1

alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prevăd că membrii consiliului de administrație își vor exercita mandatul cu prudența și diligența unui bun administrator. Obligația prevăzută la alin. (1) nu este încălcată dacă în momentul luării unei decizii de afaceri, administratorul este în mod rezonabil îndreptățit să considere că acționează în interesul societății și pe baza unor informații adecvate, astfel cum rezultă din alin. (2) al aceluiași articol.

În alți termeni, aceștia au obligația de a-și executa mandatul cu prudența și diligența unui bun administrator, manifestând comportamentul pe care, în circumstanțe similare, o persoană rezonabilă și un bun administrator, l-ar manifesta față de propriile afaceri.

De asemenea, administratorii au obligația de a acționa în interesul societății, cu loialitate și pe baza unor informații adecvate.

Din această perspectivă, se constată că instanța de apel în urma analizei probatoriului administrat a reținut în mod corect că în speță pârâtul și-a îndeplinit obligațiile de prudență și diligență atribuite acestuia iar adoptarea măsurii de desfacere a contractelor de muncă în litigiu au avut la bază o decizie de afaceri care a fost documentată (în temeiul recomandărilor directorului tehnic și a documentelor întocmite de departamentul de resurse umane), apreciind astfel că acționează în interesul societății și pe baza unor informații adecvate.

Analiza de legalitate efectuată de instanța de apel sub aspectul conduitei pârâtului, director general, circumstanțiată dispozițiilor art. 144

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990, a reliefat faptul că pârâtul nu a acționat în mod culpabil cu ocazia îndeplinirii atribuțiilor sale și în raport de probațiunea administrată în cauză s-a reținut în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii civile a pârâtului pentru presupusul prejudiciu cauzat reclamantei.

Aserțiunile recurentei-pârâte ce vizează stabilirea situației de fapt și atribuțiile directorului general privind supravegherea modalității de întocmire a deciziilor de angajare respectiv de desfacere a contractelor de munca, precum și verificarea conținutului acestora, reprezintă aspect de netemeinicie ce nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală a recursului.

De altfel, se constată că prin invocarea unor pretins încălcări ale dispozițiilor legale, recurenta-pârâtă dorește o reevaluare a situației de fapt și a probatoriilor administrate.

Faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă și-a structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că recurenta-reclamantă prin argumentele aduse s-a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că cererea de chemare în garanție nu a fost soluționată de instanța de apel pe fondul acesteia, fiind încălcate dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 224, art. 397 C. proc. civ.

Potrivit art. 9 alin. (1) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. În același context, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ. judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Ca atare, instanța judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de către părți, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile, atât sub forma cererilor în justiție, cât și a apărărilor.

Obligația judecătorului de a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut fără a depăși însă limitele învestirii este dezvoltată de legiuitor și în art. 397 alin. (1) C. proc. civ. care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, se constată, că instanța de apel a respectat întru totul dispozițiile legale menționate și verificând legalitatea soluționării cererii de chemare în garanție de către prima instanță a apreciat că modalitatea în care s-a soluționat cererea de chemare în garanție este nelegală.

Astfel, în analiza efectuată instanța de apel a prezentat în detaliu de ce soluția primei instanțe de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanție este nelegală și care sunt scopul și rațiunea formulării de către pârât a cererii de chemare în garanție.

Critica recurentului-pârât privind neanaliza fondului cererii de chemare în garanție nu poate fi reținută, având în vedere că instanța de apel analizând fondul cauzei a constatat că pârâtul nu a acționat în mod culpabil cu ocazia îndeplinirii atribuțiilor sale astfel că a fost exonerat de răspunderea civilă imputată acestuia.

Or, neexistând culpa pârâtului în producerea prejudiciului, instanța de apel nu mai avea de ce să analizeze eventuala culpă a celor chemați în garanție, motiv pentru care a respins cererea de chemare în garanție prin dispozitiv.

Înalta Curte, apreciază că hotărârea recurată este rezultatul unei aplicări pertinente a regulilor de drept, al unei proceduri echitabile și a unei aprecieri convingătoare a faptelor reținute în cauză.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator special D., împotriva deciziei civile nr. 221/2019 din 22 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, precum și recursul provocat declarat de pârâtul B. împotriva aceleiași decizii.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante S.C. A. S.A. prin administrator special D. în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimații-chemați în garanție C., D., E. și H., urmează a se aplica dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și a obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 600 RON reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator special D., împotriva deciziei civile nr. 221/2019 din 22 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, precum și recursul provocat declarat de pârâtul B. împotriva aceleiași decizii.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. prin administrator special D. la plata sumei de 600 RON cheltuieli de judecată către intimații-chemați în garanție C., D., E. și H..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 noiembrie 2020.