ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1579/2025

Obiectul cererii Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, la â 12 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C A. S.R.L - în insolvență, reprezentată legal prin B., a chemat în judecată pe pârâții APIA - Centrul Județean Călărași, C., D., E., F., G. și H., solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 2 milioane RON, reprezentând 1 milion RON, daune morale și 1 milion RON, daune materiale cauzate societății reclamante. Primul ciclu procesual 1.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 16 din 01 martie 2018, Tribunalul Călărași, secția Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C., D., E., F., G. și H., a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâți și, în consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâților Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură (APIA) - Centrul Județean Călărași, C., D., E., F., G. și H.. 1.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 1465A din 21 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 165/01.03.2018, pronunțate de Tribunalul Călărași în dosarul nr. x/2017. 1.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin decizia civilă nr. 2469 din 12 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1465A din 21 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și sentința civilă nr. 165 din 1 martie 2018 a Tribunalului Călărași, secția civilă și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Călărași. Al doilea ciclu procesual 1.

Hotărârea pronunțată de tribunal Prin încheierea de ședință de la termenul de judecată de la 14 martie 2023, Tribunalul Călărași a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a respins acțiunea îndreptată împotriva pârâților C., D., E., F., G. și H., ca inadmisibilă. Prin sentința civilă nr. 557 din 11 iulie 2023, Tribunalul Călărași a respins excepția inadmisibilității și excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., împotriva pârâtei Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură (APIA) - Centrul Județean Călărași. 1.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 451A din 18 aprilie 2024, Curtea de Apel București, secția a IlI-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 14.03.2023, precum și împotriva sentinței civile nr. 557/11.07.2023 pronunțate de Tribunalul Călărași în dosarul nr. x/2017, ca nefondat. II. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 451A din 18 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IlI-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 17 septembrie 2024 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie . Prin rezoluția de primire din 23 septembrie 2024, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute la art. 490 alin. (2) C. proc. civ. II. 2 Motivele de recurs Prin cererea de recurs, întemeiată în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a solicitat casarea deciziei curții de apel, trimiterea cauzei spre rejudecare iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. După prezentarea pe scurt a situației de fapt și a istoricului litigiului, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a omis analiza motivului invocat de aceasta în ședința publică de la termenul de judecată din 21 martie 2024, prin care a criticat faptul că instanța fondului a pronunțat hotărârea cu nerespectarea dispozițiilor procedurale privind citarea tuturor părților din proces, în sensul în care, după admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu persoanele fizice, funcționari publici, excepție pe care s-a pronunțat prin încheierea de ședință din data de 14.03.2023, pentru următorul termen când a avut loc judecata pe fond nu a mai dispus citarea acestora. Or, deși această chestiune a fost invocată în fața curții de apel, instanța a ignorat această critică deși analizarea acesteia ar fi condus la desființarea hotărârii pronunțate de instanța fondului pentru nesocotirea dispozițiilor art. 153 C. proc. civ. Printr-un al doilea set de critici, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu interpretarea eronată a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă a persoanelor fizice care au calitatea de pârâți în prezenta cauză regăsite în cuprinsul Legii nr. 188/1999, Legii nr. 554/2004 și a dispozițiilor art. 1357 -răspunderea civilă pentru fapta proprie, art. 1382 C. civ. privind solidaritatea. În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă a arătat că deși curtea de apel a invalidat raționamentul primei instanțe expus în cuprinsul încheierii de ședință apelate care a soluționat excepția inadmisibilitătii cererii raportat la pârâții persoane fizice, a constatat că nu se impune reformarea hotărârii, având în vedere că acțiunea prin care se solicită angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, întrucât nu există un drept de opțiune între incidența normelor cu caracter special, care reglementează răspunderea funcționarilor publici și cele cu caracter general, fără a ține cont de împrejurarea că actul administrativ vătămător a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, care a avut drept consecință nașterea unui nou raport juridic în cadrul căruia poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâților, în calitate de funcționari publici implicați în procesul emiterii actului administrativ respectiv. Or, prin raportare la noul raport juridic născut dar și la dispozițiile deciziei de casare nr. 2469 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă la 12 decembrie 2019, unde s-a reținut că reclamanta invocă în cererea de chemare în judecată împrejurări de fapt și de drept diferite de cea invocată în cauza precedentă, și anume, faptele ilicite și atitudinea culpabilă a intimaților pârâți, constând în activitatea defectuoasă desfășurată în exercitarea atribuțiilor legale, precum și legătura de cauzalitate și prejudiciul cauzat reclamantei, aspecte care necesită verificarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum au fost configurate prin cererea de chemare în judecată, în mod nelegal instanța de apel ar fi apreciat incidența în cauză a normelor speciale. Normele de drept cu caracter special precizate și analizate în cuprinsul hotărârii ce face obiectul cererii de recurs vizează răspunderea funcționarilor publici raportat la prejudiciul cauzat patrimoniului autorității publice și ca urmare nu sunt incidente în cauza dedusă judecații. Printr-un al treilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel ar fi reținut greșit că aceasta realizează o confuzie atunci când susține solidaritatea, respingând cererea de apel pe motiv că în acțiunea introductivă de instanță nu s-ar fi arătat faptele ilicite săvârșite în concret de pârâta APIA Centrul - Județean Călărași. Or, contrar reținerilor curții de apel, prin cererea de chemare în judecată a indicat faptul că pârâții nominalizați au acționat solidar iar faptele prezentate sunt imputabile tuturor pârâților, nefiind necesară precizarea în concret a acțiunii sau inacțiunii fiecărui pârât. Astfel, modalitatea de soluționare a cererii de plată depusă de reclamantă pentru obținerea de sprijin financiar precum si modalitatea de soluționare a contestației împotriva soluției de respingere a cererii de plată a fost de rea credință, aspect constatat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar actele administrative ce au fost ulterior anulate de o instanță de judecată, au fost emise de pârâta APIA - Centrul Județean Călărași și semnate de pârâții persoane fizice. Vinovăția pârâților constă în faptul că APIA București a comunicat atât pârâtei APIA Centrul Județean Călărași cât si funcționarilor publici, printr-o adresă, că cererea acesteia se impune a fi admisă. Concluzionând, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a interpreta,t în mod nelegal, dispozițiile legale care reglementează solidaritatea, faptul generator de daune fiind rezultatul unei activități concurente. Regula în materia răspunderii civile ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, dacă delictul este imputabil mai multor persoane, este că acestea sunt ținute solidar la plata despăgubirilor. II. 3 Apărările formulate în cauză La 25 octombrie 2024, cu respectarea termenului legal, intimata-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură -Centrul Județean Călărași, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de apel. III. Soluția și considerentele Înaltei Curți Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte va constata că recursul reclamantei este nefondat, având în vedere argumentele care succed: Sub un prim aspect, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu ar fi analizat critica din apel privitoare la nesocotirea de către tribunal a prevederilor art. 153 din C. proc. civ., în condițiile în care acest aspect poate fi invocat în orice stare a pricinii. În analiza acestei critici, Înalta Curte reține că, în esență, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a încălcat regulile procedurale prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, admițând excepția tardivității motivului de apel referitor la nesocotirea de către tribunal a normelor procedurale care reglementează citarea, cu consecința decăderii apelantei din dreptul de a-i fi analizată această chestiune. Verificând actele efectuate în fața instanței de apel, Înalta Curte constată că în încheierea de dezbateri de la termenul de judecată din 21 martie 2024 care au precedat pronunțarea deciziei nr. 451A din 18 aprilie 2024, recurenta-reclamantă a invocat faptul că tribunalul a judecat cauza pe fond cu lipsă de procedură cu intimații-pârâți, persoane fizice, pe care nu a înțeles să îi mai citeze ulterior termenului de judecată care a urmat admiterii excepției inadmisibilității acțiunii, aspect care conduce la desființarea soluției, prin raportare și la împrejurarea că scoaterea din cauză a părților reprezintă apanajul exclusiv al instanțelor ierarhic superioare, de control judiciar. De asemenea, Înalta Curte notează că din cuprinsul aceleiași încheieri de ședință reiese că partea reclamantă a precizat cu ocazia dezbaterilor orale de la același termen de judecată că această chestiune nu a fost invocată prin motivele de apel. În drept, potrivit dispozițiilor art. 468 C. proc. civ., termenul de apel este, ca regulă, de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. Potrivit art. 185 alin. (1) noul C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate. În speță, sentința civilă nr. 557/2023 din 11 iulie 2023 a Tribunalului Călărași, secția I civilă a fost comunicată recurentei-reclamante la 14 august 2023, moment de la care a început să curgă termenul legal de 30 zile, pentru promovarea căii de atac și care s-a împlinit la data de 14 septembrie 2023 Relativ la momentul la care s-a împlinit termenul de apel, aspectele de netemeinicie invocate de recurenta-reclamantă la termenul de judecată din 21 martie 2024, ulterior împlinirii termenului legal imperativ pentru motivarea căii de atac a apelului, nu pot învesti în mod legal instanța de apel, partea fiind sancționată prin pierderea dreptului procesual de a supune examinării de către instanța ierarhic superioară a respectivelor critici, efectuarea actului de procedură supus unui astfel de termen, potrivit normei legale enunțate, atrăgând sancțiunea decăderii. Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a reținut excepția tardivității criticilor formulate prin concluziile orale de la termenul de judecată din 21 martie 2024, și nu a procedat la analiza, pe fond, a acestora, în contextul în care potrivit dispozițiilor art. 468 din C. proc. civ., motivele de apel trebuiau depuse până la 14 septembrie 2023. Constatând că acestea au fost formulate după expirarea acestui termen, instanța de apel a aplicat corect sancțiunea decăderii, prevăzută de lege și nu a mai procedat la examinarea acestora. Așadar, analiza admisibilității susținerilor reclamantei cu ocazia concluziilor orale a fost efectuată de către instanța de apel în limitele impuse de normele procesuale precitate, aprecierea asupra caracterului excedentar în raport de motivele de netemeinicie invocate prin cererea de apel fiind una legală, nicio dispoziție legală neobligând instanța să analizeze pe fond aspecte care nu au fost invocate în limitele și termenele procesuale prevăzute de lege sub sancțiunea decăderii. Împrejurarea că instanța de apel nu a dat o dezlegare explicită criticii privitoare la pretinsa nesocotire de către tribunal a prevederilor art. 153 din C. proc. civ., constatând că, raportat la prevederile art. 477 alin. (1) și la art. 9 din C. proc. civ., susținerile apelantei reclamante cu ocazia concluziilor orale care excedează criticilor invocate prin memoriul de recurs nu pot face obiectul analizei de către instanța de control judiciar, nu poate atrage nelegalitatea deciziei curții de apel de vreme ce, în mod evident, curtea de apel s-a raportat la împrejurarea că reprezentantul convențional al reclamantei a precizat, în cadrul concluziilor orale, că în privința acestei critici, aceasta nu a fost invocată prin cererea de apel. Or, constatarea de către instanța a unui fine de neprimire în privința acestei critici, nu poate echivala cu omisiunea analizei acestui unui motiv de apel, așa cum se încearcă a se acredita prin cererea din recurs, neanalizarea criticii de netemeinicie a sentinței tribunalului din perspectiva presupusei nesocotiri a dispozițiilor art. 153 din C. proc. civ. datorându-se comportamentului procesual al reclamantei care nu și-a însușit pe deplin disciplina procesuală care impunea respectarea întocmai a termenului legal imperativ pentru formularea criticilor de nelegalitate a sentinței tribunalului. În legătură cu susținerea recurentei reclamante conform căreia nerespectarea procedurii de citare reglementate de art. 153 din C. proc. civ. poate fi invocată de oricare dintre părți și în orice fază procesuală, Înalta Curte reține că este de neconstatat împrejurarea că dispozițiile art. 14 alin. (1) din C. proc. civ. impun obligația ca instanța să poată hotărî asupra unei cereri numai după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel. În același timp însă reamintește conținutul prevederilor art. 160 alin. (3) din același cod conform cărora"În lipsa părții nelegal citate, neregularitatea privind procedura de citare a acesteia poate fi invocată și de celelalte părți ori din oficiu, însă numai la termenul la care ea s-a produs." În atare context, eventuala lipsă de procedură cu intimații pârâți F., C., D., E., H. și G. putea fi invocată in limine litis numai la termenul la care s-a produs, respectiv la termenul care a urmat pronunțării încheierii din 14 martie 2023, 13 iunie 2023, depășirea acestui moment procesual atrăgând decăderea părții de a invocat eventualele nereguli în legătură cu îndeplinirea procedurii de citare cu partea adversă, nefiind astfel recunoscut dreptul de a deduce judecății această împrejurare pentru prima dată instanței de control judiciar, așa cum se acreditează, în mod nefondat, prin memoriul de recurs. În continuare, recurenta-reclamantă a criticat decizia curții de apel din perspectiva respingerii, ca inadmisibile, a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții F., C., D., E., H. și G. argumentând, pe de o parte, dezlegările instanței de recurs, din primul ciclu procesual care a statuat, cu putere de lucru judecat, în legătură cu necesitatea examinării cererii deduse judecății formulate în contradictoriu cu pârâții, persoane fizice, în raport de dispozițiile care reglementează condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, iar pe de altă parte, a susținut că instanța de apel a ignorat împrejurarea că anularea actului administrativ vătămător printr-o hotărâre judecătorească definitivă a născut un nou raport juridic în temeiul căruia poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâților persoane fizice. Recurenta-reclamantă reproșează instanței de apel interpretarea greșită a dezlegărilor obligatorii date de instanța de recurs în primul ciclul procesual, criticile formulate putând fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din perspectiva susținerilor privind nesocotirea dezlegărilor obligatorii din decizia de casare și astfel a prevederilor art. 501 C. proc. civ. Și această critică este nefondată. Conform dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul." Raportat la acest text de lege, instanța de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluționeze cauza în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanța de recurs a rezolvat, în cauză, problemele de drept puse în discuție este obligatoriu. Regula de drept stabilită de art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., cu privire la obligativitatea problemelor de drept dezlegate, decurge atât din natura controlului judiciar, cât și din principiul ierarhiei intanțelor judecătorești. În măsura în care, la situația de fapt stabilită de instanța de fond, norma legală aplicabilă rămâne aceeași și instanța de casare a dat o anumită interpretare normei de drept respective, care se presupune a fi cea corectă, această interpretare se impune judecătorilor fondului. Raportat la aceste considerente, Înalta Curte reține că prin decizia de casare s-a constatat inexistența îndeplinirii condiției identității de cauză a celor două procese, chiar dacă obiectul și părțile sunt aceleași, reclamanta invocând împrejurări de fapt și drept diferite de cea invocată în cauza precedentă. S-a mai reținut că prin cele două demersuri juridice nu poate fi conturată identitatea de cauză juridică, reclamanta susținând aplicarea unor dispoziții legale diferite, astfel cum au fost evidențiate în motivarea celor două cereri de chemare în judecată, astfel încât, chiar dacă finalitatea urmărită a celor două acțiuni este identică - obținerea acelorași despăgubiri - nu este întrunită tripla identitate de elemente, pentru a fi justificată reținerea autorității de lucru judecat. Pe cale de consecință, constatând că instanțele de fond au soluționat greșit excepția autorității de lucru judecat, prin decizia de casare s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, în vederea analizării susținerilor și apărărilor formulate în cauză. În raport cu aceste statuări ale instanței de trimitere, tribunalul a procedat la examinarea cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții, persoane fizice, reținând că, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., se impune analiza prioritară a excepției inadmisibilității invocată de pârâți prin întâmpinare, în urma căreia a reținut caracterul întemeiat al acestei excepții, prin raportare la împrejurarea că reclamanta nu a invocat și nu a dovedit o conduită civilă culpabilă a acestor pârâți care să fi determinat un fapt ilicit cauzator de prejudicii îndreptat împotriva sa și nici un act ilicit materializat prin decizia nr. x/17 ianuarie 2014. Învestit cu apelul exercitat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului din perspectiva respectării îndrumărilor date prin decizia de casare, curtea de apel a reținut că analiza instanței de recurs a vizat exclusiv dacă în cauză, erau sau nu întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 430 alin. (1), respectiv art. 431 alin. (1) C. proc. civ., reținând că nu este întrunită tripla identitate de elemente între cele două cauze pentru a fi justificată reținerea autorității de lucru judecat, respectiv identitatea de cauză juridică, precum și faptul că reclamanta a recurs la calea dreptului comun pentru formularea unor pretenții în materia răspunderii delictuale, în condițiile prevăzute de C. civ. De asemenea, instanța a mai reținut că prin decizia de casare, nu s-a statuat că acțiunea promovată de reclamantă, întemeiată pe dispozițiile din C. civ., este admisibilă, această analiză revenind în sarcina instanței de fond, în rejudecare, în concluzie, apreciind că instanța de trimitere a respectat întru totul dezlegările instanței de casare ce au vizat, în mod exclusiv, greșita aplicare a dispozițiilor legale referitoare la excepția autorității de lucru judecat, iar nu admisibilitatea cererii de chemare în judecată prin raportare la temeiul de drept invocat. Această concluzie a instanței de apel este una corectă, în concordanță cu cadrul procesual configurat de reclamantă și stabilit, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia de casare, nefiind interpretate eronat dezlegările date de instanța de recurs, din moment ce aceasta din urmă a statuat că nu este incidentă excepția autorității de lucru judecat. În atare context, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă nu poate susține, în mod fondat, că instanța de recurs din primul ciclu procesual, a statuat asupra caracterului admisibil al acțiunii în răspundere civilă delictuală a pârâților persoane fizice, întemeiată pe dispozițiile din C. civ., această chestiune fiind în afara dezlegărilor date de instanța de recurs, astfel cum s-a relevat anterior, împrejurare față de care se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat. În continuare, răspunzând criticii recurentei-reclamante, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din perspectiva reținerii de către instanța de apel a incidenței normelor speciale, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia pentru următoarele considerente: "Specialia generalibus derogant" reprezintă un principiu juridic ce implică faptul că norma specială e cea care derogă de la norma generală și că norma specială este de strictă interpretare. Mai mult, o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o normă specială. Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în fața unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale, aplicându-se prioritar față de norma generală, chiar și atunci când norma specială este mai veche decât norma generală. Aplicarea principiului conform căruia legea specială derogă de la legea generală are ca efect înlăturarea dreptului comun de la aplicare. Așadar, incidența acestui principiu înlătură, totodată, posibilitatea coexistenței a două căi judiciare, una pe legea specială și cealaltă pe dreptul comun. În cauza dedusă judecății, prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat instanței obligarea pârâților Agenția pentru Intervenție în Agricultură - Centrul Județean Călărași, C., D., E., F., G. și H., în solidar, la plata sumei de 2.000.000 RON pentru acoperirea prejudiciului cauzat de aceștia prin soluționarea greșită a cererii nr. x/05.04.2013 prin care s-a dispus excluderea de la plată pentru subvenții aferente anului 2013, stabilind totodată, și sancțiuni multianuale datorită supradeclarării suprafețelor, și a contestațiilor formulate împotriva acestei cereri. Acțiunea a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 1357 C. civ. care reglementează răspunderea delictuală. Față de obiectul cererii de chemare în judecată, precum și calitatea pârâților C., D., E., F., G. și H. de funcționari publici în cadrul aparatului de specialitate al pârâtei Agenția de plăți pentru Intervenție în Agricultură Centrul Județean Călărași la momentul formulării acțiunii introductive de instanță, Înalta Curte constată că raportul juridic dedus judecății se circumscrie prevederilor din Legea nr. x, în vigoare la momentul săvârșirii pretinse fapte ilicite, act normativ cu caracter special care reglementează statutul funcționarilor public, inclusiv în ceea ce privește răspunderea acestora. Astfel, referitor la răspunderea funcționarilor publici, Înalta Curte reține că aceasta este regăsită în Capitolul VIII, intitulat " Sancțiunile disciplinare și răspunderea funcționarilor publici". Conform art. 75 din Legea nr. 188/1999: "Încălcarea de către funcționarii publici, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz." Art. 76 din același act normativ prevede că: "(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim se poate adresa instanței judecătorești, în condițiile legii, împotriva autorității sau instituției publice care a emis actul sau care a refuzat să rezolve cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim. (2) În cazul în care acțiunea se admite și se constată vinovăția funcționarului public, persoana respectivă va fi obligată la plata daunelor, solidar cu autoritatea sau instituția publică. (3) Răspunderea juridică a funcționarului public nu se poate angaja dacă acesta a respectat prevederile legale și procedurile administrative aplicabile autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea." În stabilirea regimului juridic al cererii prin care se solicită repararea pagubei ca urmare a anulării unor acte administrative, relevante sunt și dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (3) și art. 19 din Legea nr. 554/2004 care reglementează regimul juridic al acțiunii în despăgubiri. În speță, obiectul acțiunii privește repararea pagubei produse ca urmare a anulării deciziei nr. x din 17 martie 2014 emisă de pârâți, ceea ce atrage incidența dispozițiilor speciale potrivit principiului general de drept conform căruia legea specială derogă de la legea generală. Pentru a face aplicarea acestui principiu, nu este nevoie ca acesta să fie prevăzut, în mod expres, într-un text de lege, aplicarea sa fiind unanim recunoscută, atât în doctrină, cât și în practica judiciară. Prin urmare, în mod corect, a reținut instanța de apel că aplicarea principiului conform căruia legea specială derogă de la legea generală are ca efect înlăturarea dreptului comun de la aplicare. Așadar, incidența acestui principiu înlătură, totodată, posibilitatea coexistenței a două căi judiciare, una pe legea specială și cealaltă pe dreptul comun, instanța civilă neputându-se se substitui instanței specializate pentru a statua pe dreptul comun. Ca atare, în condițiile în care prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici și în cuprinsul Legii nr. 554/2004 a fost reglementat cadrul juridic, condițiile și procedura angajării răspunderii funcționarilor publici pentru prejudiciile provocate, cu vinovăție, persoanelor care se consideră vătămate într-un drept al lor, nu există un drept de opțiune între incidența acestor norme și cele cu caracter general, care privesc angajarea răspunderii civile delictuale a oricărei persoane, care nu este funcționar public. Totodată, în măsura în care reclamanta și-a fundamentat acțiunea pe calitatea pârâților de funcționari publici și a dezvoltat condițiile atragerii răspunderii patrimoniale a acestora pe baza principiilor care stau la baza exercitării acestei funcții referitoare la aplicarea legii în soluționarea cererii de plată nr. x pentru schemele de sprijin pentru anul 2013, cu imparțialitate și responsabilitate, pentru fapta de excludere de la plata ajutorului pentru campania din 2013 a sa și stabilirea de sancțiuni multianuale, acțiunea dedusă judecății nu este fundamentată pe regimul răspunderii civile de drept comun ci pe răspunderea patrimonială a funcționarului public. Circumscris aceluiași motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 1.349 din C. civ., sens în care a argumentat că modalitatea de soluționare a cererii de plată depusă de reclamantă pentru obținerea de sprijin financiar precum și modalitatea de soluționare a contestației împotriva soluției de respingere a cererii de plată a fost de rea credință, aspect constatat prin hotărâre judecătorească, vinovăția pârâtei constând în aceea că APIA București a comunicat acesteia cât și funcționarilor publici, printr-o adresă, că cererea reclamantei se impune a fi admisă și, cu toate aceste,a pârâții au refuzat să ia în calcul această decizie. Înalta Curte constată că nici această critică nu este fondată. Argumentarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care partea recurentă o consideră corectă și discordanța acestei interpretări cu cea dată de instanța a cărei hotărâre se atacă. Acest motiv de recurs nu poate fi primit atunci când, în realitate, se critică situația de fapt reținută de instanța de apel ori modul de coroborare și interpretare a mijloacelor de probă, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate. Cu toate că, în cuprinsul memoriului de recurs, s-a făcut trimitere, în mod formal, la condițiile existenței unei fapte ilicite pentru angajarea răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1349 din C. civ., se constată, față de modul de argumentare a acestei critici, că recurenta-reclamantă urmărește reevaluarea situației de fapt, fiind nemulțumită de concluzia instanței de apel, în sensul că nu a fost indicată, în concret, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu pretins a fi fost săvârșită de către pârâta Agenția pentru Intervenție în Agricultură-Centrul județean Tulcea. Totodată, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă în argumentarea acestei critici, a expus aspecte care țin de modul de derulare a procesului de soluționare a cererii de plată și a modalității în care a fost soluționată contestația împotriva soluției de respingere a acestei cereri, susținându-se reaua credință a pârâtei, din care nu transpare fapta ilicită producătoare de prejudicii a pârâtei APIA Centrul județean Tulcea. Drept urmare, nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate susținerile referitoare la întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, acestea presupunând analiza elementelor faptice specifice litigiului, tinzând la o altă evaluare a situației de fapt decât cea realizată de către instanța de apel. Or, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului. De altfel, este importat de notat că însăși recurenta afirmă că nu poate fi nominalizată, în concret, fapta pârâtei. Înalta Curte reține că în argumentarea concluziei că nu a fost indicată, în concret, fapta proprie ilicită săvârșită de către pârâta APIA Centrul județean Tulcea cauzatoare de prejudiciu, instanța de apel a examinat conținutul cererii de chemare în judecată, în cuprinsul căreia partea reclamantă a enumerat și detaliat doar faptele pe care le-ar aprecia ca fiind ilicite săvârșite de pârâți, persoane fizice. În acest context specific, nu poate fi primită susținerea că sunt întrunite condițiile legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte APIA Centrul județean Tulcea, întrucât recurenta-reclamantă ignoră raționamentului logico-juridic al instanței de apel, potrivit căruia nu se poate proceda la analiza îndepliniri condițiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale în absența indicării faptei ilicite. Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă critică decizia curții de apel din perspectiva aplicării și interpretării greșite a dispozițiilor art. 1382 din C. civ. prin raportare la împrejurarea că, dat fiind faptul că prejudiciul a fost generat de o acțiune ilicită comună a pârâților, aceștia se fac, în egală măsură, vinovați de fapta prejudiciabilă de acoperirea căreia sunt ținuți în mod solidar. Conform textului legal precitat, cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat. Înalta Curte reține că dispozițiile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală solidară impune ca situație premisă sinequa non întrunirea de către fiecare participant la prejudiciul suferit de victimă a condițiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv comiterea a mai multor fapte ilicite, prin care partea vătămată a fost prejudiciată. Astfel, fiecare făptuitor are posibilitatea de a invoca contribuția sa efectivă la producerea daunei, în raport de care urmează să fie stabilită întinderea reparației. Cu privire la acest aspect, se constată că solidaritatea presupune constatarea în prealabil, în persoana fiecăruia dintre participanții la fapta ilicită a întrunirii condițiilor antrenării răspunderii civile delictuale, doar cei care răspund pentru un prejudiciu fiind ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat. Alegația recurentei-reclamante potrivit căreia nu mai era necesară indicarea, în concret, a faptei ilicite săvârșite de fiecare dintre părți având în vedere că fapta pretins prejudiciabilă a fost rezultatul unei acțiuni ilicite comune a tuturor pârâților, fiind solicitată antrenarea răspunderii civile solidare a acestora, demonstrează o confuzie a părții în privința noțiuni de solidaritate a răspunderii civile delictuale, cuprinsă în art. 1382 din C. civ. Astfel, solicitarea reclamantei de angajare, solidară, a pârâților la plata de despăgubiri pentru presupusul prejudiciul produs ca urmare a unei pretinse fapte ilicite comune a pârâților, nu o scutește pe aceasta de a demonstra întrunirea cumulativă a tuturor condițiilor legale prevăzute de art. 1349 C. civ., inclusiv pe cea privitoare la existența faptei ilicite prin raportare la fiecare dintre pârâți. Aceasta întrucât solidaritatea reglementată de art. 1382 din C. civ. se constituie într-o veritabilă garanție pentru realizarea creanței împotriva riscului insolvabilității, instituind obligația fiecare debitor solidar de a repara întreg prejudiciul, iar nu într-o modalitate de probare a vinovăției și a faptelor ilicite, așa cum, în mod nefondat, se afirmă de către recurenta-reclamantă. În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate prin cererea de recurs sunt nefondate, decizia atacată fiind temeinică și legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 451A din 18 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie urmează a fi respins ca atare.