ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2469/2019

Ședința publică din data de 12 decembrie 2019

Asupra recursului civil de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, pe rolul Tribunalului București, la data de 12 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C A. S.R.L - în insolvență, reprezentată legal prin B., a chemat în judecată pe pârâții APIA - Centrul Județean Călărași, C., D., E., F., G. și H., solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 2 milioane RON, reprezentând 1milion daune morale și 1 milion daune materiale cauzate societății reclamante.

Prin sentința civilă nr. 165/01.03.2018, Tribunalul Călărași, secția Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C., D., E., F., G. și H., a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâți și, în consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâților Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură (APIA) - Centrul Județean Călărași, C., D., E., F., G. și H..

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamanta S.C A. S.R.L., solicitând admiterea apelului, anularea sentinței ce face obiectul apelului și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceiași instanță.

Prin decizia civilă nr. 1465A/21.11.2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 165/01.03.2018 pronunțată de Tribunalul Călărași, în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., ce a fost înregistrat, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data 7 martie 2019.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a încălcat regulile de procedură privind autoritatea de lucru judecat, excepție care presupune o triplă identitate de părți, obiect și cauză, iar, în speță, cu sunt îndeplinite aceste cerințe.

Astfel, în prima cerere de chemare în judecată, ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, au fost formulate pretenții ca urmare a actelor administrative anulate, temeiul juridic al acestora fiind art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

Cea de a doua cerere de chemare în judecată a avut ca fundament juridic dispozițiile C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, precum și ale art. 84 din Legea nr. 188/1999 privind răspunderea funcționarilor publici fiind reclamate faptele ilicite, culpabile, ale pârâților.

Se susține că deși reclamanta a urmărit, ca finalitate juridică, prin derularea celor două litigii, plata unor despăgubiri, cauza juridică a acțiunilor succesive este diferită, întrucât prima cerere de chemare în judecată a avut ca izvor acte administrative nelegale, iar a doua cerere de chemare în judecată are ca izvor acțiunile ilicite ale pârâților care au concurat la emiterea actuui administrativ, ce a fost anulat de instanță.

Contestând argumentele instanței de apel potrivit cărora răspunderea administrativă nu este distinctă de răspunderea delictuală de drept comun, recurenta a susținut că Legea contenciosului administrativ este o lege specială care se aplică cu prioritate, dar nu exclude aplicarea normelor de drept comun, cum eronat a apreciat instanța de apel.

Apreciază că răspunderea civilă delictuală învocată în prezenta acțiune se referă la acțiuni ale autorului faptei prejudiciabile care nu are nicio legătură cu actul administrativ nelegal.

S-a arătat că modalitatea în care instanța de apel a soluționat apelul constituie o încălcare gravă a dispozițiilor art. 6 CEDO privind accesul la justiție.

Consideră greșite și susținerile instanței de apel potrivit cărora și în ipoteza în care nu s-ar retine existenta autorității de lucru judecat, cererea de chemare în judecată s-ar impune a fi respinsă, ca tardivă. Susține că cea de a doua cerere de chemare în judecată are ca temei juridic dispozițiile dreptului comun, situație în care termenul general de prescripție este cel de 3 ani și nu de 1 an, astfel cum este prevăzut în legea specială,

A solicitat admiterea recursului, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe pentru evocarea fondului.

Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură (APIA) - Centrul Județean Călărași a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Prin rezoluția din 16 mai 2019 s-a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, după îndeplinirea formalităților de comunicare, prevăzute de art. XVII alin. (3), coroborate cu cele ale art. XV alin. (3) și alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a dispus, prin rezoluție, comunicarea raportului/suplimentului la raport părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte va constata că recursul reclamantei este fondat, având în vedere argumentele care succed:

Recurenta-reclamantă a susținut că, instanța de apel, validând sub acest aspect raționamentul primei instanțe, a reținut greșit că în prezenta pricină se impune autoritatea de lucru judecat, raportat la sentința civilă nr. 1550 din 5 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă, în dosarul nr. x/2016. Recurenta a pretins greșita aplicare a dispozițiilor legale referitoare la excepția autorității de lucru judecat, în condițiile în care nu este îndeplinită cerința triplei identități, cu referire expresă la lipsa identității de cauză, critică de nelegalitate care se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., și nu în pct. 5 al aceluiași articol, cum eronat invocă recurenta, a cărui incidență va fi reținută în cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, dată fiind autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri judecătorești.

De asemenea, dispozițiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că are autoritate de lucru judecat și hotărârea judecătorească prin care se statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural.

Aceste dispoziții legale dau expresia efectului negativ al autorității de lucru judecat, potrivit căruia nicio prersoană nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, fiind interzisă reluarea aceleiași judecăți, în condițiile identității de părți, obiect și cauză, cu alte cuvinte, partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuție aceeași pretenție, pe care să o opună aceleiași părți și invocând același temei juridic.

În speță, aspectele de nelegalitate care sunt îndreptate împoriva soluției din prezenta cauză sunt cele care vizează neîntrunirea triplei identități de elemente pentru a putea fi reținută excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1550 din 5 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă, dat fiind faptul că nu există identitate de cauză în ceea ce privește cele două litigii.

Or, relativ la acest element al cererii de chemare în judecată și anume cauza, trebuie avut în vedere temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere, care nu se confundă nici cu dreptul subiectiv și nici cu mijloacele de dovadă a temeiului juridic.

Astfel cum reține și instanța de apel, cauza juridică a unei cererii este reprezentată de fundamentul juridic al pretenției, actul sau faptul generator al dreptului, alături de împrejurările de fapt care au determinat promovarea acțiunii, la care se adaugă dispozițiile legale incidente speței.

În cauza supusă analizei, astfel cum rezultă din constatările instanțelor de fond, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în cadrul unui prim demers judiciar, care a format obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Ialomița, obligarea, în solidar, a pârâților APIA - Centrul Județean Călărași, C., D., E., F., G. și H. la plata de despăgubiri în sumă de 2.000.000 RON, reprezentând daune morale (1 milion RON) și daune materiale (1 milion RON). În drept, cererea reclamantei a fost fundamentată pe dispozițiile art. 8, 19 din Legea 554/2004 și dispozițiile art. 1349, 1357, 1359, 1362 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1550 din 5 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă, ca prescrisă, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâților APIA - Centrul Județean Călărași, C., D., E., F., G. și H..

În pronunțarea acestei soluții, Tribunalul a reținut, în privința temeiurilor de drept invocate, reprezentate de art. 8 și 19 din Legea 554/2004, că acestea vizează ipoteza în care persoana vătămată sesizează instanța de contencios administrativ competentă cu cerere separată pentru repararea pagubei cauzate ca urmare a anulării în instanță, în tot, a actului administrativ, situație care ar putea fi încadrată în ipoteza reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, s-a avut în vedere că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează despăgubirile solicitate pentru prejudiciul cauzat de actul pretins nelegal în perioada în care acesta s-a aflat în vigoare (și-a produs efectele), prejudiciu constatat cu ocazia și ca urmare a soluționării și admiterii acțiunii în anularea actului.

Tribunalul a constatat, însă, că cererea de daune formulată de reclamantă nu își găsește temeiul în acțiunea în anulare a deciziei nr. x/17.01.2014, întrucât pretinsele daune sunt aferente, încă de la data emiterii acestei decizii prin care s-a respins reclamantei, cererea de plată în cadrul schemelor de sprijin pe suprafață-campania 2013, reclamanta cunoscând pretinsa pagubă și întinderea ei, precum și pe cei care i-ar fi pricinuit-o.

Astfel, prin considerentele acestei hotărâri, Tribunalul a reținut că reclamanta s-a adresat cu cerere în daune împotriva autorității administrative și a funcționarilor săi, care au emis actul administrativ de excludere de la plata ajutorului pentru campania din 2013, abia în anul 2016, după mai bine de doi ani de la emiterea actului de excludere la plată, apreciindu-se că cererea reclamantei, având ca obiect acțiune în despăgubire, apare ca prescrisă.

În prezenta cauză, recurenta reclamantă a învederat că temeiul juridic al acțiunii este diferit, fundamentat pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de C. civ., și care se bazează pe alte împrejurări de fapt și drept decât cele arătate în litigiul precedent, respectiv pe conduita culpabilă a autorității emitente și a funcționarilor care au participat la procedura de soluționare a contestației formulate de reclamantă și de emitere a actului administrativ ilicit, care a fost anulat de instanța de contencios administrativ, respectiv respingerea, fără temei legal, a cererii de plată a subvenției agricole.

Susținerile recurentei sunt întemeiate sub aspectul inexistenței îndeplinirii condiției identității de cauză a celor două procese, chiar dacă obiectul și părțile sunt aceleași.

În procesul pendinte, reclamanta invocă împrejurări de fapt și drept diferite de cea invocată în cauza precedentă, și anume, faptele ilicite și atitudinea culpabilă a intimaților-pârâți, constând în activitatea defectuoasă desfășurată în exercitarea atribuțiilor legale, precum și legătura de cauzalitate și prejudiciul cauzat reclamantei, aspecte care necesită verificarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum au fost configurate prin cererea de chemare n judecată.

Prin urmare, în cadrul prezentului demers judiciar, reclamanta a recurs la calea dreptului comun pentru formularea unor pretenții în materia răspunderii delictuale, în condițiile prevăzute de C. civ., temei juridic diferit care reclamă judecarea litigiului după normele de drept comun reglementate de dreptul civil, și nu după regulile specifice cuprinse în legea-cadru a contenciosului administrativ, care a constituit temeiul de drept al primei acțiuni și care a configurat raportul juridic dedus judecății ca fiind unul aflat în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 544/2004.

Cum, prin cele două demersuri juridice, reclamanta a susținut aplicarea unor dispoziții legale diferite, astfel cum au fost evidențiate în motivarea celor două cereri de chemare în judecată, nu poate fi conturată identitatea de cauză juridică, astfel încât, chiar dacă finalitatea urmărită a celor două acțiuni este identică - obținerea acelorași despăgubiri - nu este întrunită tripla identitate de elemente, pentru a fi justificată reținerea autorității de lucru judecat.

În consecință, constatând că instanțele de fond au soluționat greșit excepția autorității de lucru judecat în prezenta cauză și reținând incidența motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte urmează, în temeiul dispozițiilor art. 496 și art. 497 C. proc. civ., să admită recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. și să dispună casarea deciziei recurate, urmând ca instanța de rejudecare să analizeze toate celelalte susțineri și apărări formulate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1465 A din 21 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și sentința civilă nr. 165 din 1 martie 2018 a Tribunalului Călărași, secția civilă.

Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Călărași.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2019.