ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1555/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la data de 16.11.2020 și declinată spre competentă solutionare Tribunalului Galati, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea Dunărea de Jos din Galați, Facultatea de Medicină și Farmacie, prin rector, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la: - plata daunelor materiale în cuantum de 413.100 RON privitoare la pierderea locului bugetat, care reprezintă 1300 RON + 200 RON taxe reînmatriculare, adică 1500 RON) și plata restanțelor (neevaluate în prezent); burse sociale pierdute, care reprezintă suma de 7200 RON (12 luni x 600 RON) și 2 burse sociale ocazionale, care reprezintă suma de 1200 RON, în total 8.400 RON; bursă Erasmus+ pentru durata de 1 an (12 luni x 720 Euro = 8640 Euro, respectiv 43.200 RON), bursă de care a fost lipsit, având în vedere culpa universității; contravaloarea unui an de muncă pierdut, având în vedere că a repetat anul de studiu din culpa universității, respectiv suma de 72.000 Euro (12 luni x 6.000 Euro), adică 360.000 RON, prin raportare la salariul brut al unui medic debutant din Uniunea Europeană, având în vedere că nu intenționează să lucreze în România; - plata daunelor morale în cuantum de 1.000.000 Euro, având în vedere că a repetat anul III de studii (2019 - 2020) la Facultatea de Medicină și Farmacie din cadrul Universității Dunărea de Jos din Galați, din culpa pârâtei, întrucât nu i-au fost recunoscute studiile efectuate în afara țării și pentru că a fost împiedicat de mai multe ori să susțină anumite examene. - plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 643/07.06.2023 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr. x/2022, instanța a respins, ca neîntemeiată, exceptia prematuritătii cererii, invocată de pârâtă și a respins, ce neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Universitatea "Dunărea de Jos" Galați.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 111 A din 5 iunie 2024, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 643/07.06.2023 pronunțate de Tribunalul Galați, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata - pârâta Universitatea Dunărea de Jos din Galați, Facultatea de Medicină și Farmacie.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 111 A din 5 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă a formulat recurs recurentul-reclamant A.. Structurând criticile formulate prin intermediul memoriului de recurs, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se rețin, în esență, următoarele: - critici privind stabilirea faptei ilicite și a raportului de cauzalitate; Recurentul susține că instanța de apel a aplicat greșit legea atunci când a reținut că acesta nu a probat existența unei fapte ilicite. Recurentul a arătat că soluția de respingere a primului capăt de cerere, pe motiv că "nu sunt întrunite cumulativ condițiile cerute de art. 1357 C. civ.." este criticabilă, și susceptibilă de modificare în tot, raportat la nerespectarea dispozițiilor legale invocate și care din probele propuse în susținere conduc la concluzia atragerii răspunderii civile delictuală a intimatei. Argumentează că fapta ilicită constă în: refuzul universității de a recunoaște integral și automat creditele (ECTS) dobândite în cadrul mobilității Erasmus+ în Germania; obligarea studentului de a repeta materii deja promovate în străinătate, ceea ce a dus la pierderea unui an de studii (repetenție în anul III, 2019 - 2020) și la pierderea locului bugetat. - încălcarea normelor europene și naționale privind sistemul ECTS; Recurentul invocă nerespectarea unui cadru normativ vast, considerând că instanța a ignorat caracterul imperativ al următoarelor acte: Legea nr. 1/2011 (art. 147, 149) care obligă universitățile să echivaleze studiile efectuate în străinătate pe baza creditelor transferabile; Ordinul MEN nr. 5146/2019 și Ghidul European ECTS - acestea instituie "regula de aur" a recunoașterii - creditele obținute în străinătate trebuie transferate fără întârziere și fără evaluări suplimentare; Regulamentul intern al Universității "Dunărea de Jos", care prevede obligația facultății de a recunoaște in integrum și automat perioada de studii Erasmus+. - erori de raționament judiciar (confuzia între perioadele de studii); Recurentul critică decizia pentru că instanța ar fi făcut o confuzie între anul de studiu pierdut și perioada mobilității. Susține că instanța nu a înțeles distincția între punctele de credit și disciplina în sine, obligându-l să susțină examene pentru materii care ar fi trebuit recunoscute ca echivalate. Arată că instanța a ignorat probele (foaia matricolă și suplimentul la diplomă) care demonstrau că a repetat aceleași materii în doi ani succesivi din cauza refuzului de echivalare. - încălcarea principiului transparenței și a obligațiilor contractuale; Recurentul argumentează că Universitatea nu și-a îndeplinit obligația de informare: dacă acordul Erasmus cu universitatea germană nu asigura echivalarea, studentul trebuia informat înainte de plecare; Universitatea ar fi trebuit să solicite asistență tehnică de la Ministerul Educației dacă avea neclarități privind echivalarea notelor între sistemul german și cel român. - aplicarea greșită a normelor privind răspunderea civilă delictuală (art. 1357 C. civ.); Recurentul consideră că sunt întrunite toate condițiile pentru atragerea răspunderii universității, prejudiciul fiind datorat pentru suferința cauzată de împiedicarea parcursului academic, culpa pârâtei fiind dată de refuzul nejustificat și nemotivat de a aplica legislația europeană și națională privind mobilitățile studențești. În concluzie, recurentul solicită admiterea recursului și schimbarea în tot a deciziei de apel, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, întrucât instanța nu a realizat o cercetare judecătorească efectivă și a ignorat obligațiile legale de recunoaștere academică ce revin instituțiilor de învățământ superior.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Universitatea Dunărea de Jos din Galați a formulat întâmpinare prin care solicită, în principal, anularea căii de atac pentru netimbrare, iar în subsidiar, respingerea recursului și menținerea deciziei atacate, ca legală și temeinică. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, ce pot fi subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Instanța supremă începe prin a sublinia că, potrivit exigențelor art. 483 alin. (3) și art. 488 din C. proc. civ., recursul este configurat ca o cale extraordinară de atac, de strictă legalitate, prin care instanța de casare exercită un control exclusiv asupra conformității hotărârii atacate cu regulile de drept material și procesual. Din această perspectivă, Înalta Curte subliniază că întreaga arhitectură a recursului civil exclude posibilitatea reevaluării situației de fapt sau a reaprecierii materialului probator. Instanța de recurs nu constituie un al treilea grad de jurisdicție în care să se poată reanaliza temeinicia soluției prin prisma elementelor de fapt (precum calculul creditelor sau corespondența notelor), ci este învestită strict cu verificarea silogismului juridic care a stat la baza deciziei instanței de apel; așadar, analiza modului în care instanța de apel a coroborat probele pentru a concluziona în sensul absenței faptei ilicite sau a legăturii de cauzalitate presupune verificarea unor chestiuni de temeinicie, care excedează controlului de legalitate în recurs. Aceste precizări se impun pentru a răspunde susținerilor recurentului reclamant care, în debutul cererii de recurs a arătat că instanța de apel a pronunțat o soluție neîntemeiată și nesusținută de probe reținându-se că, pentru ambele capete de cerere, reclamantul nu a făcut dovada susținerilor sale, în condițiile art. 249 din C. proc. civ., și a solicitat ca, în cadrul soluționării recursului, să se constate că în cauză nu au fost solicitate anumite dovezi. Este de observat că, pe de o parte, propunerea și administrarea probelor reprezintă etape reglementate distinct în desfășurarea procesului, cărora li se asociază anumite obligații ale părților, a căror neaducere la îndeplinire poate atrage anumite sancțiuni, asociate fiecăreia dintre aceste etape. Astfel, potrivit art. 254 din C. proc. civ., probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată iar dovezile care nu au fost propuse în condițiile alin. (1) nu vor mai putea fi, în principiu, cerute și încuviințate în cursul procesului, cu excepția situațiilor expres prevăzute de lege. De asemenea, art. 479 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează modul în care partea își poate exercita dreptul de a-și proba pretențiile în apel, cu mențiunea că, potrivit art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Pe de altă parte, criticile recurentului prin care acesta afirmă că instanța de apel în mod neîntemeiat a respins cererea de apel, invocând nejustificat că "apelantul nu a probat existența unei fapte ilicite săvârșită de intimată" și a stabilit că "nu poate exista un raport de cauzalitate între faptele reclamate în cauză, respectiv refuzul pârâtei de a-i recunoaște reclamantului numărul total de credite dobândite în cadrul mobilității Erasmus pe parcursul anului universitar 2020 - 2021, respectiv refuzul de a echivala examenele susținute de reclamant în cadrul altor universități și eventuale prejudicii materiale suferite de apelantul-reclamant ca urmare a declarării sale ca fiind repetent în anul universitar 2019 - 2020 (anul III)" nu relevă aspecte de nelegalitate, ci tind să readucă în discuție modul în care instanța de apel a evaluat circumstanțele de fapt ale cauzei pentru a concluziona că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Prin urmare, astfel de chestiuni nu pot fi supuse analizei instanței de recurs întrucât ele nu sunt circumscrise unei interpretări sau aplicări greșite de normelor de drept material, pentru a putea fi cercetate prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Invocând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a pretins o interpretare eronată a normelor de drept material, subzistând în opinia sa o încălcare a dispozițiilor Legii nr. 1/2011 și a principiilor răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 și următoarele din C. civ. a susținut, în esență, că universitatea ar fi trebuit să valideze necondiționat creditele, arătând că "în mod greșit instanța de control face o confuzie între mobilitate și anul de studii pierdut, motivând în esență această eroare prin aceea că, anul de studii s-a pierdut din cauză că nu au fost echivalate materiile, ceea ce este total eronat". Conform art. 149 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, "numărul creditelor de studii transferabile constituie elementul de referință pe care universitățile îl pot utiliza în recunoașterea unor studii sau perioade de studii universitare legale efectuate anterior în același domeniu fundamental în scopul echivalării și transferării creditelor de studiu transferabile și a eventualei continuări a studiilor dintr-un program de studii". Potrivit art. 6 alin. (1) din Ordinul Ministerului Educației nr. 5146/2019 privind aprobarea aplicării generalizate a Sistemului european de credite transferabile (ECTS), "pe baza prezentului ordin, fiecare instituție de învățământ superior elaborează propriul regulament pentru transferul creditelor între facultățile instituției, precum și între instituții similare din țară sau din străinătate, astfel încât, pe de o parte, să asigure finalitatea formativă la nivelul fiecărui ciclu de studii universitare, iar, pe de altă parte, să faciliteze individualizarea traseelor de studii prin încurajarea liberei opțiuni a studenților pentru disciplinele de specialitate și cele complementare". Dispozițiile art. 24 din Regulamentul Activității Universitare a Studenților prevăd că, pentru a fi luate în considerare, disciplinele ce stau la baza echivalării trebuie să fi fost promovate într-o universitate acreditată din tară sau din străinătate. Înalta Curte reține însă că, deși Sistemul European de Credite Transferabile (ECTS) are ca scop facilitarea mobilității, acesta nu instituie o obligație de validare a unor rezultate academice negative. Instanța de apel a stabilit corect că recunoașterea "automată" se aplică exclusiv disciplinelor promovate la instituția gazdă, fapt ce rezultă din coroborarea art. 149 din Legea nr. 1/2011 cu procedurile interne ale universității. Atât timp cât foaia matricolă emisă de Universitatea Duisburg-Essen atestă nepromovarea a patru examene fundamentale (Medicină internă, Farmacologie, Toxicologie și Dermatologie), refuzul pârâtei de a acorda credite pentru aceste materii nu reprezintă o faptă ilicită, ci o aplicare riguroasă a standardelor academice care condiționează transferul de credite de obținerea unei note de trecere. Prin alte critici, recurentul reclamant și-a exprimat nemulțumirea față de rezultatul procesului, arătând că "soluția de respingere a primului capăt de cerere, pe motiv că nu sunt întrunite cumulativ condițiile cerute de art. 1357 C. civ. este criticabilă, și evident susceptibilă de modificare în tot, raportat la nerespectarea dispozițiilor legale invocate și care din probele propuse în susținere conduc la concluzia atragerii răspunderii civile delictuală a intimatei". Se constată că, în dezvoltarea acestor critici, exemplificativ, recurentul reclamant a susținut că, potrivit foii matricole, pentru anul IV de studii, pârâta a înregistrat în mod greșit materii care nu se studiază în anul respectiv; că pârâta nu trebuia să oblige reclamantul în anul V să studieze materiile studiate și promovate anterior, respectiv în anul IV de studii; că, potrivit înscrisului reprezentat de suplimentul la diploma de studii, rezultă împrejurarea că a repetat materiile în doi ani succesivi. În contextul unor astfel de susțineri, simpla trimitere generică la răspunderea civilă delictuală (art. 1357 C. civ.) sau la Legea Educației, fără a demonstra raționamentul juridic eronat al judecătorilor apelului, face imposibilă exercitarea controlului judiciar de legalitate. O altă critică recurentului vizează pretinsa confuzie a instanței de apel între perioadele de studii și ignorarea prejudiciului rezultat din repetarea anului III, ceea ce ar denota o cercetare judecătorească incompletă. Analizând succesiunea cronologică a evenimentelor, Înalta Curte constată că instanța de apel a realizat o analiză judicioasă, relevând o incompatibilitate temporală absolută între fapta invocată și prejudiciul pretins; este evident că refuzul universității de a echivala creditele obținute în perioada 2020 - 2021 nu poate fi cauză a declarării recurentului ca repetent în anul universitar 2019 - 2020. Instanța de apel a reținut, din înscrisurile emise de Ministerul Educației, că situația de repetenție a fost determinată exclusiv de nepromovarea stagiului clinic la disciplina "Semiologie medicală" și de neplata taxelor de școlarizare, evenimente consumate anterior plecării în mobilitatea Erasmus, ceea ce exclude existența raportului de cauzalitate necesar angajării răspunderii civile delictuale conform art. 1357 C. civ. Referitor la refuzul echivalării disciplinelor "Măsuri de Prim Ajutor", "O.R.L." și "Pediatrie", recurentul susține că a fost supus unei repetări inutile a unor examene deja promovate, însă Înalta Curte observă că instanța de apel a lămurit pe deplin natura acestor refuzuri, stabilind în acest sens elementele de fapt relevante, al căror control excedează, astfel cum s-a precizat mai sus, controlului de legalitate care poate fi exercitat de instanța de recurs. În ceea ce privește disciplina "Măsuri de Prim Ajutor", autonomia universitară permite instituției de origine să refuze echivalarea atunci când se constată discrepanțe majore de programă . Referitor la disciplinele "O.R.L." și "Pediatrie", instanța a stabilit că aceste materii au fost deja recunoscute și "consumate" pentru a asigura recurentului punctajul necesar promovării din anul IV în anul V. Cu privire la critica privind lipsa de transparență și informarea deficitară a studentului, recurentul acuză universitatea că nu l-a informat despre riscurile nerecunoașterii studiilor, însă această susținere este infirmată de actele dosarului. Instanța de apel a reținut că recurentul a semnat un contract prin care și-a asumat în mod expres modalitatea de echivalare conform Regulamentului propriu al Universității "Dunărea de Jos": "Potrivit Contractului financiar Erasmus+ pentru mobilități ale studenților pentru studii nr. 68/SMS/24.09.2020 - art. 6, apelantul reclamant și-a însușit prin semnătură modalitatea de echivalare a perioadei de studii și a numărului de credite efectuate în cadrul mobilității Erasmus +, conform Regulamentului propriu al universității "Dunărea de Jos" Galați de recunoaștere a perioadelor de studii sau de plasament efectuate în cadrul mobilităților Erasmus +". Transparența procedurii rezultă și din comunicările succesive purtate între părți, prin care universitatea a explicat detaliat motivele tehnice ale refuzului. Faptul că recurentul nu a obținut rezultatul dorit nu echivalează cu o lipsă de informare, ci reprezintă o consecință a nepromovării examenelor la universitatea parteneră, risc pe care studentul și l-a asumat odată cu acceptarea mobilității. Instanța de apel a constatat că, "prin cererea nr. x/18.05.2022, reclamantul a solicitat pârâtei să îi explice de ce nu i se recunosc toate creditele, iar prin adresa nr. x/08.06.2022, pârâta a mentionat că au fost echivalate disciplinele promovate". În continuare, instanța de apel a explicat că, raportat la situația de fapt din speță, "creditele recunoscute ca fiind efectuate în cadrul mobilității Erasmus + sunt exclusiv creditele aferente disciplinelor promovate, prima instanță realizând o interpretare și o aplicare corectă a normelor incidente în cauză. În concret, intimata - pârâtă nu putea recunoaște credite pentru discipline la care apelantul - reclamant nu a promovat examenul, cum ar sunt disciplinele Medicină internă I, Medicină internă II, Chirurgie II și Dermatologie, Venerologie și nu a săvârșit o faptă ilicită în aceste împrejurări". Așadar, instanța de apel a demonstrat în mod temeinic, printr-o analiză detaliată a înscrisurilor aflate la dosar. că universitatea nu a săvârșit nicio faptă ilicită, acționând în limitele autonomiei universitare și ale legii educației; atât timp cât recurentul nu a demonstrat existența unei fapte contrare legii, analiza prejudiciului devine superfluă, condițiile răspunderii civile delictuale nefiind întrunite cumulativ. Prin urmare, din perspectiva controlului de legalitate instanța de recurs constată că raționamentul juridic al instanței de apel este unul riguros: în absența întrunirii cumulative a condițiilor legale ale răspunderii civile delictuale, stabilite ca atare în urma cercetării judecătorești, nu se poate reține o încălcare a legii prin neacordarea daunelor solicitate. Recurentul nu a demonstrat în ce măsură instanța de apel ar fi dat o interpretare contrară literei sau spiritului legii textelor din C. civ., ci a reiterat teza sa factuală, solicitând instanței de casare o nouă analiză a situației de fapt și a culpei universității, ceea ce este incompatibil cu exigențele art. 488 C. proc. civ. După cum s-a arătat mai sus, majoritatea criticilor recurentului reprezintă, în esență, o nemulțumire față de interpretarea probelor realizată de instanță și față de rigoarea academică impusă de pârâtă, iar prin aceste alegații, în realitate, se pune în discuție reevaluarea probatoriului administrat în cauză, cu consecința reținerii unei alte situații de fapt, or asemenea aspecte nu pot fi cercetate în calea de atac specifică recursului, în cadrul căreia pot fi antamate numai chestiuni privitoare la corecta interpretare și aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond. Astfel, reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserțiunilor de genul celor menționate de recurentul reclamant în motivele expuse, pentru a conchide, în final, în sensul aplicării greșite în cauză a dispozițiilor legale privitoare la răspunderea civilă delictuală, astfel cum dorește acesta, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reevaluarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale, contrar dispozițiilor legale care reglementează calea de atac a recursului. Prin urmare, reținând că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cercetat în limitele criticilor apte a pune în discuție aplicarea unor norme de drept material, este neîntemeiat, văzând prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 111 A din 5 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.