ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2520/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 15 aprilie 2020 sub nr. x/2020, reclamanta Agenția de Credite și Burse de Studii, organ de specialitate al administrației publice centrale cu personalitate juridică în subordinea Ministerul Educației și Cercetării, l-a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând să se constate neîndeplinite în mod culpabil de către pârâtul A. obligațiile contractuale asumate în contractul nr. x/2006 pentru acordarea Bursei Speciale "Guvernul României", să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 157.850,00 Euro, formată din suma primită cu titlu de bursă reprezentând taxe de studiu, cheltuieli de cazare, masă, asigurări de sănătate și transport în cuantum de 78.925,00 Euro și penalitățile aferente calculate până la data de 18.12.2019 la un nivel de 10% pe an din suma totală datorată.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 6357 din data de 24 septembrie 2020 a Judecătoriei Sectorului 1 București, secția a II-a civilă (dosar nr. x/2020), a fost admisă excepția de necompetență materială și declinată competența de soluționare în favoarea Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat la data de 5 octombrie 2020 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2020. Prin sentința civilă nr. 1782/28.11.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de către reclamanta Agenția de Credite și Burse de Studii în contradictoriu cu pârâtul A. și a fost obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 157850 Euro. Împotriva sentinței tribunalului, a formulat apel apelantul-pârât A..

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 1150 A din 21 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1782/28.11.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Calea de atac formulată în cauză și motivele de recurs Împotriva deciziei civile nr. 1150 A din 21 septembrie 2023, a declarat recurs recurentul-pârât A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 1150 A din 21 septembrie 2023, precum și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată aceleiași instanțe. În susținerea căii de atac formulate, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. în susținerea primului motiv de casare a învederat că reclamanta în mod greșit a înțeles să învestească instanța cu pretenții rezultând din contractul nr. x/2006 din 17 iulie 2006, fără să stabilească un cadru procesual care să fie opozabil și celorlalți semnatari, garanții. A argumentat că mențiunile din contract referitoare la faptul că "beneficiarul și garanții vor fi acționați în justiție", semnifică o coparticipare procesuală evidentă, al cărei scop este instituirea unei opozabilități a hotărârii față de garanți, dar și respectarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare. A concluzionat că, deși reclamanta cunoștea aceste aspecte, nu a inițiat cererea de chemare în judecată cu respectarea acestui cadru legal, astfel încât instanțele fondului au pronunțat hotărârile cu încălcarea coparticipării impuse de dispozițiile contractuale. Cu privire la al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8, recurentul a afirmat că instanța de apel nu a interpretat corect dispozițiile art. 20 din contractul nr. x din 17 iulie 2006 privitoare la soluționarea pe cale amiabilă și/sau pe calea medierii a oricăror neînțelegeri între părți, iar în situația acționării în instanță, beneficiarii și garanții, urmau a fi chemați în judecată în două situații limitative, conform mențiunilor de la lit. a) și b) ale art. 20 din contractul nr. x/2006. Neaplicarea dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., în conformitate cu care contractul are putere de lege între părțile contractante, corelate cu prevederile art. 20 lit. a) și b) din contract, a determinat introducerea unei cereri de chemare în judecată premature și inadmisibile, în condițiile în care recurentul pârât nu a fost notificat prealabil cu graficul de rambursare a sumelor, eșalonat pe 5 ani, căci numai după neplata primelor două rate se năștea dreptul la acțiune. Recurentul a mai învederat că, în speță, este incident unul dintre cazurile de exonerare de vinovăție, și anume cazul fortuit (art. 1351 alin. (1) și (3) C. civ.), întrucât dată fiind afecțiunea medicală de care suferă, nu și-a putut îndeplini obligațiile contractuale și deci, nu i se poate imputa nefinalizarea studiilor doctorale. Subsumat aceluiași motiv de casare, a invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Agenția de Credite și Burse de Studii, raportat la dispozițiile art. 21 din contract care stipulează obligații atât față de Agenția de Credite și Burse de Studii, dar și față de PNUD - Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare. A susținut că reclamanta, fără să dovedească modalitatea în care s-a substituit PNUD, a înțeles să formuleze singură cererea de chemare în judecată. A mai menționat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind aplicarea greșită a legii și în sensul că Tribunalul București și Curtea de Apel București au aplicat greșit normele de drept material, obligându-l să plătească penalități de 78.925 euro, în contextul în care penalitățile, conform actelor invocate de reclamantă (tranzacția nr. 759 din 26 aprilie 2017 și adresa din 6 decembrie 2018), ar fi trebuit să fie de maxim 7.892,5 euro. Un alt argument invocat de recurent se referă la faptul că hotărârea Curții de Apel București a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune. A arătat că la data de 31 iulie 2010, respectiv 30 noiembrie 2015, reclamanta trebuia să facă aplicarea art. 19 din contractul nr. x din 2006, respectiv să rezilieze contractul fără punere în întârziere și fără nici o altă formalitate prealabilă, urmată de chemarea în judecată a beneficiarului și a garanțiilor. În raport de prima dată indicată, dreptul material aplicabil prescripției, era Decretul nr. 167/1958, iar termenul de prescripție aplicabil în cauză era de trei ani. A mai precizat că dreptul material la acțiune s-a prescris în termen de trei ani, calculat de la data la care studiile trebuiau finalizate conform prevederilor contractuale (31 iulie 2010, termen împlinit la 31 iulie 2013), având în vedere că simpla comunicare a unor notificări nu reprezenta un caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției și că sumele solicitate constituiau un drept de creanță, patrimonial, supus termenului de prescripție mai sus indicat. Ca atare, a concluzionat că executarea obligației stabilită în sarcina sa prin art. 12 alin. (1) raportat la art. 8 lit. a) din contractul nr. x/2006, respectiv de restituire a sumelor ce i-au fost plătite și a penalităților contractuale, s-a prescris în termen de trei ani de la momentul întreruperii definitive a studiilor, fie 31 iulie 2013, fie 30 noiembrie 2018, astfel că instanța ar trebui să admită excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, Agenția de Credite și Burse de Studii a solicitat respingerea cererilor, excepțiilor și apărărilor formulate de recurent și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate. Intimata a invocat excepția tardivității recursului și a netimbrării acestuia și a arătat că se impune respingerea acestuia ca tardiv sau anularea căii de atac formulate. Pe fondul recursului, a precizat că afecțiunile medicale de care recurentul suferă nu produc efecte juridice în cauza de față, dat fiind că la momentul judecării recursului A. are deplină capacitate de exercițiu conform art. 37 și 38 din C. civ., nefiind îndeplinite condițiile prevederilor art. 43 alin. (1) lit. b) din același cod și nici cele prevăzute de art. 169 C. civ. în conformitate cu care "interdicția își produce efectele de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă". Cu privire la primul motiv de recurs invocat, indicat de recurent ca încadrându-se în dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., intimata a afirmat că nu se identifică care sunt normele de procedură ce au fost încălcate de instanța de apel sau de fond și nici care sunt deciziile ce se solicită a fi casate. Mai mult, a arătat că părțile sunt singurele care au drept de dispoziție cu privire la obiectul și limitele procesului, că legea nu prevede obligativitatea instanței de fond de a introduce în cauză garanții și că aceștia nefiind părți în proces, instanțele nu aveau obligația să-i citeze legal. Referitor la solicitarea recurentului de respingere a cererii de chemare în judecată ca prematură și inadmisibilă, a precizat că această cerere este în sine inadmisibilă, întrucât nu a fost invocată și în apel, ci direct în recurs, este nemotivată și lipsită de orice fundament juridic. Față de modul de calcul al penalităților, intimata a reiterat că stabilirea procentului de penalități datorate în caz de neexecutare culpabilă a obligației principale stipulate în contract de către recurentul pârât reprezintă o clauză penală, aceasta fiind stabilită anticipat, iar dispozițiile art. 1538 alin. (1) C. civ. au fost printre cele pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția de admitere a acțiunii, dar și că utilitatea clauzei penale rezultă din scutirea părților de orice probă cu privire la existența și întinderea prejudiciului și, implicit a cuantumului daunelor interese datorate de debitor. A concluzionat că și susținerile referitoare la această problemă au fost invocate omisso medio. A arătat că și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe tranzacția dintre părți, care modifică contractul și îl susține, tranzacție ce reprezintă legea părților. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de recurent, a afirmat că există identitate de persoană între Agenția de Credite și Burse de Studii și titularul raportului subiectiv dedus judecății, așa cum rezultă din Actul adițional numărul 1 la contract dar și din O.G. nr. 27 din 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 602/31.08.2009, dar și a H.G. nr. 1402/2009. Referitor la aplicarea greșită a normelor de drept material privind prescripția dreptului material la acțiune, intimata a arătat că nu poate fi primită aserțiunea recurentului pârât în sensul că din pricina neexercitării dreptului de a pretinde aceste pretenții în justiție în termenul de prescripție de 3 ani (care ar fi expirat în 31 iulie 2013), ar fi intervenit prescriptibilitatea prezentei acțiuni, întrucât acest motiv de recurs a fost invocat omisso medio, dar și pentru că prescripția extinctivă guvernată de Decret nu poate produce efectul extinctiv învederat în cauză, atâta timp cât prin acțiunea introductivă a solicitat pretenții după încheierea tranzacției dintre părți, care datează din 26 aprilie 2017, când intrase deja în vigoare legea nouă, tranzacție care oricum a întrerupt prescripția, lege care se aplică și notificării de plată din anul 2019. A mai arătat că momentul până la care se putea invoca prescripția a fost cu mult depășit, recurentul pârât fiind decăzut din dreptul de a o invoca. Mai mult, aceste susțineri au fost invocate pentru prima oară în recurs, astfel că recursul și din acastă perspectivă devine inadmisibil. Motivul de recurs apare ca fiind nefondat, întrucât în speță, operează instituția întreruperii cursului prescripției, conform art. 2537 pct. 1 C. civ., iar acțiunea fiind pornită după 15 aprilie 2020, este introdusă în interiorul termenului de prescripție de trei ani. În legătură cu situația de boală a beneficiarului, a arătat că aceasta nu reprezintă caz fortuit și prin urmare, recurentul-pârât nu poate fi exonerat de plata obligațiilor asumate prin tranzacție, care fiind un veritabil contract reprezintă legea părților. A fost formulată cerere de intervenție accesorie de către părinții recurentului, A. și B.. Excepțiile tardivității și netimbrării recursului nu au mai fost susținute de intimată, iar cererea de intervenție a fost respinsă ca inadmisibilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată recursul fondat, însă numai în limitele și pentru considerentele pentru ce se vor expune în continuare, după prealabila înlăturare a acelor critici găsite neîntemeiate. Mai întâi, critica întemeiată pe prevederile 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., referitoare la faptul că nu s-a respectat coparticiparea procesuală instituită pentru opozabilitatea hotărârii cu privire la garanți și că aceștia trebuiau acționați în judecată alături de debitor, a fost formulată omisso medio, direct în calea de atac a recursului. Prin urmare, nu poate fi analizată, deoarece recursul se exercită numai pentru motive care au făcut analiza instanței inferioare și care se regăsesc și în apel, atunci când apelul și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel - cum este cazul în speță. Este de menționat și faptul că această critică nu scoate în evidență o încălcare a normelor de drept procesual sau material, întrucât creditorul avea facultatea, iar nu obligația de a acționa în instanță pe debitor, singur sau alături de garanți, dat fiind caracterul accesoriu al fidejusiunii în raport cu obligația principală și dat fiind că posibilitatea urmăririi garanților reprezintă un beneficiu de care creditorul e îndreptățit să se folosească sau nu, iar nu o condiție de exercițiu a acțiunii civile de care să se poată prevala debitorul pentru a o bloca; garanția a fost încheiată în folosul creditorului, nu al debitorului, critica fiind nefondată și din această perspectivă. Subsumat tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - iar nu punctului 8 invocat de recurent -, recurentul-pârât a criticat sentința instanței de apel și prin prisma faptului că reclamanta nu ar avea calitate procesuală activă, afirmând că nu a dovedit în acest proces modalitatea prin care s-a substituit în drepturile Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare. Se constată că această susținere a fost formulată tot omisso medio, direct în calea de atac a recursului, neputând face obiectul analizei instanței de recurs. Este adevărat că excepția lipsei calității procesuale active este o excepție de fond, absolută și peremptorie, însă invocării acesteia direct în recurs i se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care stabilesc că "motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". În speță, nu au fost identificate motive pentru care recurentul pârât nu ar fi putut invoca această excepție pe tot parcursul judecării cauzei, inclusiv în calea de atac a apelului, întrucât toate actele prin care reclamanta și-a justificat calitatea au fost depuse în dosarul instanței de fond, acestea referindu-se la Contractul nr. x din 17 iulie 2006 privind acordarea Bursei Speciale Guvernul României și la H.G. nr. 1402 din 2009 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției de Credite și Burse de Studii (filele x, ds. Judecătoriei Sector 1 București). De altfel, excepția nici nu era fondată, în condițiile în care, dincolo de actul adițional nr. x din 20.10.2009, încheiat în urma O.U.G. nr. 27/2009, prin care Centrul Național pentru Burse de Studii în Străinătate, ulterior Agenția de Credite și Burse de Studii prelua ca succesor legal toate drepturile și obligațiile stipulate pentru partenerul inițial, P.N.U.D., rezulta din însăși tranzacția încheiată în anul 2017 între părți că reclamanta Agenția de Credite și Burse de Studii era partenerul contractual al pârâtului și avea calitate procesuală activă pentru raportul juridic dedus judecății. Aceeași soluție de respingere se impune și cu privire la criticile legate de chestiunea cazului fortuit, constând în problemele de sănătate ale recurentului ce ar constitui o cauză exoneratoare de răspundere, dar și cu privire la criticile legate de interpretarea greșită a dispozițiilor art. 20 din contractul nr. x din 17 iulie 2006 potrivit cu care beneficiarul și garanții urmau a fi chemați în judecată în două situații limitativ prevăzute, conform mențiunilor de la lit. a) și b) ale art. 20 din contractul amintit și numai după notificarea prealabilă a pârâtului cu graficul de rambursare a sumelor, eșalonat pe 5 ani, căci numai după neplata primelor două rate se năștea dreptul la acțiune. Astfel, nici aceste critici nu au fost formulate prin motivele de apel, ci direct în recurs, omisso medio. Examinând motivele de apel, se constată că în fața instanței anterioare s-au formulat critici privind faptul că în mod eronat s-a reținut de către tribunal că pârâtul nu ar mai fi solicitat și alte probe, privind faptul că doctoratul a fost întrerupt cu acordul Ministerului Educației din cauza unui dosar penal, contrar celor reținute de prima instanță, în sensul că din anul 2011 nu a mai întreprins nimic pentru a termina doctoratul, iar în anul 2019 s-a reînscris la doctorat, însă răspunsul Universității din Viena a venit la 30 septembrie 2020, ulterior introducerii prezentei cereri de chemare în judecată. Cu ușurință se poate observa că în apel nu s-au formulat critici cu privire la cazul fortuit ori cu privire la greșita interpretare și neaplicare a art. 20 din contract. Cum recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare și care implicit au fost cuprinse în motivele de apel, nici aceste argumente, încadrate în domeniul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi supuse analizei instanței de recurs, având în vedere dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Vor fi găsite fondate, însă, prin efectul lor combinat, acele critici care se referă la prescripție și la greșita obligare la plata unor penalități de 78.925 euro, în contextul în care acestea, conform tranzacției invocate de reclamantă, ar fi trebuit să aibă un alt cuantum. Astfel, dreptul la acțiune inițial pentru restituirea sumelor încasate și pentru plata eventualelor penalități, în cazul neexecutării obligațiilor contractuale s-a născut la 31.07.2010, la finalul perioadei în care pârâtul își asumase potrivit art. 3 din contract că va finaliza studiile de doctorat, obligație neîndeplinită, regimul prescripției fiind cel reglementat de Decretul nr. 167/1958, incident la acel moment. Potrivit art. 18 din Decretul 167/1958, instanța judecătorească e obligată ca din oficiu să cerceteze dacă dreptul la acțiune este prescris, ceea ce face din prescripție o chestiune de ordine publică ce poate fi invocată pentru prima dată în recurs. În speță, intimata reclamantă a invocat întreruperea cursului prescripției prin recunoașterea de către pârât a obligației sale, ultima dată prin intermediul Tranzacției nr. 759/2017 încheiată de părți, acțiunea fiind întemeiată inclusiv pe acest din urmă act. Înalta Curte, în acord cu intimata reclamantă, în analiza chestiunii prescripției va da acestei tranzacții valențe întreruptive de prescripție în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, interpretând-o ca o recunoaștere de către pârât a neîndeplinirii obligației inițiale și ca o asumare a îndeplinirii ei ulterior (art. II din tranzacție), precum și de asumare de către pârât a consecințelor contractuale în caz de neexecutare, dar numai în limita sumei de 86.817,5 euro pe care reclamanta o menționează la art. III. Prin urmare, acțiunea nu este prescrisă, însă atunci când sunt analizate pe fond drepturile reclamantei la rambursarea sumelor plătite și la penalități și obligațiile pârâtului la astfel de plăți, trebuie pornit de la limita în care părțile au convenit cuantumul debitului la momentul încheierii tranzacției întreruptive de prescripție, respectiv 86.817,5 euro - compusă, cel mai probabil, din debitul principal de 78.925 euro și penalități de 10%, respectiv 7.892,5 euro. Prin urmare, în mod greșit instanțele fondului nu au verificat din oficiu chestiunea prescripției în raport de obligațiile ajunse la scadență din contractul nr. x din 17 iulie 2006, ocazie cu care, constatând întreruperea acesteia ca efect al recunoașterii dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, trebuia să se verifice în ce limite a fost făcută recunoașterea, iar la analiza fondului să țină cont de aceste limite în stabilirea obligațiilor pârâtului și a drepturilor corelative ale reclamantei. Prin urmare, constatând greșita aplicare a legii de către instanța de apel în privința aspectelor mai sus reliefate, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ. va fi admis recursul, va fi casată decizia recurată și va fi trimisă cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel, care urmează să valorifice aspectele mai sus expuse și să dea eficiență efectelor conținutului tranzacției părților în analiza raportului juridic dedus judecății.