ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 147/2026

HOTĂRÂRE

03.02.2026

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2026
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 147/2026 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2026)

Ședința publică din data de 3 februarie 2026

Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. x/2023 la data de 17.03.2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F., G. și H. S.R.L., a solicitat instanței să constate prescripția dreptului de a cere executarea silită a dreptului de creanță stabilit prin sentința penală nr. 96/12.03.2015, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul penal nr. x/2014, în favoarea pârâților, drept pentru garantarea căruia s-a înscris sechestrul asigurător asupra imobilului, precum și să dispună rectificarea notării din cartea funciară nr. x Dumbrăvița, nr. cadastral x, în sensul radierii sechestrului asigurător instituit asupra imobilului prin sentința penală menționată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1648, art. 911 și art. 907-908 C. civ.

II. Hotărârile care au generat conflictul de competență

Judecătoria Timișoara, prin sentința nr. 6304/07.03.2025 a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă, considerând că, în raport de art. 954 alin. (1), art. 957 alin. (2) și art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ. (daunele materiale stabilite către partea civilă H. S.R.L. fiind în cuantum de 282.640,79 RON), în primă instanță competent a fost Tribunalul Constanța, prin sentința căruia a fost instituită măsura asigurătorie, astfel că aceeași instanță este competentă material și teritorial să soluționeze cauza pendinte.

Tribunalul Constanța, secția I civilă, prin sentința nr. 3010 pronunțată la data de 04.12.2025, a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Timișoara și, constatând ivit conflict negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Această instanță a apreciat că dreptul de creanță izvorât dintr-o hotărâre judecătorească se valorifică în cadrul executării silite, iar debitorul poate invoca prescripția dreptului de a cere executarea silită în procedura contestației la executare, acesta fiind cadrul procesual special în care se pot invoca asemenea apărări, astfel că potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (3) C. proc. civ., competența teritorială de soluționare a cererii ce face obiectul prezentei cauze revine Judecătoriei Timișoara care este instanța în a cărei circumscripție se afla la data sesizării instanței, sediul reclamantei debitoare.

III. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin demersul judiciar cu care a fost învestită Judecătoria Timișoara, reclamanta a arătat că în calitate de vânzătoare, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.11.2012 de BNP I., a procedat la vânzarea către cumpărătorul J. a imobilului situat în comuna Dumbrăvița, strada x, mansardă, județul Timiș, înscris în CF x, pentru prețul de 57.000 euro, stabilit a fi plătit în termen de 5 ani.

Prin sentința penală nr. 96 din data de 12.03.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Tribunalul Constanța au fost obligați inculpații K., L., J., M. și N., în solidar, la plata următoarelor daune materiale: 66.258,90 RON către partea civilă C., 3310,67 RON către partea civilă F., 28.020,3 RON către partea civilă G.. De asemenea, au fost obligați inculpații la plata daunelor materiale în cuantum de 282.640,79 RON către partea civilă H. S.R.L. Arad.

Prin aceeași sentință penală s-a dispus instituirea sechestrului asigurător prin indisponibilizarea tuturor bunurilor mobile și imobile, conturi bancare și cutii de valori aparținând inculpaților K., L., J., M., N., O. și P., până la concurența sumelor acordate cu titlu de despăgubiri materiale și a cheltuielilor judiciare, bunuri care vor fi identificate și evaluate de către organele de executare care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii dispuse de instanță conform art. 7 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată.

În baza acestei sentințe penale s-a notat sechestrul asigurător în cartea funciară nr. x Dumbrăvița, cu privire la imobilul aparținând inculpatului J..

Prin decizia penală nr. 73/P din 31.01.2017 a Curții de Apel Constanța, s-a constatat intervenția prescripției răspunderii penale, încetând procesul penal față de inculpat, fără însă a modifica dispozițiile privind latura civilă și măsura sechestrului.

Deoarece cumpărătorul nu și-a îndeplinit obligația de plată a prețului, reclamanta a precizat că a formulat o acțiune civilă în rezoluțiune, admisă prin sentința civilă nr. 1635/19.12.2017 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 278/A/26.04.2018 a Curții de Apel Timișoara, dispunându-se rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, repunerea părților în situația anterioară și restituirea în natură a imobilului, precum și radierea dreptului de proprietate al cumpărătorului din cartea funciară și reînscrierea reclamantei ca proprietară; astfel, a arătat că imobilul a revenit în patrimoniul reclamantei, dar în cartea funciară a rămas notat sechestrul dispus în dosarul penal în favoarea pârâților.

Reclamanta a mai susținut că, după rămânerea definitivă a hotărârii penale, creanțele deveniseră creanțe civile, guvernate de dreptul civil, inclusiv în ceea ce privește prescripția. Astfel, termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data de 31.01.2017, data rămânerii definitive a hotărârii penale, și s-a împlinit la data de 31.01.2020, fără a interveni vreo cauză de suspendare sau întrerupere.

Prin urmare, a apreciat că dreptul părțilro civile din procesul penal de a executa silit creanța pentru garantarea căreia a fost notat sechestrul s-a prescris, iar măsura sechestrului nu mai corespunde situației juridice actuale a imobilului, astfel că a invocat dispozițiile art. 706 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Obiectul cauzei pendinte este reprezentat de solicitarea reclamantei de a se constata prescripția dreptului de a cere executarea silită a dreptului de creanță stabilit prin sentința penală nr. 96/12.03.2015, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul penal nr. x/2014, în favoarea pârâților, drept pentru garantarea căruia s-a înscris sechestrul asigurător asupra imobilului, precum și să dispună rectificarea notării din cartea funciară nr. x Dumbrăvița, nr. cadastral x, în sensul radierii sechestrului asigurător instituit asupra imobilului prin sentința penală menționată.

Înalta Curte constată că declinarea reciprocă de competență între cele două instanțe în conflict a survenit pe fondul calificării diferite a cererii deduse judecății; astfel, în timp ce Judecătoria Timișoara a reținut că este învestită cu o cerere de ridicare sechestru asigurător, Tribunalul Constanța a apreciat că pretenția reclamantei poate fi valorificată în procedura executării silite, pe calea contestației la executare, ceea ce atrage competența de la sediul debitorului.

Potrivit susținerilor reclamantei din cererea de chemare în judecată, astfel cum au fost expuse anterior, se constată că aceasta a formulat două capete de cerere: solicitarea de a se constata intervenită prescripția executării silite a dreptului de creanță stabilit prin sentința penală nr. 96/12.03.2015, în temeiul art. 706 alin. (1) și (2) C. proc. civ., iar, ca o consecință a acestui petit, să se dispună rectificarea cărții funciare în sensul radierii sechestrului asigurător.

Prin urmare, Înalta Curte reține că reclamanta nu a solicitat ridicarea măsurii sechestrului asigurător, având în vedere circumstanțele în care a fost soluționată latura civilă în dosarul penal, măsura nefiind încetată de drept, ci a formulat acțiune în constatarea prescripției executării silite a dreptului de creanță, apreciind că dreptul de a executa silit creanța pentru garantarea căreia a fost notat sechestrul s-a prescris.

În construcția juridică propusă instanței de reclamantă, cererea de ridicare a sechestrului poate fi încuviințată numai în condițiile în care nu mai poate avea executarea silită a creanțelor pentru garantarea cărora măsura asiguratorie a fost dispusă și apoi menținută; de aceea, solicitarea de ridicare a sechestrului este subordonată cererii de a se constata intervenită prescripția executării creanței și, are, deci, caracter accesoriu acesteia din urmă, care are caracter principal.

Față de dispozițiilor art. 123 C. proc. civ., rezultă că în speță competența primei instanțe trebuie să se determine în funcție de capătul principal de cerere, care este solicitarea de constatare a prescripției executării silite a creanței menționate.

Potrivit art. 125 C. proc. civ., "în cererile pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, competența instanței se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului".

Astfel, pentru a se determina competența de soluționare a cererii de constatare a existenței/inexistenței dreptului este necesar să se identifice acțiunea în cadrul căreia se poate cerere realizarea dreptului și, ulterior, să se determine instanța competentă să soluționeze cererea având ca obiect realizarea dreptului.

Înalta Curte reține că dreptul de creanță izvorât dintr-o hotărâre judecătorească se valorifică în cadrul executării silite, iar debitorul poate invoca prescripția dreptului de a cere executarea silită în procedura contestației la executare, acesta fiind cadrul procesual special în care se pot invoca asemenea apărări.

Față de acest raționament, rezultă că, fiind în situația în care, potrivit susținerilor reclamantei, nu a fost pornită o executare silită, cererea în constatare provocatorie formulată de reclamantă este de competența instanței care ar fi fost competentă a soluționa contestația la executare în cadrul căreia debitorul s-ar fi putut apăra invocând respectiva prescripție a executării silite.

De aceea, față de obiectul concret al cererii de constatare a prescripției dreptului de creanță și de motivele care o susțin, precum și în raport de temeiul de drept al acesteia, expres indicat, competența de soluționare a cauzei nu poate fi stabilită în raport de dispozițiile art. 954 - 957 C. proc. civ. și de principiul simetriei formelor juridice, în virtutea căruia instanța care a dispus măsura sechestrului este competentă să soluționeze și cererea de ridicare a acestuia, ci în raport de dispozițiile speciale ale C. proc. civ. care reglementează procedura de soluționare a contestației la executare.

În raport de aceste considerente, văzând că art. 651 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul, sau, după caz, sediul debitorului, iar contestația la executare se soluționează de instanța de executare, potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (3) C. proc. civ., competența teritorială de soluționare a cererii ce face obiectul prezentei cauze revine instanței în a cărei circumscripție se afla la data sesizării instanței sediul reclamantei care invocă prescripția, respectiv Judecătoria Timișoara.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.