ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10/2026

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10/2026 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2026)

Ședința publică din data de 15 ianuarie 2026

asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman la data de 23 martie 2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E., F., Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând să fie obligați pârâții să îi plătească în solidar suma de 1.000.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale pentru comiterea unor fapte de discriminare și comportament discriminatoriu îndreptat împotriva sa, care i-a provocat încălcarea următoarelor drepturi:

a) dreptul la securitatea persoanei și la obținerea protecției statului împotriva violențelor sau maltratărilor din partea oricărui individ, drept prevăzut la art. 1, alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 137/2000;

b) dreptul la acces la toate drepturile și serviciile destinate folosinței publice, prevăzut la art. 1 alin. (2), lit. f) din O.G. nr. 137/2000;

c) adoptarea unui comportament activ față de reclamant, și pasiv, față de agresorul său, care prin efectele pe care le-a generat l-au favorizat pe individul turbulent C. și l-au defavorizat nejustificat pe reclamant, supunându-l unui tratament injust și degradat în accepțiunea art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000;

d) promovarea unor acțiuni de hărțuire împotriva sa, prin crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant și ofensiv, potrivit dispozițiilor art. 2, alin. (5) din O.G. nr. 137/2000.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Ordonanței de Urgență nr. 137/2000.

Prin sentința civilă nr. 299 din 25 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. x/2022, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 793 A din 15 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 299 din 25 octombrie 2023, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 793 A din 15 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs, A. .

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 07 octombrie 2025 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 6.

Prin rezoluția din 03 decembrie 2025, s-a stabilit termen la 15 ianuarie 2026, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

Prin prezentul demers procesual, recurentul a solicitat admiterea căii de atac declarate astfel cum a fost formulată.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de recurs fundamentat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a învederat că prin decizia pronunțată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură consacrate ca principii fundamentale ale procesului civil, pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală, prin aprecierea greșită a probelor administrate în dosarele de fond și de apel ori prin aplicarea eronată a textelor de lege incidente în cauză.

În continuare, a susținut că, instanța de apel a nesocotit și dispozițiile art. 20 C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil, dar și obligația prevăzută la art. 22 alin. (2) teza întâi C. proc. civ. și anume, îndatorirea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În continuare, recurentul a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar circumscris acestui caz de casare a arătat că, în opinia sa, considerentele deciziei atacate sunt nelegale, întrucât sunt întemeiate pe interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 2 din Ordonanței de Urgență nr. 137/2000, în sensul că instanța de fond leagă existența faptelor de discriminare de încadrarea mobilului faptei în unul dintre criteriile enumerate de aceste dispoziții legale.

În susținerea criticilor de recurs invocate, recurentul a precizat că are motive de bănuială legitimă că anumite puncte de vedere din decizia recurată sunt introduse forțat de către juriștii din Direcția Generală Juridică a SRI, aceștia căutând cu obstinație să promoveze tendențios ideea că există discriminare numai dacă formele de discriminare - directă și indirectă - se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) din ordonanța menționată.

A mai afirmat că insistența cu care a fost și este reiterată această teză are ca scop descurajarea sa de a mai intenta astfel de procese, pe viitor, celor care, din ordinul SRI, declanșează, în orașul Alexandria, hărțuiri și atacuri la adresa integrității sale psihice.

A concluzionat că în optica SRI există discriminare numai atunci când autorul comite fapta declarând clar și răspicat că discriminează victima pentru unul din criteriile enumerate exemplificativ de legiuitor în conținutul art. 1 alin. (2) din Ordonanța de Urgență nr. 137/2000.

O altă critică la adresa instanței de apel se referă la utilizarea pe parcursul deciziei recurate a termenilor de reclamant și pârât, în locul celor corecți de apelant și intimat, ceea ce în opinia reclamatului, reprezintă o greșeală impardonabilă a instanței și o evidentă probă a imixtiunii juriștilor Serviciului Român de Informații în cauza sa, dar și o omitere premeditată a probelor administrate în dosarele de fond și de apel.

A mai afirmat că, în opinia sa, judecătorii fondului au interpretat textele de lege aplicabile cauzei în sensul neaplicării legii, iar nu în sensul aplicării acesteia.

Prin al doilea motiv invocat, subsumat de recurent, dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta a arătat că, în ceea ce privește dezlegările date de instanța de apel faptelor de discriminare și comportamentului discriminatoriu promovate împotriva sa de intimații C., E. și F., considerentele formulate de curtea de apel în motivarea hotărârii sunt nelegale, fiind date cu interpretarea eronată a textelor de lege aplicabile în cauză.

În susținerea motivului de casare, recurentul a arătat că răspunderea civilă instituită de dispozițiile art. 27 din Ordonanța de Urgență nr. 137/2000 este o răspundere particulară a răspunderii civile delictuală prevăzute de art. 1349 C. civ.

În continuarea motivelor de recurs, a reluat împrejurările în care a avut loc incidentul cu pârâții, și a precizat "nu numai că am dovedit la primul motiv de recurs că acesta a comis împotriva mea acte de hărțuire, scuipând pe degete în spatele meu și provocând apoi un scandal mârlănesc, cu zbierete, insulte și ocări, dar, așa cum recunoaște prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, el însuși a chemat telefonic poliția locală, instigând-o apoi pe intimata D. împotriva mea, dându-i acesteia relații mincinoase cum că eu am provocat tulburarea liniștii publice, relații infirmate de hotărârile judecătorești".

A mai arătat că intimații C. și B. au chemat polițiștii locali și tot ei le-au furnizat informații mincinoase, determinându-i să-l discrimineze prin îndepărtarea sa nejustificată și nelegală din bibliotecă și prin amendarea sa contravențională.

Recurentul a mai afirmat că instanța a reținut eronat că sunt speculații nedovedite susținerile sale legate de practicile abuzive ale poliției locale care l-au determinat să părăsească biblioteca, pentru a preîntâmpina agresarea sa fizică.

În continuarea memoriului de recurs, a menționat că argumentele avute în vedere de instanța de apel sunt totalmente greșite pentru că este "de notorietate în toată societatea românească faptul că organele de ordine publică au dreptul să folosească forța".

Prin întâmpinarea formulată de intimatul C. s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința păstrării hotărârilor pronunțate în cauză ca fiind legale și temeinice.

Prin întâmpinarea formulată de intimații B., D., E., F. s-a invocat excepția nulității recursului în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și s-a învederat că motivele de recurs formulate în cauză nu constituie motive de nelegalitate și nu pot fi, astfel, încadrate în motivele de casare limitativ prevăzute de dispozițiile legale.

Pe cale de consecință, intimații au solicitat în principal, admiterea excepției și anularea recursului. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând recursul în raport de excepția nulității, invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, întrucât privește legala învestire a instanței de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

De asemenea, conform art. 488 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile menționate, iar nerespectarea dispozițiilor legale cu privire la această cerință atrage sancțiunea procedurală a nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală exigențelor legale menționate, pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs, iar criticile formulate trebuie să se încadreze în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în caz contrar, neputând fi exercitat controlul de legalitate cu privire la decizia recurată.

Înalta Curte apreciază că recursul, astfel cum a fost formulat, nu respectă exigențele acestei căi extraordinare de atac de reformare, întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "Casarea unei hotărâri se poate cere când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Subsumat acestui motiv de casare, recurentul a arătat că, prin decizia pronunțată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură consacrate ca principii fundamentale ale procesului civil, pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală, prin aprecierea greșită a probelor administrate în dosarele de fond și de apel ori prin aplicarea eronată a textelor de lege incidente în cauză.

În continuare, a susținut că, instanța de apel a nesocotit și dispozițiile art. 20 C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil, dar și obligația prevăzută la art. 22 alin. (2) teza întâi C. proc. civ. și anume, îndatorirea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Deși în mod formal, nerespectarea normelor de procedură, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul nu a arătat în mod concret în ce constă încălcarea acestor norme de către instanța de apel, iar referirea la aprecierea greșită a probelor nu constituie motiv de nelegalitate, ci de netemeinicie.

Înalta Curte reține că nu este suficientă indicarea unui posibil caz de casare pentru a determina analiza legalității hotărârii recurate, ci incumbă recurentului obligația de a motiva și indica într-o formă concretă motivul de nelegalitate invocat.

În plus, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Recurentul a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în conformitate cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

A susținut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât ar fi întemeiată pe interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de Urgență nr. 137/2000, în sensul că instanța de fond leagă existența faptelor de discriminare de încadrarea faptei în unul din criteriile enumerate de aceste dispoziții legale.

Analizând susținerile recurentului, se observă că în argumentarea cazului de casare indicat, acesta a precizat că are motive de bănuială legitimă că anumite puncte de vedere din decizia recurată sunt introduse forțat de către juriștii din Direcția Generală Juridică a SRI, aceștia căutând cu obstinație să promoveze tendențios ideea că există discriminare numai dacă formele de discriminare - directă și indirectă - se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) din ordonanța menționată.

O atare motivare a cazului de casare nu doar că pune în discuție participarea unor terți care nu au nicio calitate în litigiu, dar excede și motivelor de nelegalitate care pot forma obiectul analizei instanței de recurs, întrucât prin argumentele aduse nu se pune în discuție încălcarea unor norme de drept material.

Departe de a cuprinde critici de nelegalitate, memoriul de recurs conține, aproape în cvasitotalitatea sa, opinii personale ale recurentului cu privire la desfășurarea incidentului, fără să facă o analiză a nelegalității deciziei instanței de apel. Se subsumează acestor considerații și susținerile recurentului în sensul că utilizarea termenilor de reclamant și pârât în locul celor de apelant și intimat reprezintă o greșeală impardonabilă a instanței și o evidentă probă a imixtiunii juriștilor Serviciului Român de Informații în cauza sa, dar și o omitere premeditată a probelor administrate în dosarele de fond și de apel.

Înalta Curte reține că, deși recurentul afirmă în memoriul de recurs că, "(…)prin înscrisurile depuse la dosarul de fond, a dovedit existența faptelor, și anume, că provocatorul C. a creat un incident vocal în incinta bibliotecii; de asemenea, a probat faptul că în rezolvarea situației conflictuale s-au implicat - cu fapte de discriminare și comportament discriminatoriu- intimatul (...)", în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care instanțele devolutive au administrat ori au interpretat probele din dosar, au stabilit situația de fapt, raporturile dintre părți ori care să tindă la o reapreciere a probațiunii.

Instanța de recurs este ținută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanțe și este obligată să analizeze recursul prin prisma exigențelor acestei căi de atac, numai sub aspect de nelegalitate și nu de netemeinicie a hotărârii recurate.

O altă critică a recurentului se referă la dezlegările date de instanța de apel faptelor de discriminare și comportamentului pretins discriminatoriu al intimaților, instanța pronunțând o hotărâre nelegală dată cu interpretarea eronată a textelor aplicabile în cauză.

A reproșat instanței de apel neaplicarea în speță a dispozițiilor art. 1369 alin. (1) din C. civ., în condițiile în care aceasta a reținut neîndeplinirea art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Urgență nr. 137/2000, neluând în considerare că răspunderea special instituită prin acest act normativ trebuie completată cu prevederile C. civ., care constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește neaplicarea dispozițiilor art. 1369 alin. (1) din C. civ., Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile Ordonanței de Urgență nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, sens în care considerentele instanței de apel au avut în vedere condițiile prevăzute de acest act normativ în ceea ce privește existența faptelor de discriminare, iar în recurs nu pot fi supuse controlului de nelegalitate aspecte care nu au făcut obiectul analizei instanței de apel.

Înalta Curte apreciază că, deși recurentul a susținut interpretarea eronată a textelor de lege invocate ca temei legal al cererii sale de chemare în judecată, în concret formulează critici de netemeinicie ce vizează modul de apreciere a probelor și de stabilire a situației de fapt.

Astfel, alegațiile recurentului în sensul că ar fi dovedit săvârșirea de către intimatul C. a unor acte de hărțuire, că acesta era mulțumit de discriminarea comisă de polițiștii locali împotriva sa și că instanța în mod eronat a reținut că sunt speculații nedovedite susținerile sale legate de practicile abuzive ale poliției locale care l-au determinat să părăsească biblioteca, precum și alte astfel de afirmații nu sunt apte să declanșeze un control de nelegalitate.

Având în vedere considerentele expuse, în condițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 793A din 15 iulie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul x/2022

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 ianuarie 2026.