Decizia nr. 6323/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 134/2019 a Curții de Apel Apel

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe, la data de 19 august 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a solicitat instanței să constate încălcarea prevederilor O.G. nr. 137/2000 prin soluționarea de către pârât, în mod incomplet și cu ignorarea unor aspecte esențiale, a petiției reclamantei nr. 1023/01 03 2019, și în consecință: - să anuleze Hotărârea nr. 444/2019 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; - conform prevederilor Art. 18 din Legea 554/2004, să oblige Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la emiterea unei noi hotărâri cu privire la petiția reclamantei nr. 1023/01 03 2019, cu respectarea strictă a prevederilor O.G. nr. 137/2000; - obligarea pârâtului C.N.C.D. la plata daunelor morale ocazionate reclamantei, în sumă de 10.000 RON.

Soluția primei instanțe Prin sentința nr. 134 din 30 decembrie 2019, Curtea de Apel Apel Târgu Mureș– secția a III-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a luat act de renunțarea reclamantei A., la soluționare cererii privind obligarea pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la plata daunelor morale și a respins în rest cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată. În motivarea opțiunii sale procesuale recurenta a susținut următoarele: În fața instanței de fond nu a reclamat acea calificare (incompletă), ci faptul, că din Hotărârea nr. 444/2019 al CNCD nu rezultă în mod clar si fără echivoc, dacă sancțiunea s-a aplicat si lui B., respectiv acela, că din acea calificare se poate trage concluzia, că reclamația vizavi de acea persoană nu a fost cercetată de loc si nici nu a fost sancționat. Legat de aceasta a arătat în cererea care face obiectul prezentului dosar, că "CNCD are posibilitatea dar si obligația de a obține adresa persoanei reclamate de la autoritățile din Toplița", afirmație care nu a fost combătută cu vreun argument legal de către prima instanță, însă neglijată la formularea sentinței. Formularea instanței de fond "apare ca fiind legală" este la rândul său ambiguă, o acțiune este sau nu este legală, iar în cazul în care prima instanță a constatat că acea acțiune a fost legală, atunci ar fi fost de obligația să formuleze într-un mod neechivoc (gen: a fost legală) și să arate și baza legală pe care se întemeiază acea constatare. Cert este, că dacă prima instanță ar fi aplicat corect prevederile O.G. nr. 137/2000, atunci ar fi trebuit să constate, că prin necercetarea petiției în raport cu B. și prin nesancționarea lui, CNCD și-a încălcat obligațiile legale, și astfel ar fi trebuit să admită cererea. Cu alte cuvinte prima instanță a aplicat greșit normele de drept materiale. În sentință se afirmă cu privire la pretinsele idei revizioniste despre care și CNCD a afirmat că: "Că astfel de idei sunt vehiculate în spațiul public este indubitabil, a se observa, doar cu titlul de exemplu, în sprijinul acestei concluzii a Consiliului, accesarea unor pagini web deschise publicului larg", urmat de două pagini web în limba română. Cele două pagini sunt create și întreținute de etnici români, astfel acelea nu pot fi considerate dovezi care atestă faptul că există "revizionism unguresc", în mod logic nu au cum să demonstreze, că ar exista astfel de idei printre etnicii maghiari, sunt - ca și articolele reclamate de noi - niște afirmații ale unor etnici români despre maghiari. Relevant ar fi fost dacă instanța ar fi putut da ca exemplu pagini web în limba maghiară unde etnici maghiari etalează niște idei revizioniste. Chiar dacă ar exista astfel de idei și tendințe, acelea pot fi asociate numai cu persoane identificate care le îmbrățișează, or articolele reclamate de noi la CNCD generalizează și afirmă, că toți maghiarii sunt revizioniști, o afirmație în mod evident neadevărată, respectiv degradantă, care în mod indubitabil cade sub incidența O.G. nr. 137/2000. Tot cu privire la puctul 3. din petiția adresată CNCD, prima instanță afirmă, că "prezentarea unei istorii extrem de subiective a relațiilor româno- maghiare care, a reținut Consiliul, deși sunt de natură să atingă dreptul la demnitate că creeze un cadru ostil, degradant față de comunitatea maghiară, intră în sfera libertății de exprimare." Or cele două constatări în mod logic se exclud reciproc, pentru că libertatea de exprimare se intinde exact până la punctul în care atinge drepturi și lezează demnități. Arată că prima instanță a trecut cu vederea peste faptul că a emite teorii despre structura psihică a ungurilor nu este o istorie subiectivă ci o afirmație eminamente rasistă. Or conform O.G. nr. 137/2000, manifestările rasiste trebuie sancționate sever, de unde rezultă, că și în această privință prima instanță a aplicat greșit normele de drept materiale, invocând libertatea de exprimare. Pe pagina 6 din Sentință prima instanță face referiri generale la jurisprudența CEDO despre nevoia de ingerință în exercitarea libertății de exprimare, și ajunge la concluzia, că în cazul de față o ingerință mai pronunțată nu se impune. Asta în condițiile în care la punctul 7. din cerere s-a arătat în concret cum apreciază CEDO necesitatea acelei ingerințe. Or din cele arătate rezultă clar, că în acest caz ingerința este necesară, pentru că în articolele și comentariile la cele reclamate se întâlnesc un număr foarte mare de afirmații injurioase, care au unicul scop de a jigni, și care astfel nu pot fi motivate cu libertatea de exprimare. Cu privire la individualizarea corectă a sancțiunilor aplicate, prima instanță apreciază că trebuie avut în vedere audiența nesemnificativă a afirmațiilor și comentariilor care încalcă prevederile O.G. nr. 137/2000, însă ajunge la acea concluzie în mod cu totul eronat, făcând referire la numărul mic de vizualizări ale articolelor pe pagina www.x.ro și la numărul mic de comentarii pe pagina informatiahr.ro, ignorând totalmente faptul, că nu se poate ști câți au citit articolele pe pagina informatiaharghitei.ro și că aceleia au fost distribuite pe Facebook (respectiv comentariile care încalcă legea au fost făcute acolo), or fiecare dintre persoanele reclamate are mii de urmăritori pe Facebook și postările respective au fost distribuite de sute de cititori (și așa mai departe), astfel nu se poate estima nici măcar cu aproximație audiența la care acelea au ajuns, dar cu siguranță este mult-mult mai mare decât aprecierea instanței de fond. Tot legat de individualizarea sancțiunilor arătă că a motivat atât în fața CNCD cât și în cererea adresată instanței necesitatea aplicării unor sancțiuni cu o forță de retenție suficientă, având în vedere antecedentele persoanelor reclamate, respectiv principala sarcină a CNCD, acea de a preveni ca pe viitor aceste persoane să încalce legea. O simplă privire pe paginile web și Facebook ale persoanelor reclamate demonstrează, că sancțiunea aplicată prin Hotărârea 444/2019 nu a avut nici un efect, fiecare dintre ele are aceeași activitate, încalcă în mod regulat prevederile O.G. nr. 137/2000. Astfel în mod evident este nevoie de aplicarea unor sancțiuni mult mai severe. Arătă în continuare, că la fel ca CNCD, și instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la solicitarea mai multor măsuri formulate în sesizarea adresată CNCD (sancționare, obligarea de a îndepărta textele reclamate, obligarea la publicarea hotărârii, monitorizarea paginilor reclamate). Or conform C. proc. civ., prima instanță avea obligația de a se pronunța cu privire la fiecare capăt de cerere, astfel se poate constata, că a încălcat și reguli de procedură. Astfel acele solicitări (toate având bază legală și fiind pertinente și necesare în opinia noastră) au rămas în continuare nici admise și nici respinse, o situație care necesită o rezolvare concretă. Ca o remarcă generală se poate constata, că prima instanță face în sentință o sinteză destul de amănunțită a cererii (din care totuși lipsesc elemente importante), dar în motivarea ei evită să se pronunțe la un număr însemnat de paragrafe (puncte, argumente) din cerere, cu toate că acelea sunt importante și relevante. Or conform C. proc. civ. judecătorul este obliga să stăruie pentru a preveni orice greșeala privind aflarea adevărului în cauza, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. A neglija aspecte și informații esențiale (asupra cărora a atras atenția) este echivalent cu încălcarea acestei obligații.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul pârât C. a solicitat respingerea recursului reclamantului, apreciind că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică,

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 15 iunie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 4 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimat și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Hotărârii nr. 444/2019 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării emise de intimatul-pârât. Prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, reținând, în esență, că pârâtul Consiliul a adoptat o soluție în spiritul legii, nefiind detectată necesitatea restrângerii dreptului la libertate de exprimare Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată cu aplicarea corectă a prevederilor legale. Prin Hotărârea nr. 444 din 17.07.2019, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a soluționat petiția nr. 1023 din 01.03.2019 formulată de A., în sensul că a apreciat că afirmațiile din materialul analizat, potrivit cărora tragedia adevărată este aceea că toate aceste generații au fost crescute și educate în spiritul iredentismului și revizionismului, cultivându-se permanent ura față de poporul român invadator, reprezintă discriminare și încalcă dreptul la demnitate, sancționându-i pe D., E. și C. cu avertisment, recomandându-li-se ca în viitor să se abțină de la publicarea unor materiale care produc efecte discriminatorii. Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului care, în esență, sunt centrate pe faptul că în cauză nu a avut loc o individualizare corectă a sancțiunilor aplicate. Contrar susținerilor recurentului potrivit cărora din Hotărârea nr. 444/201 nu rezultă dacă sancțiunea a fost aplicată și lui B., Înalta Curte constată că, din examinarea sentinței atacate, rezultă că instanța de fond a arătat clar și fără echivoc faptul că, în raport de B., soluția Consiliului de a aprecia petiția drept incompletă, având drept consecință lipsa unei cercetări, apare ca fiind legală. De asemenea, criticile recurentului referitoare la neanalizarea de către instanța de fond a susținerilor referitoare la obligația pârâtului de a obține adresa persoanei reclamante sunt nefondate, instanța de fond arătând, că deși petenta nu s-a prevalat de textul art. 154 alin. (8) din C. proc. civ., totuși s-a apreciat că nu nici ar putea fi aplicat, în condițiile în care acesta face referire expresă la instanțele de judecată, doar acestora fiindu-le recunoscut accesul la baze de date deținute de autorități și instituții publice, iar procedura pe care autoritatea o urmează este una specială, derogatorie de la C. proc. civ. Nu pot fi primite nici alegațiile prin care se susține ambiguitatea formulării "apare ca fiind legală", referitor la soluția pârâtului, nerezultând concret un motiv de nelegalitate a hotărârii, sensul fiind același cu "este legală". În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la sancțiunea aplicată de intimatul-pârât, Înalta Curte constată că și acestea sunt nefondate, prima instanță apreciind că faptele pentru care reclamanta Fundația a sesizat Consiliul au fost analizate din perspectiva dreptului la demnitate, criteriul de diferențiere fiind acela al apartenenței etnice, iar Consiliul a făcut evaluări, emițând propria concluzie asupra acestora, nesusceptibilă de proba verității. În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit art. 15 din O.G. nr. 137/2000, "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia". Înalta Curte constată că în mod corect nu s-a considerat necesară restrângerea dreptului la exprimare, neputându-se aprecia că materialele expuse de recurenta-reclamantă se încadrează într-un discurs al urii sau al amenințărilor directe pentru integritatea fizică. În acest sens, Înalta Curte reține că libertatea de exprimare, ca principiu fundamental al statului de drept, presupune respectarea normelor de drept interne și internaționale care garantează tuturor persoanelor dreptul de a se manifesta potrivit propriilor opțiuni. În privința libertății de exprimare, atât Curtea Constituțională a României, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că între exercițiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, și protecția intereselor sociale și ale drepturilor individuale ce aparțin altor persoane, pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertății de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, își asumă "îndatoriri și responsabilități a căror întindere depinde de situația concretă în discuție. Hotărârile CEDO acordă importanță scopului demersului jurnalistic, verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații asupra unor subiecte de interes general (cauzele Radio France și alții contra Franței, Colombani și alții contra Franței, Cumpănă și Mazăre contra României, McVicar contra Marii Britanii). Or, în cauză, Înalta Curte constată în acord cu prima instanță, că expresiile folosite și comentariile legate de comunitatea maghiară, au fost analizate din perspectiva dreptului la demnitate, Consiliul apreciind corect că se impune aplicarea sancțiunii cu avertisment. Contrar celor susținute de recurentă, prima instanță nu a constat că sintagmele folosite sunt de natură să atingă dreptul la demnitate că creeze un cadru ostil, degradant față de comunitatea maghiară, intră în sfera libertății de exprimare, ci a redat acest punct de vedere al Consiliului, constatând că în raport de întregul material invocat de reclamantă, pârâtul a avut în vedere o îmbinare între judecăți de valoare și anumite elemente cu caracter faptic, nefiind identificată o nevoie socială imperioasă, pentru justificarea necesității unei ingerințe asupra libertății de exprimare într-o societate democratică, ceea ce a și condus la sancționarea reclamaților D., E. și C. cu avertisment, acestora recomandându-li-se ca pe viitor să se abțină de la publicarea unor astfel de materiale. Nici susținerea că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra unor capete de cerere formulate în fața Consiliului nu poate fi primită, având în vedere că în urma analizei materialului probator, s-a apreciat că hotărârea Consiliului este legală. În fine, criticile recurentei referitoare la faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor paragrafelor din cererea de chemare în judecată sunt nefondate. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii. În raport de aceste argumente, reține instanța de control judiciar că hotărârea C.N.C.D. contestată în prezenta cauză este legală, iar hotărârea instanței de fond care o validează este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material, fapt ce reclamă menținerea ei. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge ca nefundat, recursul declarat de reclamanta A.. PENTRU ACESTE MOTIVE,