ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 576/2024

Ședința publică din data de 01 februarie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., a solicitat anularea Hotărârii nr. 691/2021 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, să se soluționeze petiția nr. 406/2021 adresată CNCD în fond și să se admită toate cererile sale, așa cum acelea au fost formulate în petiția respectivă, cu obligarea pârâților la suportarea cheltuielilor de judecată din prezentul dosar.

Prin sentința civilă nr. 38 din 05 mai 2022, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., a anulat în parte hotărârea nr. 691 din 22 septembrie 2021, adoptată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2021, doar în ceea ce privește pct. 3 al dispozitivului acestei hotărâri și a obligat pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării să adopte o hotărâre de modificare a hotărârii menționate mai sus, prin care să aplice pârâtului B. amenda contravențională în cuantum de 10.000 RON, pentru fapta reținută la pct. 2 din dispozitivul hotărârii nr. 691 din 22 septembrie 2021.

Împotriva sentinței civile nr. 38 din 05 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B..

3.1 Pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

Recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a învederat, în esență, că, pe de o parte, instanța de fond a pronunțat soluția cu depășirea propriei competențe, iar pe de altă parte, a apreciat în mod eronat cu privire la aplicarea normelor de drept material incidente în cauză.

În acest sens, a apreciat ca fiind greșit aplicate prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, ale art. 17, art. 25 alin. (5), precum și ale art. 30 din O.G. nr. 137/2000, considerând că instanța de fond nu avea atribuția de a individualiza cuantumul amenzii contravenționale.

3.2 Pârâtul B. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Printr-un prim set de critici, recurentul-pârât B. a susținut că instanța de fond l-a sancționat contravențional cu suma de 10.000 RON pentru o faptă neidentificabilă. Concret, instanța de fond nu a indicat comentariile sau comentariul care a determinat-o să stabilescă că presupusa faptă săvârșită de acesta este de o gravitate ridicată, situație față de care devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Printr-un alt set de critici, recurentul-pârât B. a învederat, în esență, că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2 alin. (8) și alin. (10), dar și a art. 19 din O.G. nr. 137/2000. Astfel, intimata-reclamantă nu a solicitat niciodată medierea sau soluționarea pe cale amiabilă a conflictului ivit urmare a comentariilor postate de terțe persoane pe profilul acestuia. Concret, aceasta nu a solicitat niciodată ștergerea comentariilor.

Sentința atacată este nelegală și prin prisma faptului că nu trebuia să fie sancționat pentru posibile fapte săvârșite de terțe persoane. În concret, instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 2, art. 15 și ale art. 26 din O.G. nr. 137/2000, ale art. 10 CEDO și ale art. 30 din Constituția României. Cauza Delfi contra Estoniei reținută de instanță în considerentele hotărârii atacate arată defapt că acesta nu trebuie să fie sancționat.

În acord cu cele reținute de instanța de fond, rețeaua de socializare x are caracter de spațiu public. Această rețea, însă, se află în proprietatea x, iar comentariile sunt și trebuie moderate de x, astfel că reținerea primei instanțe în sensul că avea obligația de a le modera în mod absolut este nelegală.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinări, prin care a solicitat respingerea recursurilor.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este nefondat, iar recursul declarat de pârâtul B. este fondat, în limitele și pentru considerentele următoare:

Prin petiția înregistrată cu nr. x/19.01.2021, reclamanta A. a sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la comportamentul neadecvat al pârâului B., care în calitate de deputat, ar avea în mod direct un comportament discriminativ față de comunitatea maghiară din țară, respectiv ar facilita pentru alții exprimarea de mesaje discriminative, degradante și hărțuitoare, toate acestea prin postarea pe pagina de x a unor texte/articole care nu redau realitatea și conduc la comentarii care încalcă prevederile O.G. nr. 137/2000, fără ca acesta să se achite de obligația de a modera comentariile respective.

Prin Hotărârea nr. 691 din 22 septembrie 2021, a cărei anulare formează obiectul prezentului dosar, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut că, conținutul celor două articole publicate de către pârâtul B. se încadrează în limitele libertății de exprimare, dar raportat la comentariile aferente celor două articole, au reținut că fapta sesizată reprezintă discriminare și încalcă dreptul la demnitate conform art. 2 alin. (1) și (4) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 și astfel a dispus aplicarea sancțiunii avertismentului conform art. 5 alin. (2) lit. a), art. 6 și art. 7 din O.G. nr. 137/2000 față de pârâtul B. .

Învestită cu o contestație împotriva acestei hotărâri, instanța de fond a admis în parte cererea reclamantei și a anulat în parte Hotărârea CNCD nr. 691/22.09.2021, respectiv să aplice pârâtului B. o amendă contravențională în cuantum de 10.000 RON în ceea privește fapta reținută de organul administrativ.

II.1 Recursul recurentului-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

Înalta Curte constată că, deși prin cererea de recurs recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a indicat ca motive de recurs atât pct. 4, cât și pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile formulate de acesta se circumscriu doar cazului de casare prevăzut la pct. 4, astfel că le va analiza exclusiv din această perspectivă.

În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reține că este nefondat, întrucât instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, posibilitatea formulării unei contestații împotriva hotărârilor Colegiului director al CNCD, cât și competența instanței de contencios administrativ de a se pronunța asupra unei astfel de contestații, fiind prevăzute expres în dispozițiile art. 20 alin. (9) din Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Totodată, instanța de recurs reține și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, (…) poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale".

Totodată, conform art. 18 din Legea nr. 554/2004:

"(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

(2) Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății."

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, revine în competența de plină jurisdicție a instanței de contencios administrativ să soluționeze toate aspectele litigioase și să cenzureze hotărârea CNCD, inclusiv din perspectiva proporționalității, a naturii sancțiunii aplicate, precum și a individualizării cuantumului amenzii contravenționale aplicate, raportat la gravitatea abaterii reținute și la situația de fapt incidentă în cauză.

Procedând de o asemenea manieră, nu se poate reține că instanța de fond ar fi încălcat prevederile art. 17 și ale art. 25 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, în sensul celor susținute de recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prima instanță îndeplinindu-și atribuțiile cu respectarea limitelor exercitării controlului judecătoresc al actelor administrative, reglementate atât de art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituția României, cât și de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca nefondat.

II.2 Recursul recurentului-pârât B.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Contrar susținerilor recurentului-pârât B., instanța de recurs reține că prima instanță a analizat în mod concret la individualizarea sancțiunii reacțiile și comentariile urmăritorilor paginii de x utilizate de pârâtul B., care fac obiectul cauzei, fiind avute în vedere înscrisurile depuse la dosarul cauzei în acest sens, respectiv cele de la filele x din vol. I al dosarului instanței de fond.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza C. împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentului-pârât B. privind incidența unui astfel de motiv de casare.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține, cu prioritate, că nu pot fi analizate criticile ce vizează îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii pârâtului B. pentru fapte de discriminare, întrucât acesta din urmă nu a înțeles să atace hotărârea CNCD prin care s-a reținut că discriminarea și încălcarea dreptului la demnitate conform art. 2 alin. (1) și (4) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, s-a produs prin comentariile postate de cititori cu privire la articole publicate de pârât, mai exact prin necenzurarea acestor comentarii de către pârâtul B..

Așadar, vor fi avute în vedere exclusiv apărările și criticile ce se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ce vizează individualizarea sancțiunii ce se impune a fi aplicată pentru faptele de discriminare reținute cu caracter definitiv în sarcina recurentului-pârât B..

În acest sens se are în vedere că în mod corect a constatat instanța de fond că există o neconcordanță între faptele de discriminare reținute cu caracter definitiv în sarcina pârâtului B. și sancțiunea avertismentului ce i-a fost aplicată acestuia la pct. 3 din hotărârea atacată.

Astfel, pe de o parte, dispozițiile art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora "Contravențiile prevăzute la art. 2 alin. (2), (4), (5) și (7), art. 6-9, art. 10, art. 11 alin. (1), (3) și (6), art. 12, 13, 14 și 15 se sancționează cu amendă de la 1.000 RON la 30.000 RON, dacă discriminarea vizează o persoană fizică, respectiv cu amendă de la 2.000 RON la 100.000 RON, dacă discriminarea vizează un grup de persoane sau o comunitate", permit ca fapta reținută de CNCD în sarcina pârâtului B. să fie sancționată cu amendă de la 2.000 RON la 100.000 RON, iar pe de altă parte, se impunea a fi sancționată pecuniar conduita pasivă a acestuia constând în permiterea propagării într-un spațiu public al unor mesaje discriminatorii la adresa unei comunități întregi.

Cu toate acestea, în dezacord cu opinia judecătorului fondului, instanța de control judiciar reține ca fiind proporțională, atât cu fapta constatată, cât și cu ingerința în libertatea de exprimare și jurisprudența CEDO în această materie, o amendă care să fie orientată spre minimul impus de lege.

Așadar, ținând cont și de faptul că pârâtul B. a atras atenția publicului care dorește să lase comentarii la postarea în speță, că "comentariile care nu conțin un limbaj decent vor fi șterse iar autorii vor fi blocați", Înalta Curte apreciază că se impune reducerea cuantumului amenzii contravenționale ce urmează a fi aplicată pârâtului B. de la 10.000 RON la 2.000 RON.

Pentru toate acestea, în baza art. 496 din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul B., va casa, în parte, sentința recurată și, în rejudecare, va reduce cuantumul amenzii contravenționale ce urmează a fi aplicată pârâtului B. de la 10.000 RON la 2.000 RON, menținând în rest dispozițiile sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 38 din 05 mai 2022 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva aceleiași sentințe.

Casează, în parte, sentința recurată și, în rejudecare, reduce cuantumul amenzii contravenționale ce urmează a fi aplicată pârâtului B. de la 10.000 RON la 2.000 RON, menținând în rest dispozițiile sentinței.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 01 februarie 2024.