ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3803/2024

Ședința publică din data de 12 septembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 14 martie 2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) și B., anularea Hotărârii nr. 445/2022 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; cercetarea Petiției nr. 257/2022 adresate Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și constatarea temeiniciei cererilor; obligarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării la emiterea unei noi hotărâri prin care, în baza considerentelor sentinței ce se va pronunța să constate comiterea de către persoana reclamată a contravențiilor reclamate în Petiția nr. 257/2022 și în consecință să o sancționeze; obligarea pârâților la suportarea cheltuielilor de judecată constând până la acest moment în taxă judiciară de timbru.

Prin sentința civilă nr. 93 din 30 iunie 2023 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., având ca obiect anulare act administrativ; s-a luat act de solicitarea pârâtului B. privind obligarea reclamantei la cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței civile nr. 93 din 30 iunie 2023 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, contrar obligației legale, judecătorul care a soluționat cererea în primă instanță și a pronunțat sentința recurată cu neglijarea faptelor pe care le-au probat prin dovezi anexate la cererea de chemare în judecată. Cel mai relevant în acest sens este faptul, că pe pagina 9 din sentință instanța afirmă, că "În speță, este necontestat faptul că pârâtul B. a șters comentariile postate de vizitatori la mesajul din 6.01.2022 pe care l-a publicat pe pagina sa de C., aspect evidențiat și prin punctul de vedere depus la CNCD.", ceea ce este faptic fals, așa cum a arătat în cererea adresată instanței (a se vedea pe pagina 3 din sentință: "De asemenea, în punctul de vedere depus de către persoana reclamată este menționat, că toate comentariile invocate în sesizare care conțin limbaj injurios au fost eliminate, comparând lista de comentarii de la data sesizării cu cele care apar acum, se observă că numărul comentariilor care încalcă prevederile O.G. nr. 137/2000 este mai mare, că marea majoritate a comentariilor despre care persoana reclamată a afirmat că au fost eliminate sunt tot acolo."), și a și demonstrat cu capturile ecran anexate cererii de chemare în judecată, pe care se vede clar, că chiar și după un an comentariile reclamate de noi se află sub postarea reclamată.

În aceste condiții susținerea persoanei reclamate ar fi trebuit să constituie un factor agravant (a mințit atât CNCD cât și instanța), și nu un motiv de respingere a cererii.

Prima instanță a încălcat și dreptul la un proces echitabil prin faptul că a adoptat sentința recurată cu neglijarea practic completă a susținerilor și argumentelor reclamantei. Legat de acest aspect a invocat jurisprudența CEDO, în concret cazul Albina vs. România (57.808/00), alin. (30).

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că, aparent sentința civilă nr. 93/2023 este motivată, pentru că în privința postării reclamate afirmă că se încadrează în limitele libertății de exprimare, iar cu privire la comentariile la postare afirmă că acelea au fost șterse de către B., însă acestea sunt două afirmații, care nu sunt motivate.

Astfel, în opinia sa, nu se explică de ce postarea nu ar încălca prevederile O.G. nr. 137/2000, în condițiile în care a expus motivat atât în petiția adresată CNCD cât și în cererea adresată instanței exact contrariul. Motivarea acelei afirmații ar fi trebuit să conțină în mod obligatoriu infirmarea argumentelor sale, ori așa ceva nu există în sentință.

Din tot conținutul hotărârii nu se poate deduce cum a ajuns Colegiul Director la concluzia că fapta de a publica postarea reclamată se încadrează în limitele libertății de exprimare sarcina inversării probei nu a fost introdusă în mod arbitrar, din greșeală sau întâmplător în O.G. nr. 137/2000.

Cu privire la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., enunțând prevederile art. 20 din O.G. nr. 137/2000, recurenta a susținut că prima instanță nu a analizat comentariile reclamate și nu a constatat nimic în privința lor, cu toate că a solicitat în mod expres acest lucru (a se vedea petitul 2: să oblige CNCD să soluționeze petitia; se subînțelege că în privința ambelor aspecte reclamate), astfel și prima instanță a încălcat prevederile art. 20 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000. În plus a încălcat și prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. pentru că nu s-a pronunțat cu privire la ceva ce a solicitat. Și ca situația să fie și mai gravă, a făcut acest lucru fără temei legal (așa cum am arătat la punctul 2.1.2.) și în baza unei afirmații faptic false (anume că comentariile reclamate de aceasta au fost șterse).

În cazul Dosarului CNCD nr. 30/2022, persoana reclamată nu a depus punct de vedere la CNCD și nu a dovedit nici prin întâmpinarea depusă la acest dosar că nu a încălcat prevederile O.G. nr. 137/2300, iar în aceste condiții ar fi fost de datoria instanței să constate, că nu sunt îndeplinite prevederile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 și ar fi trebuit să admită cererea așa cum a fost formulată.

Astfel, a reclamat la CNCD o postare a pârâtului și comentariile la acea postare. CNCD nu a soluționat deloc reclamația sa în privința uneia dintre cele două cereri (din dispozitivul hotărârii nu se poate deduce care), și și-a încălcat obligația stabilită în O.G. nr. 137/2000 de a soluționa petițiile adresate acestuia. Nu s-au adresat instanței în baza prevederilor art. 1. alin. (1) din Legea 554/2004 ("nesoluționarea în termen legal al unei cereri"), iar văzând această stare de fapt prima instanță ar fi fost obligată să anuleze Hotărârea nr. 445/2022 și ar fi trebuit să oblige CNCD să emită o nouă hotărâre (în baza art. 18 alin. (1). din Legez 554/20024). Neprocedând așa prima instanță a încălcat prevederile O.G. nr. 137/2000 și ale Legii nr. 554/2004, ambele norme de drept materiale.

În privința comentariilor prima instanță a adoptat o soluție bazată pe o constatare faptic neadevărată, cu neglijarea argumentelor reclamantei, ale faptelor și probelor existente la dosar, încălcând din nou prevederile celor două norme de drept material (pentru că ar fi fost obligat să constate caracterul contravențional al comentariilor și în consecință să anuleze Hotărârea CNCD nr. 445/2022 și să oblige CNCD să sancționeze persoana reclamată pentru neștergerea comentariilor care încalcă legea).

La corecta individualizare a sancțiunii trebuie luate în considerare nu numai faptele reclamate în cadrul acestui dosar, ci și alte informații furnizate de reclamantă la începutul petiției depuse la CNCD, respectiv faptul că persoana reclamată este practic obsedat de minoritatea maghiară, instigă de ani de zile împotriva drepturilor constituționale și legale ale acesteia, fiind din această cauză o persoana extrem de nocivă în societate, astfel a o determina să înceteze această activitate este de un interes major pentru societate. Or, văzând că prin sancționarea pecuniară cu 2-3000 RON nu se poate atinge acel scop, logic este ca în următoarele cazuri (cum este și aceasta) să se aplice o sancțiune mai severă.

Această atitudine excesiv și de neînțeles de permisivă a CNCD și instanței are consecința nocivă din punctul de vedere al păcii interetnice că persoana reclamată are în continuare practic în permanență această activitate de discriminare și incitare împotriva maghiarilor.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind motivate corespunzător, dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.

În esență, a susținut că cererea de recurs nu este motivată în drept și în fapt și conține afirmații neprobate.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimat, reiterând, în esență argumentele prezentate prin cererea de recurs.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 12 septembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1.1 Situația de fapt reținută de prima instanță

La data de 6.01.2022, pârâtul B., deputat de Mureș și jurnalist, a postat pe pagina sa de C. sub titlul "O victorie a românismului la Târgu Mureș" următoarele:

"Piața Memorandumului din Târgu Mureș își va păstra denumirea, în ciuda eforturilor primarului"independent" D. și a formațiunii E. de a îndepărta elementele și simbolurile românești din spațiul public al municipiului.

Deși ambițiile liderilor E. cu privire la marcarea teritoriului în sens etnic sunt deja bine cunoscute, de această dată încercarea de modificare a denumirii Pieței Memorandumului în Piața Gecse Daniel a fost respinsă prin acțiunea fermă a locuitorilor din Piață, din strada x, a asociațiilor culturale și civice, precum și a unor consilieri locali. Adunând mai bine de 60 de petenți în dosar, s-a expus nelegalitatea hotărârilor de consiliu local prin care primarul D. dorea"mutarea" acestei denumiri pe jumătăți de artere secundare.

Tribunalul Mureș, în calitate de primă instanță, a anulat aceste hotărâri de consiliu local nelegale, prin care cetățeni simpli erau supuși unui consum de timp, de bani și de energie în mod inutil, doar pentru a satisface ambițiile etnice ale unor lideri politici. Atrag, din nou, atenția că municipiul Târgu Mureș are nevoie de inițiative sănătoase și de un plan coerent de dezvoltare, iar nu de redenumiri de străzi, amplasare de plăcuțe bilingve ori alte obiective dictate de interese străine."

Comentariile la această postare au fost șterse de către pârâtul B., subsecvent momentului înregistrării petiției la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), la data de 12.01.2022, prin care petenta A. a solicitat să se constate că pârâtul B., prin postarea din data de 6.01.2022, se face vinovat de discriminare, hărțuire, tratament degradant, propagandă naționalist-șovină, instigare la ură rasială sau națională, solicitând sancționarea pârâtului, obligarea acestuia la înlăturarea de pe pagina de C. toate textele și comentariile ce cad sub incidența O.G. nr. 137/2000, cu publicarea în mass media a hotărârii ce se va adopta.

Prin hotărârea nr. 445/20.07.2022, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut că fapta se încadrează în limitele libertății de exprimare.

În acest context factual, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., anularea Hotărârii nr. 445/2022 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; cercetarea Petiției nr. 257/2022 adresate Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și constatarea temeiniciei cererilor; obligarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării la emiterea unei noi hotărâri prin care, în baza considerentelor sentinței ce se va pronunța, să constate comiterea de către persoana reclamată a contravențiilor reclamate în Petiția nr. 257/2022 și, în consecință, să o sancționeze.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamanta formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

1.2 Analiza motivelor de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., privind susținerea că instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză.

Astfel, se observă că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii.

Art. 175 C. proc. civ.. fixează regulile și condițiile pe care trebuie să le respecte părțile sau instanța pentru a fi în măsură să invoce nulitatea unui act de procedură. În centrul acestor condiții, necesar a fi îndeplinite pentru constatarea nulității unui act de procedură, stau: a) producerea unei vătămări; b) posibilitatea înlăturării acesteia numai prin anularea actului.

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

Înalta Curte constată că recurenta a invocat nulitatea hotărârii, prin prisma următoarelor susțineri: contrar obligației legale, judecătorul care a soluționat cererea în primă instanță, a pronunțat sentința recurată cu neglijarea faptelor pe care aceasta le-a probat prin dovezi anexate la cererea de chemare în judecată; prima instanță a încălcat și dreptul la un proces echitabil prin faptul că a adoptat sentința recurată cu neglijarea practic completă a susținerilor și argumentelor reclamantei; instanța nu a analizat comentariile reclamate și nu a constatat nimic în privința lor, cu toate că a solicitat în mod expres acest lucru, cu trimitere la petitul 2 al acțiunii, respectiv solicitarea de obligare a CNCD să soluționeze petitia, subînțelegându-se că în privința ambelor aspecte reclamate, judecătorul fondului a încălcat astfel prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. pentru că nu s-a pronunțat cu privire la ceva ce a solicitat reclamanta, această din urmă critică fiind circumscrisă de recurentă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Practic, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în primul rând, recurenta a invocat nerespectarea dispozițiilor privind motivarea hotărârii, din perspectiva analizării susținerilor și argumentelor părților, a probelor aflate la dosar și a expunerii raționamentului logico-juridic care a condus la adoptarea soluției pronunțate, dispoziții care sunt respectate în cauză, motiv pentru care aceste susțineri, precum și aceea referitoare la încălcarea prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. argumentată pe faptul că, în opinia sa, instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la ceva ce a solicitat reclamanta, cu referire concretă la petitul 2 al cererii de chemare în judecată, urmează să fie analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentă, de asemenea.

Însă, în cauză nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nici cu privire la aspectele sus-menționate și nici cu privire la susținerea circumscrisă de recurentă acestui text legal, referitoare la aparenta motivare a sentinței, argumentată de faptul că în privința postării reclamate afirmă că se încadrează în limitele libertății de exprimare, iar cu privire la comentariile la postare afirmă că acelea au fost șterse de către B., însă acestea sunt două afirmații care nu sunt motivate.

Astfel, Înalta Curte amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Examinând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

În cauză, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată.

Instanța de recurs subliniază că prin prisma motivelor de casare reglementate de legea de procedură nu trebuie confundată ipoteza lipsei motivării hotărârii judecătorești, ce poate fi cenzurată de instanța de control judiciar prin intermediul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu ipoteza în care partea este nemulțumită de raționamentul logico-juridic expus de instanță în considerentele hotărârii pronunțate, apreciind că acesta nu corespunde în mod satisfăcător argumentelor prezentate în susținerea pretențiilor sau apărărilor sale, respectiv acestea nu au fost reținute ca întemeiate.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și susținerile recurentei încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară, soluția fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de analiză a aplicării cadrului normativ incident la elementele factuale ale cauzei.

Se constată că recurenta-reclamantă, prin memoriul de recurs, a susținut, în esență, următoarele: prima instanță a încălcat prevederile art. 20 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, întrucât i-a respins acțiunea fără temei legal și în baza unei afirmații faptic false, anume că comentariile reclamate de aceasta au fost șterse; în cazul Dosarului CNCD nr. 30/2022, persoana reclamată nu a depus punct de vedere la CNCD și nu a dovedit nici prin întâmpinarea depusă la acest dosar că nu a încălcat prevederile O.G. nr. 137/2300, iar în aceste condiții ar fi fost de datoria instanței să constate, că nu sunt îndeplinite prevederile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 și ar fi trebuit să admită cererea așa cum a fost formulată; la corecta individualizare a sancțiunii trebuie luate în considerare nu numai faptele reclamate în cadrul acestui dosar, ci și alte informații furnizate de reclamantă la începutul petiției depuse la CNCD, respectiv la faptul, că persoana reclamată este practic obsedat de minoritatea maghiară, instigă de ani de zile împotriva drepturilor constituționale și legale ale acesteia, fiind din această cauză o persoana extrem de nocivă în societate, astfel a o determina să înceteze această activitate este de un interes major pentru societate, susțineri care sunt nefondate.

Înalta Curte reține că potrivit art. 2 alin. (1) "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice" iar conform art. 15 "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia."

De asemenea, art. 15 din O.G. nr. 137/2000 prevede că: "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia".

Instanța de control judiciar amintește că pornind de la caracterul esențial într-o democrație, dar nu absolut, al dreptului la liberă exprimare, exercitarea acestei libertăți comportă îndatoriri și responsabilități și poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, pentru protecția reputației sau a drepturilor altora.

Limitele exercitării dreptului la libera exprimare, astfel cum sunt reglementate în cuprinsul art. 30 alin. (6) și (7) din Constituția României, impun respectarea demnității, onoarei, vieții particulare a persoanei, dreptului la propria imagine. Sunt interzise, de asemenea, defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război, de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică.

Prin urmare, în analiza justului echilibru care trebuie să existe între dreptul la nediscriminare și dreptul la liberă exprimare, dreptul la liberă exprimare poate fi supus unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, printre altele, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, protecția reputației sau a drepturilor altora (paragraful 2 al art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Restricțiile pe care autoritățile naționale le poate impune cu privire la libertatea de exprimare, inclusiv prin intermediul jurisdicției naționale, trebuie să fie "necesare" în acord cu paragraful 10 alin. (2) din Convenție, ceea ce implică o "nevoie socială imperioasă" pentru a justifica ingerința statului, și anume de a justifica dacă o "restricție" este compatibilă cu libertatea de exprimare pe care o protejează art. 10 din Convenție.

În lumina acestor considerente, în analiza articolului incriminat, dar și a legalității hotărârii C.N.C.D. contestate, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut, în mod just, că acesta se încadrează în limitele libertății de exprimare.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte apreciază că în cauza de față nu este necesară ingerința statului în exercitarea libertății de exprimare, în raport de contextul factual reținut în hotărârea contestată.

Astfel, este corectă reținerea judecătorului fondului în sensul că postarea reclamată: municipiul Târgu Mureș are nevoie de inițiative sănătoase și de un plan coerent de dezvoltare, iar nu de redenumiri de străzi, amplasare de plăcuțe bilingve ori alte obiective dictate de interese străine exprimă opinii, judecăți de valoare, atitudini în raport de anumite evenimente publice, în conexiune cu pronunțarea unor hotărâri judecătorești prin care au fost anulate hotărâri de consiliu local având ca obiect redenumirea unei piețe, respectiv a unei străzi. Postarea menționată, analizată prin raportare la conținutul său concret, mai sus citat, nu instigă la ură împotriva naționalității maghiare, nu prezintă o intensitate de natură a afecta conviețuirea socială pașnică, nu reflectă o apărare exagerată a unor aspirații naționale.

De asemenea, mesajul reclamat nu realizează o portretizare a minorității maghiare într-o ipostază degradantă, nu este îndreptată împotriva libertății persoanelor de naționalitate maghiară pentru a constitui hărțuire, nu incită la sentimente puternice, de antipatie intensă, de ură bazată pe etnia acestei minorități și nu înjosește, defăimează minoritatea maghiară.

Instanța de control judiciar constată că este lipsită de suport și susținerea recurentei în sensul că prima instanță a încălcat prevederile art. 20 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, referitoare la documentul prin care se soluționează petiția, cu motivarea că instanța i-a respins acțiunea fără temei legal și în baza unei afirmații faptic false, anume că comentariile reclamate de aceasta au fost șterse.

Astfel, în mod corect a constatat instanța de fond că pârâtul B. a șters comentariile postate de vizitatori la mesajul din 06.01.2022 pe care l-a publicat pe pagina sa de C., aspect evidențiat și prin punctul de vedere depus la CNCD.

Prin urmare, în considerarea faptului că ștergerea de către pârâtul B. a comentariilor postate de vizitatori la mesajul din 06.01.2022 reprezintă o alternativă pentru a se realiza un just echilibru între drepturile concurente implicate, neanalizarea responsabilității pârâtului pentru comentarii nu este de natură a infirma hotărârea emisă de CNCD.

Dincolo de aceste aspecte, referitor la responsabilitatea pârâtului pentru comentariile făcute în mediul virtual, relevantă este jurisprudența CEDO din cauza Magyar Tartalomszolgaltatok Egyesulete și ind ex.hu ZRT contra Ungariei, avută în vedere și de instanța de fond, prin care s-a stabilit că responsabilitatea proprietarului unei pagini web pentru comentariile utilizatorilor nu poate fi angajată automat pentru simplul fapt că setările respectivului site permiteau vizitatorilor să posteze comentarii. Curtea Europeană a stabilit faptul că un sistem bazat pe un disclaimer privind responsabilitatea utilizatorilor pentru comentariile postate și un sistem de ștergere a comentariilor la simpla solicitare a persoanei vizate pot constitui o alternativă pentru a realiza un just echilibru între drepturile concurente implicate.

În fine, este nefondată și susținerea recurentei cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 137/2000.

Astfel, potrivit acestor prevederi legale persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament, însă aplicarea acestora nu înseamnă emiterea unei hotărâri de sancționare a celui reclamat în fiecare situație în care acesta nu își exercită dreptul la apărare, întrucât CNCD va efectua o examinare proprie, prin raportare la actele și lucrările dosarului, asupra chestiunilor reclamate de petent.

În concret, în cauză, printre actele ce au stat la baza emiterii hotărârii CNCD criticate se află postarea pe C. reclamată, inclusiv comentariile, acestea fiind suficiente pentru a efectua o analiză proprie cu privire la chestiunile reclamate, astfel cum în mod corect a apreciat judecătorul fondului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind corespunzător motivată, dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 93 din 30 iunie 2023 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 12 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.