ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1919/2025

HOTĂRÂRE

10.12.2025

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1919/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 10 decembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Mureș, secția Civilă la 31.01.2025 sub nr. x/2025, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din Romania (B.A.A.R.) a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând instanței obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 2.180 RON, reprezentând despăgubiri achitate pentru prejudiciile rezultate în urma accidentului de circulație produs la 12.07.2021, suma de 384,34 RON, reprezentând dobânda penalizatoare calculată de la data plății despăgubirilor și până la data introducerii acțiunii și, în continuare, până la achitarea integrală a debitului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4721/23.07.2025, instanța sesizată a admis excepția propriei necompetențe teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că cererea se întemeiază pe răspundere civilă delictuală, nefiind o cerere în materie de asigurări, în sensul art. 115 C. proc. civ. și, raporat la calitatea reclamantului de profesionist, respectiv de consumator a pârâtei, astfel cum sunt definite prin Legea nr. 193/2000, a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 121 C. proc. civ. De asemenea, a reținut că reclamantul a dorit să introducă acțiunea la domiciliul pârâtei, fără a avea cunoștință de faptul că, anterior sesizării instanței, aceasta și-a schimbat domiciliul în localitatea București.

Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civilă, prin sentința civilă nr. 12769/04.11.2025, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu Mureș, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că întrucât pârâta nu a invocat excepția necompetenței teritoriale de ordine privată, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., instanța sesizată trebuia să constate că este competentă, neputând-o invoca din oficiu. Totodată, față de dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., a apreciat că nu este competentă nici raportat la domiciliul pârâtei, nici la locul săvârșirii presupusei fapte ilicite sau al locului producerii prejudiciului.

Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență între instanțele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunța regulatorul de competență, în temeiul art. 135 C. proc. civ., stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu Mureș, pentru următoarele considerente:

Litigiul are ca obiect o cerere personală - răspundere civilă delictuală -, în cadrul unei acțiuni civile în regres, grefată pe vinovăția pârâtei care nu beneficia de o poliță de asigurare de răspundere civilă auto valabilă, în legătură cu producerea accidentului rutier din 12.07.2021.

Cum între părți nu au existat raporturi contractuale, competența teritorială nu putea fi determinată în raport cu dispozițiile art. 121 C. proc. civ., care stabilesc, pentru cererile îndreptate împotriva unui consumator, competența exclusivă a instanței de la domiciliul acestuia, având în vedere însă cereri derivate din raporturi contractuale între profesioniști și consumatori deoarece numai în cazul raporturilor contractuale legea instituie norme de protecție protecție a consumatorului față de profesionist.

Atât dispozițiile Legii nr. 193/2000, reținute de instanța de trimitere, cât și dispozițiile procedurale cuprinse în art. 121 C. proc. civ. referitoare la competența în cazul unui litigiu promovat de un profesionist împotriva unui consumator, se aplică exclusiv litigiilor izvorâte dintr-un contract încheiat între profesionist și consumator, a cărei existență nu s-a susținut în speță.

Întrucât raportul juridic dedus judecății este unul de răspundere civilă delictuală, față de dispozițiile art. 32 alin. (6) din Legea nr. 132/2017, natura juridică a acestuia nu se modifică în situația în care un subiect de drept indicat de lege plătește și se subrogă în drepturile creditorului. Printr-o astfel de subrogație legală, nu se schimbă decât titularul dreptului subiectiv însă raportul juridic își păstrează natura juridică și nu devine un raport între profesionist și consumator.

Totodată, fiind o pricină privitoare la bunuri, întrucât se urmărește recuperarea sumelor achitate cu titlu de despăgubiri, devin incidente dispozițiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ., părțile având posibilitatea de a conveni să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente să le judece, în afară de cazul în care competența este exclusivă. Fiind un litigiu în care părțile își pot alege instanța competentă, chiar dacă ele nu au recurs la această facultate conferită de lege, acest aspect pune în relief caracterul de ordine privată a acestei norme de competență, ce antrenează incidența art. 130 alin. (3) C. proc. civ., astfel că numai pârâtul putea invoca excepția de necompetență de ordine privată, o asemenea prerogativă nefiind însă conferită de lege și instanței învestită cu soluționarea cererii.

În consecință, nefiind aplicabilă niciuna dintre normele de competență exclusivă, Înalta Curte reține, în considerarea cauzei acțiunii, aplicabilitatea art. 129 alin. (3) C. proc. civ., necompetența fiind de ordine privată și, subsecvent, a art. 130 alin. (3) din același Cod, care permite invocarea excepției doar de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă aceasta nu este obligatorie, până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Așadar, reținând că în cauză nu sunt incidente norme de competență exclusivă, de ordine publică, necompetența teritorială relativă putea fi invocată numai de pârât, nu și de instanță din oficiu.

În speță, reclamantul, care potrivit art. 116 C. proc. civ., are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, s-a adresat Judecătoriei Târgu Mureș, iar pârâta nu a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței sesizate.

În aceste condiții, Înalta Curte, constatând că Judecătoria Târgu Mureș a fost legal învestită și a devenit singura competentă să soluționeze litigiul, în raport cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.