ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 981/2021

HOTĂRÂRE

13.04.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 981/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 13 aprilie 2021

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu la data de 14.04.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei, la plata către aceasta a sumei de 2979,93 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a vehiculului avariat, prin înlocuirea temporară a acestuia cu un autovehicul închiriat, precum și obligarea la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la suma neachitată din despăgubirea cuvenită, începând cu data de 19.09.2019, cu cheltuieli de judecată, constând în taxă de timbru și onorariu avocațial.

Reclamanta a completat formularul de cerere conform art. 1029 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 3721 din 30 septembrie 2020, Judecătoria Sibiu, secția Civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtă, prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

În fundamentarea acestei sentințe, după redarea dispozițiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., art. 109 și art. 115 din același cod, instanța a reținut că, în cazul litigiilor care decurg dintr-un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, competența teritorială este de ordine privată, fiind stabilită atât în favoarea instanței de la sediul pârâtului, conform art. 107 C. proc. civ., cât și în favoarea instanței în a cărei circumscripție se află domiciliul sau sediul asiguratului, bunurile asigurate ori locul în care s-a produs riscul asigurat, în conformitate cu prevederile art. 115 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 115 alin. (3) C. proc. civ., terțul prejudiciat poate introduce acțiune directă și la instanța domiciliului sau, după caz, a sediului său, această din urmă prevedere legală fiind o normă de competență teritorială de favoare, edictată de către legiuitor în vederea protejării intereselor procesuale ale părții mai slabe din punct de vedere economic și dezavantajate din această perspectivă, în cadrul unui eventual proces judiciar formulat în contradictoriu cu asigurătorul.

Cu toate acestea, prin raportare la particularitățile prezentei cereri de valoare redusă, instanța a considerat că dispozițiile art. 115 alin. (3) C. proc. civ., nu sunt aplicabile prezentei cauze, întrucât, încheierea contractului de cesiune de creanță nr. x dintre reclamantă, în calitate de cesionară, și terțul prejudiciat C., în calitate de cedent, produce efecte juridice exclusiv în planul dreptului civil substanțial, constând în transferul creanței din patrimoniul cedentului în cel al cesionarului, în baza prevederilor art. 1566-art. 1586 C. civ., fără a opera vreo transmitere a calității de terț prejudiciat și fără a antrena vreo consecință juridică în privința normelor de competență teritorială statuate de dispozițiile legii procesual civile incidente.

Totodată, instanța a reținut faptul că, reclamanta A. S.R.L. nu se poate prevala de calitatea de persoană prejudiciată în înțelesul prevederilor art. 2 pct. 20 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.

De asemenea, instanța a constatat că reclamanta deține calitatea de locator profesionist în ceea ce privește piața închirierii de autovehicule. Pe cale de consecință, acționând drept entitate juridică care desfășoară în mod autorizat și cu titlu profesional activitățile mai sus menționate, reclamanta a cumpărat creanța în valoare de 2979,93 RON de la persoana prejudiciată, în baza contractului de cesiune nr. x/19.08.2019.

Prin urmare, calitatea de persoană prejudiciată a aparținut cedentului, respectiv societății C., cea care a fost păgubită în mod efectiv în urma producerii evenimentului rutier ce a condus la deschiderea dosarului de daună nr. x

Pe cale de consecință, instanța a concluzionat că reclamanta, în calitate de cesionară a unui drept de creanță dobândit de la persoana prejudiciată, solicită obligarea terțului cedat, respectiv a pârâtei din cauza de față, la plata unei sume de bani reprezentând creanța cedată, fără însă ca raporturile dintre cesionară și terțul cedat să mai fie guvernate de dispozițiile speciale de competență din materia asigurării de răspundere civilă. În acest sens, instanța a subliniat faptul că, din momentul operării cesiunii dreptului de creanță, reclamanta cesionară a dobândit o simplă creanță civilă împotriva pârâtei, în calitatea acesteia de debitor cedat, cu privire la plata unei sume de bani, fără a mai prezenta relevanță procesuală izvorul creanței sau locul producerii accidentului de circulație.

Prin urmare, prezentului litigiu de natură civilă i se aplică regulile procesual civile de drept comun din materia competenței teritoriale relative, instanța competentă fiind Judecătoria Sector 1, ca instanță de la sediul pârâtei. Totodată, instanța a reținut ca fiind aplicabile în cauză și dispozițiile art. 109 C. proc. civ., întrucât obligația de plată a despăgubirii ce urmează a fi executată izvorăște dintr-un act încheiat între sucursala pârâtei, cu sediul în București, Bulevard x nr. 1A și numita D., persoană responsabilă de producerea accidentului de circulație, astfel cum rezultă din cuprinsul contractului de asigurare dovedit și polița RCA, aflate la dosarul cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 19 octombrie 2020.

Prin sentința civilă nr. 454/2021 din 27 ianuarie 2021, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu. A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

În fundamentarea acestei soluții, instanța a reținut, în esență, că reclamanta a înțeles să urmeze procedura specială a cererii de valoare redusă, motiv pentru care competența teritorială a instanței de judecată se determină prin raportare la prevederile art. 1028 alin. (2) C. proc. civ. care fac trimitere expresă la dispozițiile generale ce reglementează competența teritorială a instanțelor de judecată, respectiv la art. 107 și următoarele C. proc. civ.

Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., potrivit căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție teritorială domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. Cu toate acestea, fiind vorba de o pricină referitoare la bunuri, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, de la care părțile pot deroga.

Astfel, există unele situații în care, pe lângă instanța de la domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului, mai sunt competente și alte instanțe, cum ar fi situația reglementată de art. 115 alin. (1) C. proc. civ.

Dispozițiile anterior menționate nu disting după cum acțiunea este formulată de însăși persoana păgubită sau de cesionarul dreptului la despăgubire, fiind suficient pentru aplicarea acestei norme ca cererea să fie privitoare la despăgubiri, în materie de asigurare. Prin urmare, întrucât unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă, este lipsită de orice fundament juridic interpretarea potrivit căreia, odată cu cesiunea creanței, raporturile juridice dintre cesionar și asigurătorul RCA, de la care se pretinde contravaloarea despăgubirii (în speță, reprezentate de lipsa de folosință a autovehiculului avariat), nu mai sunt guvernate de materia asigurării de răspundere civilă.

Pe de altă parte, a reținut instanța, este adevărat că dispozițiile art. 115 alin. (3) C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, întrucât acestea instituie posibilitatea sesizării și a unei alte instanțe (pe lângă cea prevăzută de art. 107 alin. (1), respectiv cele prevăzute de art. 115 alin. (1) C. proc. civ.), și anume cea de la domiciliul sau, după caz, a sediului terțului prejudiciat, însă aceasta doar în măsura în care terțul prejudiciat este cel care are calitatea de reclamant într-o cerere formulată în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă. Or, întrucât reclamanta, care pretinde despăgubirea în baza unui contract de cesiune, nu are calitatea de terț prejudiciat, este evident că nu se poate prevala de dispozițiile art. 115 alin. (3) C. proc. civ. pentru a sesiza instanța de la sediul său social.

Cu toate acestea, aplicând dispozițiile art. 115 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., instanța a constatat că Judecătoria Sibiu, cea învestită de reclamantă, este competentă să soluționeze prezenta cauză, în condițiile în care se solicită plata despăgubirii pentru lipsa de folosință a autovehiculul avariat de la asigurătorul RCA al celuilalt autovehicul implicat, iar riscul asigurat, respectiv accidentul rutier, s-a produs în Sibiu, așa cum reiese din constatarea amiabilă de accident.

Chiar dacă, prin absurd, s-ar reține că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 115 C. proc. civ., și dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 prevăd o competență teritorială alternativă, reclamantul având posibilitatea de a sesiza instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită. Or, pretenția reclamantei are la bază săvârșirea unei fapte ilicite de către asiguratul RCA.

Instanța a mai reținut că, în toate cazurile de competență teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente aparține reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ., iar, în situația în care acesta ar sesiza o instanța necompetentă, doar pârâtul este cel care ar putea să invoce necompetența teritorială. Or, în situația dedusă judecății, reclamanta nu a sesizat o instanță necompetentă, așa cum s-a arătat în cele ce preced, astfel încât competența de soluționare a cauzei nu putea fi declinată în favoarea unei alte instanțe deopotrivă competente, dreptul de opțiune revenindu-i exclusiv reclamantului, nu pârâtului sau instanței competente sesizate.

Instanța a reținut că în prezenta cauză a fost sesizată prin sentința de declinare a Judecătoriei Sibiu, și nu prin cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, motiv pentru care a apreciat că, în situația dată, poate să invoce din oficiu necompetența teritorială.

Așa cum reiese din cererea de chemare în judecată, reclamanta a înțeles să o cheme în judecată, în calitate de pârâtă, pe Sucursala București a B., nu pe B.. Or, întâmpinarea, prin care a fost invocată și excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sibiu, a fost formulată de B., în nume propriu, nu pentru sucursala pârâtă, de unde se poate deduce, în lipsa altor precizări suplimentare, că excepția a fost invocată de o persoană care nu este parte în proces.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Sibiu, secția Civilă competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ. conform căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediu pârâtul, dacă legea nu dispune astfel.

Regula înscrisă în textul de lege anterior menționat se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial. Totodată, părțile sunt libere să agreeze de comun acord să se judece la o altă instanță.

Sunt însă situații în care legea stabilește o competență teritorială alternativă astfel încât, pe lângă instanța de la domiciliul pârâtului, mai sunt competente și alte instanțe.

În speță, reclamanta a învestit instanța cu soluționarea unei cereri constând în obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în valoare de 2979,93 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a vehiculului avariat, prin înlocuirea temporară a acestuia cu un autovehicul închiriat, precum și obligarea la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la suma neachitată din despăgubirea cuvenită.

Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, se solicită plata despăgubirii pentru lipsa de folosință a autovehiculul avariat de la asigurătorul RCA al celuilalt autovehicul implicat, iar riscul asigurat, respectiv accidentul rutier, s-a produs în Sibiu, așa cum reiese din constatarea amiabilă de accident.

În ceea ce privește competența teritorială în materie de asigurări, art. 115 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că cererea privitoare la despăgubiri se va putea introduce și la instanța în circumscripția căreia se află domiciliul sau sediul asiguratului, bunurile asigurate și locul unde s-a produs riscul asigurat.

Așadar, potrivit textului de lege sus-menționat, în materie de asigurare competența teritorială de soluționare a cauzelor nu este una exclusivă, ci alternativă.

Art. 116 C. proc. civ. prevede că în toate cazurile de competență teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente aparține reclamantului.

Este de necontestat că prezenta cauză este guvernată de norme juridice ce instituie o competență alternativă și că opțiunea reclamantei a fost în sensul soluționării cauzei la Judecătoria Sibiu, prin urmare, la instanța în a cărei circumscripție se află locul unde s-a produs riscul asigurat, potrivit art. 115 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., opțiune susținută de prevederile art. 116 din același cod.

În egală măsură, este de reținut că, în toate cazurile de competență alternativă, alegerea instanței aparține reclamantului, iar odată învestită una dintre instanțele competente teritorial, opțiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acțiunii s-a fixat în mod definitiv competența teritorială a instanței respective.

Prin urmare, instanța nu mai poate să se dezînvestească prin declinarea competenței de soluționare a cauzei, din oficiu, ori la cererea pârâtului și nici chiar reclamantul nu mai poate reveni asupra alegerii, în favoarea unei alte instanțe competente.

Ca atare, în raport de dispozițiile legale menționate și, având în vedere că locul unde s-a produs riscul asigurat se află pe raza orașului Sibiu, jud. Sibiu, competența teritorială a instanței se determină în raport de opțiunea reclamantei, care a fost în sensul soluționării cauzei la Judecătoria Sibiu, fiind la alegerea acesteia sesizarea instanței de la sediul pârâtei ori sesizarea instanței prevăzute la art. 115 alin. (1) C. proc. civ.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu, secția Civilă.