ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1519/2025

Ședința publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 06 februarie 2023, pe rolul Judecătoriei Zalău, sub nr. x/2023, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., să se constate ca fiind prescris dreptul de a obține executarea silită a ipotecii imobiliare și, pe cale de consecință, să se constate ca fiind stinsă ipoteca imobiliară instituită prin Contractul de ipotecă nr. x/25.05.2007; să se dispună radierea din CF nr. x Zalău (CF vechi x ind) nr. top xx a interdicției de înstrăinare, dezmembrare, închiriere, demolare și grevare, înscrisă în favoarea pârâtei C. S.A. în baza contractului de ipotecă nr. x/25.05.2007; să se dispună radierea din CF nr. x Zalău (CF vechi x ind) nr. top xx a dreptului de ipotecă în valoare de 48.600 CHF dobânzi aferente, costuri, comisioane, alte cheltuieli de judecată", înscris în favoarea pârâtei C. S.A. în baza contractului de ipotecă nr. x/25.05.2007; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 35 din C. proc. civ., Decizia nr. 13/06.06.2022 de ÎCCJ, publicată în M.O. Partea I nr. 907 din 15.09.2022.

Prin sentința civilă nr. 318 din 05 aprilie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Sălaj, sesizat prin declinare de către Judecătoria Zalău, a admis acțiunea formulată de către reclamanți și, în consecință, a constatat ca fiind prescris dreptul pârâtei de a obține executarea silită a ipotecii imobiliare în baza contractului de ipotecă nr. x/25.05.2007, autentificat de notar public D. sub nr. x/25.05.2007, ipoteca imobiliară instituită prin acest contract fiind stinsă. S-a dispus radierea din CF a interdicției de înstrăinare, dezmembrare, închiriere, demolare și grevare, înscrisă în favoarea pârâtei C. S.A., în baza contractului de ipotecă nr. x/25.05.2007; s-a dispus radierea din CF a dreptului de ipotecă în valoare de,,48.600 CHF și dobânzi, costuri, comisioane, alte cheltuieli, cheltuieli de judecată", înscris în favoarea pârâtei C..

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta C. S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii atacate și, în consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, care, prin decizia civilă nr. 575/2024 din data de 10 decembrie 2024, a respins apelul declarat și a obligat apelanta să plătească intimaților A. și B. suma de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta C. S.A., solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii atacate și, pe cale de consecință, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., apreciind că soluția instanței este dată cu încălcarea art. 2504 din C. civ.

În motivarea memoriului de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că fiecare titlu executoriu are o individualitate proprie și un regim juridic distinct, efectul împlinirii prescripției executării silite a titlului constând în pierderea puterii executorii a acestuia, conform art. 405 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1864. Astfel, consideră că, în măsura în care ar interveni prescripția dreptului de a cere executarea silită a contractului de credit, nu s-ar produce vreun efect asupra celuilalt titlu executoriu, reprezentat de contractul de ipotecă ori asupra puterii executorii a acestuia din urmă.

În opinia sa, dreptul de ipotecă consemnat prin contractele de ipotecă este un drept real, supus prescripției de 10 ani, în conformitate cu dispozițiile art. 405 din C. proc. civ. de la 1864 coroborate cu dispozițiile art. 158 din O.U.G. nr. 138/2000 și, respectiv, art. 6 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului C. proc. civ.

A arătat recurenta-pârâtă că prin dispozițiile art. 2504 din C. civ. legiuitorul a clarificat problemele de interpretare anterioare în legătură cu termenul în care poate fi executat dreptul de ipotecă, stabilind expres că prescripția dreptului la acțiune privind creanța principală nu atrage și stingerea dreptului la acțiunea ipotecară, sens în care face trimitere la Decizia nr. 60/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a constatat prescrierea dreptului la acțiunea ipotecară, prin expirarea unui termen de 3 ani.

A mai invocat recurenta-pârâtă și faptul că, în dosarul nr. x/2021, instanța a anulat toate actele de executare silită efectuate după data de 29 mai 2013. În acord cu susținerile prezentate de Judecătoria Zalău în considerentele sentinței civile nr. 1305/23.09.2022 din dosarul nr. x/2021, a învederat că perimarea are ca efect desființarea actelor de executare silită doar cu privire la cele efectuate după împlinirea termenului de perimare, cele efectuate anterior împlinirii termenului rămânând valabile, având deci caracterul unor acte întreruptive de prescripție.

A mai precizat că la data de 29.11.2012 debitorul A. a achitat executorului judecătoresc suma de 1.000 RON cu titlu de avans cheltuieli de executare, astfel cum rezultă din chitanța nr. x depusă în copie la dosar. De asemenea, la aceeași dată, debitorul A. a efectuat o plată în cuantum de 3.000 RON către creditoarea E. S.A., plata fiind efectuată în contul contractului de creditului ipotecar. Prin urmare, termenul de prescripție de 10 ani a curs de la data constatării perimării executării silite, deci din 29.05.2013.

În final, a susținut recurenta-pârâtă și faptul că acest termen de prescripție a mai fost întrerupt și prin cesiunea de creanța dintre E. S.A. și C. S.A. (actuala C.) în anul 2018, moment de la care, în opinia sa, a început să curgă un nou termen de prescripție de 10 ani, în interiorul căruia creditorul putea declanșa o nouă procedură de executare.

Prin întâmpinarea formulată în termenul legal, intimații-reclamanți A. și B. au invocat excepția nulității recursului, indicând că memoriul de recurs reprezintă o copie a apelului declarat, recurenta-pârâtă neaducând critici deciziei recurate. Pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Totodată, au solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în cuantum de 2000 de RON.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 3 aprilie 2025, sub nr. x/2023, iar prin rezoluția din 10 iunie s-a fixat termen de judecată la 21 octombrie 2025.

La acest termen de judecată, instanța supremă a reținut cauza în pronunțare asupra excepției nulității recursului, invocată de intimații-reclamanți prin întâmpinare.

Înalta Curte, luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, urmează a o admite și, în consecință, a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din examinarea recursului declarat de către recurenta-pârâtă se constată că, deși s-a formulat recurs la o decizie prin care s-a respins apelul ca nefondat, nu s-a adus nicio critică cu privire la legalitatea acestei decizii, ci au fost reluate în întregime argumentele și criticile prezentate în cadrul apelului și care au făcut obiectul analizei instanței de apel.

În egală măsură, se observă că recurenta-pârâtă a semnalat într-un mod pur formal pretinsa aplicare greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2504 din C. civ., nefiind indicate care sunt aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate. De altfel, în cuprinsul memoriului de recurs nu se regăsesc considerente cu privire la modalitatea în care instanța de apel a justificat menținerea soluției primei instanțe, ci au fost formulate doar aprecieri generale și factuale legate de curgerea termenului de prescripție pentru pretențiile deduse judecății și de întreruperea cursului acestuia. Or, înșiruirea unor aprecieri personale nu are valența unor critici de nelegalitate, relevând, în realitate, doar nemulțumirea recurentei-pârâte față de soluția dată de instanța de apel.

Faptul că au fost indicate anumite dispoziții legale (ex: art. 2504 din C. civ., art. 405 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1864 etc.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă nu a formulat critici de nelegalitate care să se încadreze în acest motiv.

Astfel, cererea de recurs nu cuprinde critici de nelegalitate care să poată fi subsumate vreuneia dintre ipotezele reglementate de acest motiv de casare, respectiv lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea atacată sau existența unor motive contradictorii ori a motivelor străine de natura cauzei.

Ca atare, constată Înalta Curte că și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. a fost invocat strict formal.

Întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate al hotărârii atacate, nelegalitate ce trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că simpla nemulțumire a părții în privința hotărârii atacate nu este suficientă, recurenta-pârâtă fiind obligată să își sprijine recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege.

Pe cale de consecință, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) din același cod, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A.

Potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Prin raportare la acest text de lege și constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului, în raport și de solicitarea intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, Înalta Curte va dispune obligarea acesteia la plata către intimata-reclamantă B. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial, conform dovezilor de la dosar (factura fiscală seria x SPV 66 emisă în data de 9.05.2025 și chitanța nr. x/9.05.2025, aflate la dosarul de recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 575/2024 din 10 decembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă B. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2025.