ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1694/2024

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Zărnești, în data de 01.09.2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D., să se constate nulitatea absolută a înscrisului denumit "proces-verbal încheiat între părți la data de 09.05.2017", în ceea ce privește suma de 55.000 euro, din care reclamanții ar trebui să mai plătească suma de 25.000 euro, să se dispună repunerea părților în situația anterioară, respectiv obligarea pârâților la plata către reclamanți a sumei de 30.000 euro, achitată în baza procesului-verbal și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Pârâții au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii și cerere reconvențională prin care au solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, acesta având conținutul din procesul-verbal din 09.05.2017. Reclamanții-pârâți au formulat întâmpinare la cererea reconvențională, prin care au solicitat respingerea cererii, ca netemeinică. Pe rolul aceleiași instanțe a fost înregistrată o altă cerere de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții D. și C., prin care s-a solicitat radierea dreptului de ipotecă legală înscrisă în CF x Râșnov, ca urmare a achitării integrale a prețului convenit, cerere care a fost înregistrată sub nr. x/2017. Și în acest dosar, pârâții au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat obligarea reclamanților A. și B. la plata sumei de 25.000 euro, sumă datorată în baza procesului-verbal de renegociere și fixare a prețului, încheiat la data de 09.05.2017. Această cerere reconvențională a fost disjunsă din dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Zărnești, înregistrată sub nr. x/2018 al aceleiași instanțe, iar acest din urmă dosar a fost conexat la dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Zărnești. Prin sentința nr. 362/11.04.2019 a Judecătoriei Zărnești a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Brașov. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Brașov – secția I civilă, în 28.05.2019, sub același număr de dosar. În fața Tribunalului Brașov, reclamanții au formulat o precizare de acțiune în sensul că a fost completat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată cu dispozițiile art. 1214 - art. 1215 C. civ.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov Prin sentința nr. 96/S/16.07.2020, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea, a constatat nulitatea absolută a înscrisului denumit proces-verbal încheiat între părți în data de 09.05.2017, a respins celelalte pretenții ale reclamanților-pârâți; a respins cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți C. și D. în prezentul dosar, a respins cererea formulată de pârâții-reclamanți C. și D., în contradictoriu cu A. în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Zărnești, conexat la prezentul dosar; a obligat pârâții C. și D. să plătească reclamanților A. și B. suma de 8630 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Deciziile pronunțate de Curtea de Apel Brașov Prin decizia nr. 1297/Ap/21.12.2020, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis apelurile declarate de părți împotriva sentinței, a anulat sentința apelată, a reținut cauza pentru judecarea fondului și a acordat termen în acest sens. Prin decizia nr. 199/Ap/24.02.2021, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D., a respins cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți C. și D., în contradictoriu cu reclamanții-pârâți A. și B., în cauza care formează obiectul dosarului nr. x/2017, precum și cererea reconvențională formulată, în contradictoriu cu pârâtul A., în dosarul conexat nr. x/2018; a respins cererile reclamanților-pârâți reconvenționali A. și B. privind obligarea pârâților-reclamanți C. și D., la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu ocazia judecății în primă instanță; a respins cererile pârâților-reclamanți C. și D. privind obligarea reclamanților-pârâți A. și B. la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu ocazia judecății în primă instanță, a respins cererile intimaților-apelanți A. și B. privind obligarea apelanților-intimați C. și D. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia nr. 1336/15.06.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții A., B. și de pârâții D., C. împotriva deciziei nr. 1297/Ap din 21 decembrie 2020 a Curții de Apel Brașov, secția civilă. Au fost admise recursurile declarate de reclamanții A., B. și de pârâții D., C. împotriva deciziei nr. 199/Ap din 24 februarie 2021 a Curții de Apel Brașov, secția civilă. A fost casată decizia și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Al doilea ciclu procesual: În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Brașov – secția civilă, în data de 16.08.2022, sub nr. x/2017*.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov Prin decizia civilă nr. 1753/Ap/09.11.2022, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții reconvenienți C. și D.. A constatat nulitatea absolută a procesului-verbal încheiat între părți la data de 09.05.2017. A repus părțile în situația anterioară încheierii procesului-verbal din 09.05.2017. A obligat pârâții reconvenționali C. și D. la restituirea către reclamanții A. și B. a sumei de 29.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății. A respins cererea reconvențională formulată de pârâții C. și D. în prezentul dosar, ca neîntemeiată. A respins cererea formulată de reclamanții C. și D., în contradictoriu cu pârâtul A., în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Zărnești, conexat la prezentul dosar, ca neîntemeiată. A obligat pârâții C. și D. la plata către reclamanții A. și B. a sumei de 8629,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente soluționării cauzei în primă instanță (6129,5 RON taxă judiciară de timbru și 2500 RON onorariu avocat). A obligat intimații C. și D. la plata către reclamanții A. și B. a sumei de 9422,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente soluționării căilor de atac.

Cererea de recurs Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții D. și C., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată și admiterii cererii reconvenționale depuse de aceștia, precum și admiterea cererii depuse de aceștia în dosarul conexat nr. x/2018 În dezvoltarea motivului de casare circumscris art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenții au arătat că potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar potrivit art. 14 alin. (3) din cod, părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, instanța de judecată neputând decât să recalifice din punct de vedere juridic actele și faptele deduse judecății (art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), fiind obligată să se pronunțe fără depășirea limitelor investirii (art. 22 alin. (6) C. proc. civ.). Recurenții au susținut că reclamanții au dedus judecății împrejurarea că au plătit pârâților suma de 29.000 euro în cursul zilei de 9.05.2017, iar procesul-verbal în litigiu a fost încheiat "în noaptea de 8 spre 9.05.2017", chestiuni asupra cărora Curtea de Apel Brașov trebuia să se pronunțe. Instanța de apel a reținut la fila x din hotărâre că "nu prezintă importanță împrejurarea că aceste sume de bani au fost plătite pârâților anterior încheierii procesului-verbal din 9.05.2017, întrucât ceea ce interesează din perspectiva dispozițiilor art. 1254 C. civ. este ca plata să fie făcută în considerarea înțelegerii intervenite între părți. Or, faptul consemnării în actul încheiat ulterior a împrejurării că din totalul sumei de 100.000 euro s-au achitat 75.000 euro confirmă că plata a fost făcută în baza înțelegerii consemnate în procesul-verbal. Nu are relevanță că înscrisul ce consemnează înțelegerea părților a fost încheiat ulterior plății". Astfel, recurenții au arătat că instanța de apel a depășit limitele sesizării, în condițiile în care reclamanții au afirmat și insistat că procesul-verbal în discuție a fost încheiat anterior oricăror plăți din suma totală de 29.000 euro, în timp ce instanța de apel a reținut că plata sumei de 29.000 euro a fost făcută anterior încheierii procesului-verbal din 9.05.2017, însă în considerarea înțelegerii ce urma a fi consemnată în scris ulterior, prin procesul-verbal din 9.05.2017. În acest mod, instanța de apel a pregătit toate condițiile pentru aplicarea principiului repunerii părților în situația anterioară constatării nulității unui act juridic în temeiul căruia s-au executat diferite prestații. Așadar, instanța de apel a denaturat starea de fapt propusă de reclamanți ca reflectând adevărul, abdicând de la regulile de procedură invocate și care au aptitudinea de a atrage sancțiunea nulității în cazul nerespectării lor. Au mai arătat că hotărârea recurată le cauzează o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea ei, fiind evident că plata sumei de 29.000 euro s-a făcut anterior încheierii procesului-verbal din 9.05.2017 în temeiul unei alte înțelegeri decât cea consemnată în procesul-verbal din 9.05.2017, aspect ce reiese și din declarația dată de B. în fața organelor de cercetare penală. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre prin care a încălcat regulile de procedură referitoare la obiectul și limitele sesizării, schimbând starea de fapt prezentată de reclamanți și nesocotind dispozițiile art. 264 C. proc. civ., potrivit cu care probele ar fi trebuit executate fiecare în parte și toate în ansamblul lor. Astfel, nu au fost analizate probele depuse chiar de reclamanți, respectiv declarațiile date în fața organelor de urmărire penală, declarații care conțin mărturisirea extrajudiciară cu privire la cauza plății sumei de 29.000 euro, cauză care nu este reflectată de procesul-verbal din 9.05.2017, ci de o altă înțelegere anterioară, ce viza ridicarea ipotecii. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care a conchis că părțile au avut o înțelegere verbală anterioară care a fost preluată ulterior, în scris, în clauzele procesului-verbal din 9.05.2017, în condițiile în care nu a existat un asemenea negotium care să aibă reflectarea în instrumentum - procesul-verbal din 9.05.2019. Dimpotrivă, din declarația reclamantei B. rezultă că plata sumei de 29.000 euro a fost făcută pentru ca pârâta să ridice ipoteca asupra imobilului vândut, iar procesul-verbal din 9.05.2017 nu conține nicio referire la ipotecă și la chestiunea ridicării ei ca efect al plății sumei de 29.000 euro. Prin urmare, dat fiind că hotărârea, în partea referitoare la repunerea părților în situația anterioară, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și este rezultatul încălcării regulilor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, recurenții au solicitat respingerea cererii reclamanților de a fi despăgubiți cu suma de 29.000 euro. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții au învederat că procesul-verbal din 9.05.2017 este nul pentru că nu este încheiat în formă autentică, pentru că modifică contractul de vânzare imobiliară autentificat sub nr. x/3.05.2017, iar potrivit principiului simetriei prevăzute de art. 1243 C. civ. trebuia să aibă aceeași formă juridică ca și cea a contractului. Cu toate acestea, un contract lovit de nulitate absolută va produce totuși efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă prevăzute de lege, conform art. 1260 C. civ. În acest sens, trebuie analizată intenția juridică a părților din actul modificator al contractului de vânzare. Contractul de vânzare autentificat sub nr. x/3.05.2017 are ca părți pe C. și D., în calitatea lor de proprietari ai imobilului din Râșnov, str. x și vânzători ai acestui imobil, precum și pe A., în calitate de cumpărător, părțile având capacitatea de a încheia un asemenea act. Obiectul contractului este determinat, respectiv o vânzare, fiind determinate și obligațiile părților, vânzătorii se obligă să transmită proprietatea, iar cumpărătorul să plătească prețul. Prin procesul-verbal din 9.05.2017, având natura unui act modificator al contractului de vânzare autentificat sub nr. x/2017, sunt identificate părțile acestui contract de vânzare și anume vânzătorii C. și D. și cumpărătorul A.. Prin decizia civilă nr. 1297/21.12.2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că "împrejurarea că în cuprinsul actului încheiat între părți nu se consemnează la plata cărei sume s-a obligat A. se poate rezolva apelând la dispozițiile art. 1423 C. civ. referitoare la prezumția de egalitate", iar prin hotărârea atacată cu prezentul recurs s-a reținut ca unică cauză de nulitate a actului modificator lipsa formei autentice. Cauza procesului-verbal din 9.05.2017 este prezumată până la proba contrară, potrivit art. 1239 alin. (3) C. civ., iar obiectul îl reprezintă modificarea unui contract de vânzare, acest proces-verbal fiind încheiat în temeiul principiului libertății contractuale, prevăzute de art. 1169 C. civ. Or, niciuna din condițiile de fond nu au fost puse în discuție, ca nefiind valabile, instanța de apel reținând, în soluția de respingere a cererii reconvenționale a pârâților de pronunțare a unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract, că obiectul obligației pârâților nu este determinat și nici chiar determinabil, această argumentație fiind identică cu cea din decizia casată din primul ciclu procesual. Așadar, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 1226 C. civ. când a analizat conținutul explicit al procesului-verbal din 9.05.2017, care a modificat contractul de vânzare imobiliară autentificat sub nr. x/2017. Din procesul-verbal rezultă că are calitatea de debitor A., iar nu C. și D., care s-a obligat să plătească suma de 25.000 euro, obiectul obligației acestuia fiind determinat, așa cum s-a reținut cu autoritate de lucru judecat în decizia civilă nr. 1297/21.12.2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov . A. este debitorul obligației de plată a prețului de 40.000 euro, executându-și obligația la data încheierii contractului de vânzare, prin plata sumei de 10.000 euro, iar diferența de 30.000 euro urma să fie plătită până la 9.05.2017. Astfel, după data încheierii contractului de vânzare, avea calitatea de debitor doar A. pentru plata diferenței de preț. În condițiile în care acesta știa la ce s-au obligat pârâții prin contractul de vânzare, în condițiile în care nu doar că nu a contestat conținutul determinat al acestor obligații, dar le-a și recunoscut, instanța de apel nu putea să infirme această poziție a reclamantului decât afectând puterea obligatorie a contractului, prevăzută de art. 1270 C. civ. Deși curtea de apel a reținut că actul modificator intitulat proces-verbal și încheiat la 9.05.2017 adiționează atât contractul de vânzare imobiliară, cât și contractul de cesiune, nu a distins între cele două arătând că nu se poate stabili dacă obligațiile de reparare a acoperișului, a ușilor și de transfer a monitorului de la camerele video este asumată în legătură cu vânzarea construcției sau în legătură cu convenția de înstrăinare a părților sociale, aceste considerente fiind contradictorii și lipsite de suport, încălcând principiul forței obligatorii a contractului, prevăzut de art. 1270 C. civ. Curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ. și ale art. 1169 C. civ. atunci când a stabilit că nu poate fi determinată obligația asumată de pârâți prin actul de modificare a contractului de vânzare imobiliară. Aceste obligații au fost consemnate expres în contractul de modificare și acceptate ca atare de reclamantul A., cumpărătorul imobilului. Astfel, sunt îndeplinite condițiile unei promisiuni de contractare, respectiv de modificare a obligațiilor asumate de părți prin contractul de vânzare imobiliară în sensul că A. s-a obligat să plătească o diferență de preț de 25.000 euro, iar recurenții să repare acoperișul și ușile imobilului și să transfere monitorul de la camerele video. Prin respingerea cererii reconvenționale a pârâților, instanța de apel a fost în eroare cu privire la noțiunea de contract, dispozițiile art. 1279 C. civ. fiind incidente ori de câte ori părțile încheie o convenție juridică, care conține toate elementele de validitate de fond dar care nu poate produce efecte juridice pentru că lipsește forma autentică a convenției. Prin urmare, instanța de apel a aplicat greșit art. 1279 C. civ., reținând la fila x din considerente expresia "la cererea părții care și-a îndeplinit propriile obligații", însă această chestiune nu a făcut obiectul dezbaterilor, pârâții au fost împiedicați de reclamanți să-și execute obligațiile asumate deși au făcut numeroase demersuri în acest sens. Au mai arătat că au fost încălcate și dispozițiile art. 1269, art. 1270 și art. 1226 C. civ., atunci când instanța de apel a reținut că nu poate fi determinată obligația asumată de D. prin procesul-verbal din 9.05.2017 și prin care se modifică contractul de cesiune de părți sociale. Prin procesul-verbal din 9.05.2017 de modificare a contractului de cesiune de părți sociale, D. nu și-a asumat nicio obligație, iar art. 1226 C. civ. face referire la "prestația la care se angajează debitorul". Concluzionând, recurenții au solicitat să se constate că și soluția dată cererii reconvenționale este nelegală, impunându-se casarea hotărârii cu consecința admiterii cererii reconvenționale. În ceea ce privește soluția dată în dosarul conexat, care conține cererea pârâților C. și D. de a fi obligați reclamanții la plata sumei de 25.000 euro la care s-au obligat prin procesul-verbal din 9.05.2017, recurenții au susținut că această soluție se impune ca efect al admiterii cererii reconvenționale și ca efect al respingerii cererii de constatare a nulității procesului-verbal din 9.05.2017 ca act modificator al contractului de cesiune de părți sociale.

Apărările formulate în cauză În data de 05 aprilie 2023, intimații-reclamanți A. și B. au transmis, prin poștă, întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În susținerea excepției nulității, au arătat că motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare expres prevăzute de lege, nefiind suficientă doar relatarea situației de fapt a litigiului. Recurenții au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimați și a excepției nulității, iar pe fond, admiterea recursului, așa cum a fost formulat.

Procedura de filtru Prin încheierea din 19 octombrie 2023, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimații-reclamanți, și a admis în principiu recursul declarat de pârâții C. și D. împotriva deciziei civile nr. 1753/Ap din 09 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, stabilind termen de judecată în ședință publică, la data de 14 februarie 2024, ora 9:00, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Printr-o primă critică cricumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au pretins că, raportat la dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (3) și la art. 22 alin. (4) și (6) C. proc. civ., instanța de apel a denaturat situația de fapt propusă de reclamanți, nesocotind regulile de procedură indicate referitoare la obiectul și limitele sesizării, dar și dispozițiile art. 264 C. proc. civ., care statuează în sensul că probele trebuie executate fiecare în parte și toate în ansamblul lor. Astfel, recurenții au criticat neanalizarea de către instanța de apel a probelor propuse de reclamanți, respectiv declarațiile date de aceștia în fața organelor de urmărire penală, declarații care conțin mărturisirea extrajudiciară cu privire la cauza plății sumei de 29.000 euro, care nu este reflectată în procesul-verbal din 09.05.2017, ci într-o altă înțelegere anterioară ce viza ridicarea ipotecii. Cu prioritate, față de conținutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului. În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurenți nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial). Pe de altă parte, principiul legalității căilor de atac impune a se reține că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părțile și nici instanțele de control judiciar nefiind îndreptățite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condițiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea și judecata căilor de atac efectiv promovate. Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanțele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Împrejurarea că recurenții au formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor și respectiv a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunțate în precedent și a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecății în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ. Astfel, deși recurenții au invocat nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 264 C. proc. civ., nu constituie veritabile critici de nelegalitate susținerile în legătură cu modalitatea de administrare a probatoriului în fața instanțelor fondului, mai exact cu privire la cauza plății sumei de 29.000 euro, care susțin recurenții nu este reflectată în procesul-verbal a cărui anulare se cere, ci într-o înțelegere anterioară a părților. Aceasta întrucât instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care a fost constatată deja pe baza probatoriului administrat de către instanțele devolutive. Așadar, chestiunile vizând modalitatea în care instanța de apel a administrat și interpretat probatoriul dispus în cauză nu reprezintă chestiuni de nelegalitate ce pot fi deduse judecății în prezenta fază procesuală, pentru că, în fața instanței de recurs, nu se poate pune în discuție o reapreciere sau reevaluare a probelor administrate, după cum este inadmisibil a se înfățișa critici de netemeinicie ale hotărârii atacate, căci, dacă s-ar admite această teză, ar însemna acceptarea unei extinderi a controlului judiciar dincolo de limitele prevăzute de lege, cu nesocotirea caracterului nedevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, în acord cu exigențele prevăzute de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Va fi însă analizată, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critica privind încălcarea de către instanța de apel a limitelor și a obiectului sesizării, raportat la art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (3), art. 24 alin. (4) și (6) C. proc. civ. Critica este nefondată. Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 9 C. proc. civ., ce reglementează dreptul de dispoziție al părților și, corelativ, principiul disponibilității, procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat, (...), iar obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Potrivit doctrinei și practicii judiciare, prin principiul disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința părților, obiectului și cauzei, precum și a etapelor pe care le-ar putea parcurge. În același context, art. 14 alin. (3) din cod stabilește că părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute, iar conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. În consecință, instanțele judecătorești sunt obligate să statueze asupra celor solicitate de către părți, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile, atât sub forma cererilor în justiție, cât și a apărărilor formulate în cauză. În același sens, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă, fără ca dreptul instanței de a califica o cerere să fie echivalent cu dreptul său de a pune în discuție posibilitatea modificării acesteia de către reclamant. În speța dedusă judecății, situația de fapt reținută de instanțele de fond, care nu poate fi reapreciată în recurs, relevă că prin cererea de chemare în judecată reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând să se constate nulitatea absolută a înscrisului denumit proces-verbal încheiat între părți la data de 9.05.2017 în ce privește suma de 55.000 euro, din care reclamanții ar trebui să mai plătească suma de 25.000 euro, să se dispună repunerea părților în situația anterioară, respectiv obligarea pârâților la plata către reclamanți a sumei de 30.000 euro achitată în baza acestui proces-verbal. Potrivit mențiunilor consemnate în procesul-verbal a cărui anulare se solicită, reclamanții au cumpărat de la pârâți un imobil și o activitate comercială în Râșnov, str. x, în valoare de 100.000 euro, din care au achitat prin virament bancar în contul pârâtei D. suma de 75.000 de euro, restul urmând să se achite prin comun acord, 5.000 de euro până la data de 25.06.2017, iar diferența de 20.000 de euro urmând a fi achitată din venitul lunar, la fiecare sfârșit de lună, începând cu luna iulie. Totodată, pârâții s-au obligat să repare acoperișul imobilului și ușile, respectiv să transfere monitorul de la camerele video, iar, în ceea ce privește activitatea comercială, în data de 14.05.2017, urmând a se efectua inventarul mărfurilor și mijloacelor fixe. Anterior încheierii procesului-verbal contestat, în data de 03.05.2017, pârâții, în calitate de vânzători, au încheiat cu reclamantul A., în calitate de cumpărător, contractul de vânzare-cumpărarare autentificat sub nr. x/03.05.2017, de BIN E., având ca obiect înstrăinarea imobilului situat în Râșnov, șos. x (rectificat ulterior ca fiind nr. administrativ 32), jud. Brașov, înscris în CF x Râșnov, la A1.1, nr. cad. x - spațiu comercial, C2, casă, C3, construcții anexă, terenul fiind proprietatea Statului Român, prețul stabilit fiind de 40.000 euro, din care 10.000 euro au fost achitați de reclamant prin virament, iar diferența de 30.000 euro urmând a fi plătită de către reclamant până în data de 09.05.2017, sub sancțiunea desființării și repunerii în situația anterioară, fără punere în întârziere ori altă formalitate și fără restituirea sumei încasate; prin același contract, pârâții s-au obligat ca, după primirea întregului preț, să dea o declarație descărcătoare și pentru radierea dreptului de ipotecă legală înscris în favoarea lor. În paralel, în aceeași dată, între pârâta D., asociat unic al F. S.R.L., în calitate de cedentă, și reclamanta B., în calitate de cesionară, s-a încheiat contractul de cesiune sub semnătură legalizată, conform încheierii nr. 74/03.05.2017 a B.I.N. E., prin care pârâta i-a cesionat reclamantei 3.514 părți sociale (din totalul de 5020), prețul cesiunii fiind stabilit de părți la suma de 5.000 euro, achitat anterior semnării contractului de cesiune, prin virament bancar. În acest context factual, instanța de apel, analizând motivul de nulitate invocat și plecând de la premisa că procesul-verbal reprezintă o modificare a prețului contractului de vânzare-cumpărare nr. x/03.05.2017, a reținut incidența art. 1243 și art. 1244 C. civ., apreciind ca fiind întemeiată susținerea reclamanților cu privire la nulitatea procesului-verbal din 09.05.2017. Pentru a admite acest demers procesual, instanța de apel a reținut că procesul-verbal are natura unui act adițional la contractul de vânzare-cumpărare și, având în vedere principiul simetriei formelor juridice, a apreciat corect că este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă. Totodată, s-a reținut că prin același proces-verbal s-a modificat și prețul stabilit prin contractul de cesiune, însă cum legea nu impune pentru încheierea sa valabilă forma autentică, fiind un act consensual, instanța de apel a apreciat ca fiind neîntemeiat motivul de nulitate absolută invocat de reclamanți pentru lipsa formei autentice a procesului-verbal din 09.05.2017 cu referire la modificarea contractului de cesiune. În continuare, rejudecând cauza pe fond, față de conținutul deciziei de casare nr. 1336/15.06.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă și reținerile instanței supreme care au determinat trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța a analizat chestiunea pusă în discuția părților în sedința publică din 12 octombrie 2022, când le-a cerut părților să-și exprime părerea cu privire la excepția invocată de instanța de apel, respectiv fiecare parte să precizeze punctul de vedere referitor la obiectul contractului și la obiectul obligației. Astfel, instanța de apel a analizat motivul de nulitate invocat din oficiu constând în lipsa obiectului obligației pârâților cu referire doar la modificarea prin procesul-verbal în discuție a contractului de cesiune părți sociale și a remarcat mențiunea în termeni generici cu privire la cumpărarea de către reclamanți a activității comerciale, fără a se indica în concret dacă este vizată doar înstrăinarea anterioară a celor 3.514 părți sociale (din totalul de 5020) sau dacă părțile au convenit și asupra înstrăinării diferenței de părți sociale, respectiv din ce se compune această afacere comercială (dacă vizează sau nu și spațiile comerciale, marfa, mijloacele fixe). În acest sens, întrucât prin contractul de cesiune părțile au convenit asupra cedării de către pârâți reclamantei a 3514 părți sociale din totalul de 5020, iar ulterior prin procesul-verbal contestat părțile au precizat în termeni generali că se vinde un imobil și o activitate comercială, fără a individualiza ce cuprinde respectiva activitate comercială, în mod judicios instanța de apel a apreciat că utilizarea acestor termeni dau naștere unei imposibilități de determinare a obiectului obligației pârâților vânzători, neputându-se stabili care este contraprestația acestora corelativă celei a reclamanților de a achita suma de 55.000 euro, cu titlu de diferență preț. În consecință, raportat la art. 1226 alin. (2) C. civ. potrivit cu care obiectul obligației trebuie să fie determinat sau determinabil și licit, instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiat motivul de nulitate constând în lipsa obiectului obligației pârâților cu referire la procesul-verbal din data de 09.05.2017 prin care s-a modificat contractul de cesiune sub semnătură legalizată, conform încheierii nr. 74/3.05.2017 a BIN E.. Aceasta întrucât, pe baza probelor administrate, nu s-a putut stabili dacă obligația asumată de pârâți prin procesul-verbal contestat, de reparare a acoperișului imobilului și a ușilor, respectiv de transferare a monitorului de la camerele video, este asumată în legătură cu vânzarea construcției, fiind corelativă obligației reclamantului A. de a achita o diferență de preț pentru imobilul cumpărat, sau este în legătură cu convenția de înstrăinare a părților sociale/activității comeriale, fiind corelativă obligației reclamantei de a plăti o diferență de preț pentru părțile sociale achiziționate. Prin urmare, formularea în termeni generali a procesului-verbal contestat referitoare la cumpărarea de către reclamanți a activității comerciale, deși prin contractul de cesiune anterior se menționase clar numărul de părți sociale care sunt cesionate din totalul de 5020, ridică probleme de determinare a obiectului obligației asumate de pârâți, mai ales că înșiși pârâții au susținut că încheierea procesului-verbal a fost determinată de renegocierea prețului și stabilirea unor noi obligații în raport de noua dimensiune a pretențiilor reclamanților de a evacua imobilul și de a li se pune la dispoziție stocul de marfă, mobilierul, furnizorii și alte asemenea date ce țin de secretul comercial. În consecință, atât timp cât s-a convenit o modificare a prețului contractelor anterioare, dar și a prestațiilor asumate de fiecare dintre părți, este evident că obiectul obligației pârâților trebuia să fie indicat, determinat sau cel puțin determinabil, astfel cum impun prevederile art. 1226 alin. (2) C. civ., or procesul-verbal în cauză, arătând o insuficientă descriere a ceea ce însemnă în concret "activitate comercială", este clar că determină o imposibilitate de stabilire a obiectului obligației asumate de vânzătorii pârâți, ceea ce îndreptățește concluzia instanței de apel de reținere a motivului de nulitate constând în lipsa obiectului prestației pârâților, iar orice susțineri în sens contrar ale recurenților sunt nefondate. Cât privește critica recurenților în sensul că prin decizia intermediară nr. 1297/Ap/21.12.2020 a Curții de Apel Brașov, pronunțată în primul ciclu procesual, s-ar fi reținut cu autoritate de lucru judecat că obiectul obligației reclamanților este determinat și că se poate apela la prezumția de legalitate prevăzută de art. 1423 C. civ., Înalta Curte constată că prin decizia intermediară, definitivă prin respingerea recursului, s-a reținut că "din perspectiva intimaților-apelanți-reclamanți A. și B., obiectul obligației acestora, conform contractului intitulat -proces-verbal- încheiat între părțile litigiului la data de 9.05.2017, apare ca fiind determinat și constă în plata sumei de 25.000 euro, în mod eșalonat, respectiv 5.000 euro la data de 25.06.2017, iar restul la sfârșitul fiecărei luni, începând cu luna iulie. Împrejurarea că în cuprinsul actului încheiat între părți nu se consemnează la plata cărei sume s-a obligat intimatul-apelant-reclamant A., se poate rezolva apelând la dispozițiile art. 1423 C. civ. referitoare la prezumția de egalitate." Din aceste considerente rezultă cu evidență că ceea ce s-a reținut prin hotărârea intermediară a fost caracterul aparent determinat al obligației reclamanților, care se poate rezolva cu ajutorul dispozițiilor ce reglementează prezumția de egalitate, or, în rejudecare, instanța de apel a invocat din oficiu lipsa obiectului obligației pârâților, din cuprinsul procesului-verbal, care s-au angajat să vândă generic o activitate comercială, fără a indica din ce se compune aceasta, fiind în contradicție cu ceea ce părțile conveniseră anterior prin contractul de cesiune. Chiar dacă recurenții susțin că argumentele instanței de apel cu privire la obiectul obligației pârâților sunt preluate din considerentele deciziei nr. 199/24.02.2021 a Curții de Apel Brașov casată prin decizia nr. 1336/15.06.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă, se reține că decizia pronunțată în primul ciclu procesual a fost casată pentru contrarietatea existentă între considerente și dispozitiv, iar nu pentru caracterul nelegal al argumentelor cu privire la lipsa obiectului obligației pârâților din cuprinsul procesului-verbal contestat. Prin urmare, sunt nefondate criticile privind autoritatea de lucru judecat și cele referitoare la depășirea de către instanța de apel a limitelor învestirii instanței, recurenții formulând aceste critici din perspectiva invocării din oficiu de către instanța de apel a excepției lipsei obligației pârâților asumate prin procesul-verbal. Această excepție a fost invocată din oficiu de către instanța de apel și în primul ciclu procesual, iar prin decizia de casare a fost analizată critica pârâților privind dreptul instanței de a invoca din oficiu motive de ordine publică, reținându-se că, urmare a anulării hotărârii primei instanțe cu reținerea cauzei pentru judecarea fondului în întregime, instanța de apel era liberă să înfăptuiască o judecată care să presupună inclusiv invocarea de motive de ordine publică (în aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (2), art. 389 și 390 C. proc. civ., dar și a art. 1247 alin. (3) C. civ.) vizând cauze suplimentare de nulitate absolută ale actului juridic contestat, nemaifiind ținută de limitele impuse prin dispozițiile legale invocate de pârâți (art. 477 alin. (2), art. 479 alin. (1) și art. 478 alin. (3) C. proc. civ.), care cârmuiesc strict judecata înfăptuită ca instanță de apel. Așadar, întrucât instanța de apel a procedat la rejudecarea cauzei în fond ca urmare a desființării hotărârii primei instanțe, este evident că era în măsură să invoce din oficiu motive de ordine publică, fără a se considera că au fost încălcate norme legale. Analizând, în continuare, cererea de recurs se observă că circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care a conchis că părțile au avut o înțelegere verbală anterioară preluată ulterior în clauzele procesului-verbal din 09.05.2017, că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția de repunere a părților în situația anterioară, respectiv că sunt contradictorii considerentele instanței de apel prin care s-a reținut că procesul-verbal modifică atât contractul de vânzare, cât și contractul de cesiune, fără a distinge între cele două și stabilind eronat, cu nesocotirea art. 1270 și 1169 C. civ., că nu poate fi determinată obligația asumată de pârâta D. prin procesul-verbal din 09.05.2017. Critica privind neprezentarea de către instanța de apel a motivelor pentru care a apreciat că părțile au avut o înțelegere verbală anterioară preluată în procesul-verbal constatat este una de netemeinicie și vizează aspecte relative la situația de fapt reținută de către instanța de apel, care nu pot fi contestate în recurs, dat fiind specificul acestei căi extraordinare de atac. În ceea ce privește critica privind nemotivarea soluției de repunere a părților în situația anterioară se constată că aceasta este nefondată, motivarea acestui capăt de cerere fiind în acord cu exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 1254 alin. (3) C. civ. rezultă că repunerea părților contractante în situația anterioară încheierii contractului operează în ipoteza în care contractul în temeiul căruia au fost executate respectivele prestații a fost desființat ca urmare a admiterii capătului principal de cerere având ca obiect constatare nulitate absolută, nulitate relativă, rezoluțiune, reziliere, etc. Or, în speță, instanța de apel a admis capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a procesului-verbal, astfel încât, ca o consecință a admiterii petitului principal de cerere, este evident că a soluționat și petitul accesoriu privind repunerea părților în situația anterioară încheierii actului, nefiind necesară o motivare laborioasă pentru soluționarea acestui capăt accesoriu care urmează soarta capătului principal. Contrar argumentelor recurenților, instanța de apel a motivat pe larg admiterea capătului accesoriu de cerere, arătând că alin. (3) al art. 1254 C. civ. consacră principiul repunerii părților în situația anterioară (restitutio in integrum), ce este o consecință a principiului retroactivității și un mijloc de asigurare a eficienței practice a acestei sancțiuni de drept substanțial; astfel, a reținut că reclamanții au achitat pârâților suma de 29.000 euro, interesând ca plata să fie făcută în considerarea înțelegerii dintre părți, fiind fără relevanță că înscrisul ce consemnează înțelegerea părților, în temeiul căruia s-a achitat suma, a fost încheiat ulterior plății. Printr-o altă critică, recurenții au susținut că sunt contradictorii considerentele instanței de apel prin care s-a reținut că procesul-verbal modifică atât contractul de vânzare, cât și contractul de cesiune, fără a distinge între cele două și stabilind eronat, cu nesocotirea art. 1270 și 1169 C. civ., că nu poate fi determinată obligația asumată de pârâta D. prin procesul-verbal din 09.05.2017. Această critică va fi analizată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., întrucât pune în discuție o pretinsă contradicție a considerentelor deciziei recurate relativă la natura procesului-verbal de act modificator al contractului de vânzare și al contractului de cesiune, dar și o pretinsă încălcare a dispozițiilor de drept material cuprinse în art. 1270 C. civ., ce reglementează principiul forței obligatorii a contractului, respectiv în art. 1169 C. civ. privind libertatea de a contracta și în art. 1226 C. civ. privind caracterul determinat sau cel puțin determinabil și licit al prestației debitorului. În acest sens, recurenții au susținut că nu se mai pune problema determinării prestației la care s-a obligat A., aceasta fiind determinată prin efectul autorității de lucru judecat. Pentru a răspunde criticii privind contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate în ceea ce privește natura procesului-verbal, este esențial a se reține că instanța de apel a procedat la calificarea naturii juridice a procesului-verbal contestat ca fiind act adițional sub semnătură privată la cele două convenții din 03.05.2017, iar de aici a derivat nulitatea actului pentru lipsa formei autentice în raport cu contractul de vânzare-cumpărare, dar și nulitatea pentru lipsa obiectului prestației pârâților în raport cu contractul de cesiune de părți sociale. Astfel, instanța de apel a prezentat într-o manieră logică și coerentă contextul în care a fost încheiat procesul-verbal din 09.05.2017, dar și motivele pentru care a apreciat asupra nulității sale în raport cu cele două convenții perfectate anterior, motiv pentru care critica este nefondată și nu se poate reține contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate, acestea fiind în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că prin hotărârea atacată s-a reținut ca unică cauză de nulitate a actului modificator (procesul-verbal) lipsa formei autentice, însă un contract lovit de nulitate absolută va produce totuși efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă prevăzute de lege conform art. 1260 C. civ. Așa cum s-a arătat în considerentele anterioare, instanța de apel a reținut atât nulitatea actului pentru lipsa formei autentice, în raport cu contractul de vânzare-cumpărare, cât și nulitatea pentru lipsa obiectului prestației pârâților, în raport cu contractul de cesiune de părți sociale, astfel că nu se poate reține nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1260 C. civ. cu privire la conversiunea contractului nul. Nefondată este și critica privind încălcarea dispozițiilor art. 1279 C. civ. ca urmare a respingerii cererii reconvenționale formulate de recurenții-pârâți. Recurenții au formulat cerere reconvențională având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract și care să aibă conținutul din procesul-verbal din 09.05.2017. În formularea cererii reconvenționale, au plecat de la ipoteza incidenței principiului conversiunii actului juridic, reglementat de art. 1260 C. civ., susținând că procesul-verbal de modificare a prețului contractului de vânzare-cumpărare și a celui de cesiune, nul pentru lipsa formei autentice, valorează promisiune de contractare, respectiv de modificare a prețului vânzării. Se cuvine reamintit că prin procesul-verbal s-a dispus majorarea atât a prețului imobilului din contractul de vânzare, cât și a prețului din contractul de cesiune. Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/03.05.2017, nu este incident art. 1279 alin. (3) C. civ. invocat de pârâți, întrucât ceea ce urmăresc aceste părți este revenirea asupra unui element esențial al contractului, respectiv a prețului, sens în care corect s-a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea reconvențională sub acest aspect. Referitor la contractul de cesiune sub semnătură legalizată nr. 74/03.05.2017, conversiunea actului juridic nu este posibilă, întrucât nu a fost îndeplinită condiția ca toate cerințele de validate de fond să se regăsească în contractul nul, în speță neputând fi identificat obiectul obligației la pârâților în calitate de vânzători. Nu poate fi primită nici susținerea recurenților în sensul că debitor al obligației este reclamantul A., iar nu pârâții, fiind încălcate în opinia acestora dispozițiile art. 1226 C. civ.. Raportat la situația de fapt, instanța de apel a apreciat corect că obiectul obligației pârâților din procesul-verbal contestat nu este determinat sau determinabil, ei având calitatea de debitori față de reclamanți, aceasta fiind rațiunea pentru care au fost obligați la plata către reclamanți a sumei de 29.000 euro, reprezentând suma remisă de reclamanți în contul pârâților și a cărei restituire au solicitat-o. În consecință, față de cele ce precedă, dispozițiile de drept material invocate de recurenți, respectiv art. 1169, art. 1270, art. 1276, art. 1226 C. civ., nu au fost greșit aplicate ori interpretate de către instanța de apel, astfel că nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, constatând caracterul nefondat al motivelor de recurs invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) Cod pprocedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză. În ceea ce privește cererea formulată de intimații-reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. 22/03.04.2023, urmează a fi admisă, în parte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința obligării recurenților-pârâți la plata către intimați a cheltuielilor de judecată în sumă de 1500 RON, reprezentând onorariu avocat redus potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., sumă pe care o apreciază proporțională cu activitatea desfășurată de avocat în etapa recursului.