ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1506/2025

Ședința publică din data de 21 octombrie 2025

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă - Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale la data de 27.03.2024, sub nr. x/2024, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a formulat acțiune prin care a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la eliberarea documentelor necesare pentru atestarea activității desfășurate, durata activității, salariul acordat, vechimea în muncă și situația privind zilele de concediu de odihnă neefectuate.

De asemenea, a solicitat și eliberarea acordului scris necesar muncitorilor din state terțe pentru obținerea unui nou aviz de angajare care este solicitat de autoritățile române de imigrări.

În drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 34 din Codul Muncii referitoare Registrul General de Evidență a Salariaților și eliberarea adeverinței privind vechimea, precum și cele ale Capitolului 3, Secțiunea 1 privind concediile de odihnă aducând în atenție și nerespectarea prevederilor art. 168, referitor la semnarea statelor de plată, precum și nerespectarea prevederilor contractuale referitoare la salariul lunar. Totodată, a adus în atenția instanței și nerespectarea prevederilor art. 17 din O.U.G. nr. 143/2022, privind eliberarea unui acord de schimbare a angajatorului.

Prin sentința civilă nr. 1794/09.10.2024, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, completul specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Pentru a adopta această soluție, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii, precum și prevederile art. 269 din același cod.

Din analiza înscrisurilor aflate la dosar, instanța a reținut că reclamanta, cetățean străin născut în Sri Lanka, a indicat un domiciliu ales pentru comunicarea actelor de procedură în municipiul București, însă și-a declarat reședința în localitatea Buftea, județul Ilfov, la data sesizării instanței neexistând dovada unui domiciliu sau a unei reședințe în județul Dâmbovița.

Mai mult, raporturile de muncă dintre reclamantă și societatea pârâtă au încetat la data de 12.06.2023, în temeiul art. 55 lit. b) din Codul muncii, iar cererea de chemare în judecată a fost expediată ulterior, la data de 22.03.2024.

În consecință, tribunalul a apreciat că "locul de muncă" nu poate fi utilizat ca reper pentru stabilirea competenței teritoriale, întrucât acest criteriu trebuie să fie actual la momentul sesizării instanței, conform art. 269 alin. (2) din Codul muncii, reținând, totodată, că, în raport de reședința reclamantei, situată în județul Ilfov, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului Ilfov.

Prin sentința nr. 992/F din 10 aprilie 2025, Tribunalul Ilfov, secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

În motivare, a arătat că prezenta cauză decurge din executarea/încetarea unui contract individual de muncă, fiind incidente dispozițiile art. 269 din Codul muncii care consacră competența alternativă a tribunalului de la domiciliul/reședința reclamantului sau de la locul de muncă.

Cu toate că la data sesizării instanței, raporturile de muncă ale reclamantei cu angajatorul încetaseră, rămâne competentă să soluționeze cauza instanța în circumscripția căreia s-a aflat locul de muncă al angajatului pentru litigiile decurgând din încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractului individual de muncă încheiat cu acel angajator în serviciul căruia angajatul a lucrat în circumscripția instanței de judecată. În caz contrar, dispozițiile art. 269 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ., deși vizează litigiile care se circumscriu jurisdicției muncii nu s-ar aplica niciodată pentru ipoteza în care litigiul este legat de încetarea contractului individual de muncă, ceea ce ar conduce la limitarea sferei de aplicare a acestei prevederi legale, cu încălcarea voinței legiuitorului. Această voință, pentru clarificare, reiese din interpretarea sistematică a art. 266 și art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă pentru următoarele considerente:

Se constată că litigiul dedus judecății are ca obiect obligarea pârâtei B. S.R.L., fost angajator al reclamantei A., la eliberarea documentelor necesare pentru atestarea activității desfășurate, durata activității, salariul acordat, vechimea în muncă și situația privind zilele de concediu de odihnă neefectuate, precum și eliberarea acordului scris necesar muncitorilor din state terțe pentru obținerea unui nou aviz de angajare care este solicitat de autoritățile române de imigrări.

Așadar, instanța a fost sesizată cu soluționarea unui conflict individual de muncă.

Potrivit art. 266 din Codul muncii, "jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

De asemenea, conform art. 269 alin. (1) din Codul muncii, "cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul".

Este de amintit că, deși dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii consacră un drept de opțiune al reclamantului, acestea rămân imperative, deoarece cererile "se adresează" exclusiv uneia din cele două instanțe determinate de legiuitor. Așadar, aceste prevederi legale consacră o competență teritorială exclusivă, fundamentată pe principiul protecției salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opțiune, întrucât numai salariatul poate aprecia care așezare în teritoriu a instanței servește cel mai bine protejării drepturilor și intereselor sale legitime.

Înalta Curte reține că, deși reclamanta nu mai avea calitatea de angajat la data sesizării instanței, obiectul cererii de chemare în judecată vizează raporturile sale de muncă cu fostul angajator, pârâtă în cauză, astfel că se poate adresa și instanței în circumscripția căreia a avut ultimul loc de muncă, aceasta fiind deopotrivă competentă.

Criteriul alternativ al locului de muncă pentru determinarea instanței competente nu poate fi exclus ca urmare a încetării raporturilor de muncă ale reclamantei cu angajatorul, întrucât aceasta ar conduce la limitarea sferei de aplicare a prevederilor legale la care s-a făcut referire, cu încălcarea voinței legiuitorului.

Transpunând dispozițiile legale anterior evocate în prezenta cauză, se impune în mod necesar concluzia că reclamanta avea dreptul de opțiune între instanța reședinței sale, respectiv Tribunalul Ilfov, și cea a fostului loc de muncă, respectiv Tribunalul Dâmbovița, iar exercitându-și acest drept, în temeiul art. 116 C. proc. civ., a învestit-o pe cea din urmă.

Așa fiind, în aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 116 din C. proc. civ., raportat la art. 135 alin. (4) din același cod, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, completul specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2025.