ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1436/2025

Ședința publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile art. 254 din Codul muncii, art. 220, art. 1530 din C. civ., art. 1431, art. 1442, art. 152 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, dispozițiile din actul constitutiv, Regulamentul de organizare și funcționare, art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar, dispozițiile din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporatistă a întreprinderilor publice, dispozițiile din contractele de mandat și din contractul de administrare, dispozițiile C. proc. civ.

La data de 4 octombrie 2018, pârâții B. și C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în principal ca inadmisibilă sau ca prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Urmare a disjungerii pretențiilor îndreptate împotriva pârâților B. și C., cauza nou formată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, sub nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 855 din 22 septembrie 2020 a Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, s-a admis excepția inadmisibilității, cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibilă, fiind obligată reclamanta la plata sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâți.

Apelul reclamantei Apavil S.A. a fost admis prin decizia nr. 133/A-com din 22 martie 2021 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sentința primei instanțe fiind anulată și cauza trimisă spre o nouă judecată.

Pârâții B. și C. au declarat recurs împotriva deciziei din apel, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 2066 pronunțată la 19 octombrie 2022, a respins ca nefondat recursul pârâților.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă sub nr. x/2023, iar prin sentința civilă nr. 1329/2024 din 24 aprilie 2024 acțiunea reclamantei a fost respinsă ca prescrisă, reclamanta Apavil S.A. fiind obligată la plata către pârâți a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 367/A-C din 23 octombrie 2024, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul, reclamanta fiind obligată la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată, către intimații-pârâți.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată din primă instanță, apel și recurs.

După expunerea contextului factual și a situației litigioase dintre părți, recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel sub două aspecte, respectiv calificarea greșită a naturii răspunderii pârâților și soluția privind prescripția dreptului material la acțiune.

În ceea ce privește calificarea greșită a naturii răspunderii, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel, în mod eronat, a reținut că răspunderea pârâților este de natură delictuală, ceea ce a condus la aplicarea normelor privind fapta ilicită extracontractuală și a termenului de prescripție corespunzător.

Potrivit recurentei, această calificare este fundamental greșită, având în vedere raporturile juridice concrete dintre părți și natura funcțiilor deținute de intimații-pârâți în cadrul societății Apavil S.A.

Recurenta a mai arătat că pârâții dețineau atât putere de reprezentare legală, cât și putere decizională, iar faptele imputate - semnarea unor contracte de asistență juridică și achiziționarea de bunuri fără respectarea prevederilor legale și a procedurilor interne - au fost realizate în exercitarea atribuțiilor lor funcționale, în cadrul mandatului încredințat.

Prin urmare, răspunderea pârâților nu putea fi calificată ca fiind delictuală, aceasta având în mod evident natura contractuală și legală, întemeiată pe dispozițiile art. 1914 C. civ., art. 2018 C. civ. și dispozițiile Legii nr. 31/1990.

Sub al doilea aspect, recurenta a criticat soluția privind prescripția dreptului material la acțiune, precizând că, în mod greșit, instanța de apel a validat concluzia primei instanțe, potrivit căreia termenul de prescripție de 3 ani ar fi început să curgă de la data depunerii situațiilor financiare aferente anului 2014 ori prin auditul intern al societății. Instanța a considerat în mod eronat că la acel moment organele de conducere ale societății ar fi putut să cunoască existența prejudiciului și identitatea celor responsabili.

Recurenta a susținut că instanța de apel în mod greșit a concluzionat că prescripția nu ar fi fost suspendată conform art. 2.532 pct. 5 C. civ., cu motivarea că intimații aveau calitatea de directori.

S-a mai arătat și că prescripția a fost întreruptă prin invitațiile la conciliere, care au reprezentat acte de punere în întârziere conform art. 2.537 pct. 4 C. civ.

Cu privire la momentul cunoașterii prejudiciului, recurenta a precizat că putea fi identificat după controlul A.N.A.F.

S-a mai arătat că nelegalitatea săvârșită de către pârâți a constat în achiziționarea serviciilor juridice fără aprobarea Consiliului local și Consiliului județean conform prevederilor O.G. nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice și întărirea disciplinei financiare și de modificare și de completare a unor acte normative.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a susținut că termenul general de prescripție a început să curgă de la data comunicării raportului A.N.A.F. și a deciziei obligatorii, acela fiind momentul în care atât Consiliul de Administrație, cât și AGA au luat la cunoștință de existența prejudiciului.

Prin întâmpinarea înregistrată la 7 martie 2025, intimații-pârâți B. și lovan C., au invocat excepția nulității recursului, pe fond solicitând respingerea căii extraordinare de atac ca nefondată și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea excepției nulității recursului s-a arătat, pe de o parte, că în cuprinsul memoriului de recurs s-a indicat obiectul căii de atac ca fiind reprezentat de decizia civilă nr. 706/A/16.10.2020, deși în cadrul dosarului nr. x/2023 Curtea de Apel Pitești a pronunțată decizia nr. 367/A-C din 23 octombrie 2024. Prin urmare, cererea de recurs nu identifică hotărârea atacată, ceea ce atrage sancțiunea nulității, conform art. 486 alin. (3) teza I din C. proc. civ., prin raportare la alin. (1) lit. c).

De asemenea, intimații-pârâți au invocat excepția nulității recursului și prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., precizând că, deși recurenta-reclamantă a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentele prezentate fac trimitere la situația de fapt, la probele administrate în cauză și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel, nefiind formulate veritabile critici de nelegalitate ale deciziei atacate.

La 7 aprilie 2025 a fost înregistrat la dosar răspunsul la întâmpinare formulată de recurenta-reclamantă, prin care a solicitat respingerea excepției nulității și a apărărilor invocate de intimații-pârâți, reiterând susținerile formulate în cadrul memoriului de recurs.

În ceea ce privește primul motiv de nulitate invocat, a precizat că, deși în petitul cererii de recurs a indicat din eroare un alt număr de decizie decât cel pronunțat de către instanța de apel în cadrul acestui dosar, din cuprinsul memoriului de recurs reiese că acesta a fost îndreptat împotriva decizie nr. 367/A- C din 23 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a Il-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Referitor la motivul de nulitate întemeiat pe prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a menționat că cererea de recurs a fost motivată și întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin încheierea din 3 iunie 2025, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La termenul din 14 octombrie 2025, completul de filtru, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepția nulității recursului, invocată de intimați, prin întâmpinare.

Analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 și art. 483 alin. (3) din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nu este astfel suficient ca partea să indice unul dintre cazurile de casare prevăzute de lege, ci incidența unui motiv de recurs trebuie argumentată în concret, respectiv recurenta trebuie să arate în ce constă încălcarea legii de către instanța a cărei hotărâre este atacată.

În cauză, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care impune recurentei nu numai indicarea normei de drept material pretins nesocotită, încălcată sau interpretată greșit, dar și expunerea unui raționament prin care autorul căii de atac, enunțând modul în care apreciază că prevederea legală se interpretează sau aplică în cauză, să dezvolte critici concrete din care să rezulte caracterul nelegal al deciziei pronunțate de instanța de apel deoarece neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege se sancționează cu anularea recursului.

Această soluție se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă în mod explicit din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reține că invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greșita încălcare sau aplicare a normelor de drept material.

Astfel, prin recursul formulat, recurenta a criticat decizia instanței de apel din perspectiva calificării greșite a naturii răspunderii pârâților și a prescripției dreptului material la acțiune. În acest sens a invocat dispozițiile art. 1914, art. 2018 C. civ. și prevederile Legii nr. 31/1990, susținând că răspunderea pârâților este contractuală, precum și dispozițiile art. 2.532 pct. 5 C. civ. referitoare la cazurile de suspendare a cursului prescripției și art. 2.537 pct. 4 C. civ. cu privire la cazurile de întrerupere a prescripției.

În esență, recurenta a susținut că faptele imputate pârâților au fost realizate în exercitarea atribuțiilor lor funcționale, în cadrul mandatului încredințat.

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, recurenta a criticat considerentele instanței de apel din perspectiva stabilirii momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, suspendarea prescripției raportat la calitatea intimaților de directori, precum și întreruperea cursului prescripției prin invitațiile la conciliere. Recurenta a subliniat că termenul general de prescripție a început să curgă de la data comunicării raportului A.N.A.F. și a deciziei obligatorii.

Instanța de prim control judiciar, analizând probatoriul administrat în cauză, a reținut în considerentele deciziei recurate că răspunderea celor doi pârâți este de natură civilă delictuală, deoarece nu se invocă încălcarea obligațiilor asumate prin contractul de mandat, ci faptul că, în exercitarea mandatului, s-au achiziționat servicii de natură juridică și bunuri, cu încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 26/2012 și O.U.G. nr. 34/2009.

Cu privire la prescripția dreptului material la acțiune, instanța de apel a reținut că momentul de la care reclamanta putea în mod efectiv să cunoască operațiunile păgubitoare efectuate de cei doi pârâți este data depunerii situațiilor financiare aferente anului 2014. Totodată, s-a constatat că între reclamantă și pârâți nu exista raportul obligațional, creditor-debitor, pentru a fi aplicabil cazul de suspendare a cursului prescripției prevăzut la art. 2532 alin. (1) pct. 5 C. civ.. În egală măsură, instanța de apel a subliniat că niciunul dintre cazurile prevăzute la art. 2537 C. civ. nu iau în considerare, ca temei al întreruperii cursului prescripției, o invitație la conciliere.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă susținerile acesteia nu relevă greșita aplicare a normelor de drept material prin decizia atacată, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia recurată au fost încălcate sau aplicate greșit normele de drept material.

Deși recurenta indică în cuprinsul cererii de recurs dispoziții de drept material cuprinse în C. civ., respectiv art. 1914, art. 2018, art. 2.532 pct. 5, art. 2.537 pct. 4 și prevederile Legii nr. 31/1990, criticile au caracter teoretic și general și nu se referă la modul concret în care au fost încălcate sau aplicate greșit aceste dispoziții legale prin decizia atacată.

Dimpotrivă, sunt reluate identic criticile formulate în apel fără o dezvoltare corespunzătoare a argumentelor prin raportare la considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel.

Prin urmare, se constată că susținerile recurentei nu constituie critici concrete aduse hotărârii atacate, din perspectiva modalității în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile de drept material incidente la cazul concret dedus judecății, întrucât aceste susțineri nu au fost formulate strict prin raportare la argumentele reținute de instanța de apel prin decizia recurată.

Astfel, deși se invocă încălcarea normelor de drept material, recurenta repune în discuție situația de fapt reținută de către instanța de apel cu privire la calificarea naturii răspunderii pârâților și prescripția dreptului material la acțiune, aceste aspecte tinzând fie la o nouă evaluare a situației de fapt, fie la reinterpretarea probatoriului, care să conducă la admiterea apelului sub aspectul prejudiciului și daunelor-interese solicitate. Însă, asupra acestor chestiuni instanța de apel deja s-a pronunțat, motiv pentru care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate a hotărârii atacate și nu de netemeinicie, astfel cum rezultă în mod explicit din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În consecință, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac formulată împotriva deciziei pronunțate de ultima instanță de fond, rezultă că recurenta-reclamantă avea obligația, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., să se raporteze în mod concret la considerentele instanței de apel, să le combată și să dezvolte un raționament juridic contrar, apt să releve nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva motivului de casare invocat, condiție neîndeplinită în cauză.

Devine astfel incidentă sancțiunea nulității recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aplicabilă nu numai în ipoteza în care motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul celor care nu se încadrează în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 din același cod, situație în care, deopotrivă, sunt încălcate exigențele legii de procedură privind motivarea căii de atac.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanta Apavil S.A. împotriva deciziei nr. 367/A-C din 23 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 452 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului și în raport cu solicitarea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei-reclamante Apavil S.A. la plata către intimații-pârâți B. și C. a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial, conform dovezii aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Apavil S.A. împotriva deciziei nr. 367/A-C din 23 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta-reclamantă Apavil S.A. să achite intimaților-pârâți B. și C. suma de 3.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2025.