ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1435/2025

Ședința publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor rezultând din lipsa de folosință a imobilului, calculate de la 25 decembrie 2014 până la data eliberării imobilului, precum și cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 550, art. 555, art. 563-566, art. 582 alin. (2), art. 900 alin. (1) și ale art. 919 alin. (3) C. civ., art. 480, art. 494 C. civ. de la 1864, precum și art. 192, art. 223 alin. (3) C. proc. civ.

Odată cu întâmpinarea, pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate calitatea sa de constructor de bună-credință, cu consecința obligării reclamantei A. S.A. la plata sumei de 400.000 euro, echivalentul sumei de 1.840.000 RON, la cursul de schimb de 4,60 RON, reprezentând sporul de valoare adus terenului prin construcțiile edificate în suprafață de 3.279 mp și îmbunătățirile realizate, instituirea dreptului de retenție în favoarea pârâtei asupra construcțiilor aflate pe terenul proprietatea reclamantei până la plata efectivă a contravalorii acestora, precum și obligarea acesteia din urmă la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul aceleiași instanțe, la 22 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat instituirea unui drept de retenție în favoarea reclamantei asupra construcțiilor aflate pe terenul aflat în proprietatea pârâtei, situat în Călărași, județul Călărași, până la plata efectivă a contravalorii acestora, obligarea acesteia la plata sumei de 200.000 euro, echivalentul sumei de 920.000 RON, la cursul de schimb de 4,61 RON, reprezentând sporul adus terenului evaluat provizoriu prin construcțiile edificate în suprafață de 3.279 mp și îmbunătățirile realizate, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul Călărași, secția Civilă și Judecătoria Călărași a fost soluționat prin sentința civila nr. 64 F din 14 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, care a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Călărași, pe rolul căruia pricina a fost reînregistrată sub nr. x/2017*.

Cererea reconvențională formulată de pârâta B. S.R.L. a fost respinsă ca tardivă prin încheierea de ședință din 15 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Călărași, secția Civilă.

Prin încheierea de ședință din 14 martie 2019, Tribunalul Călărași, secția Civilă a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2017, aflat pe rolul aceleiași instanțe.

Prin încheierea de ședință din 21 martie 2019, pronunțată de aceeași instanță, în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de reclamanta A. S.A., referitor la cel de-al doilea capăt de cerere din acțiunea introductivă conexată, înregistrată sub nr. x/2018, formulată de reclamanta B. S.R.L. privind obligarea pârâtei A. S.A. la plata sumei de 200.000 euro.

Prin sentința civilă nr. 672/2020, pronunțată de Tribunalul Călărași, secția Civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost calificată excepția nulității absolute a facturilor nr. x din 1 octombrie 1998 și nr. 2781 din 30 decembrie 1999, invocată de reclamanta A. S.A., ca apărare de fond.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., fiind respinse capetele de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea terenului în suprafață totală de 19.495 mp situat în intravilanul Municipiului Călărași, ca rămas fără obiect, și a celor referitoare la obligarea pârâtei la ridicarea construcțiilor edificate pe terenul reclamantei, precum și la plata despăgubirilor rezultând din lipsa de folosință pentru același imobil.

A fost admis capătul de cerere formulat de reclamanta A. S.A., prin care a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin accesiune imobiliară artificială asupra construcțiilor identificate pe terenul proprietatea sa și s-a constatat că a dobândit dreptul de proprietate prin accesiune imobiliară artificială asupra construcțiilor ce au făcut obiectul facturilor nr. x din 1 octombrie 1998 și nr. 2781 din 30 decembrie 1999, așa cum au fost identificate în raportul de expertiză în specialitatea construcții întocmit în cauză.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată conexată, ce formează obiectul dosarului nr. x/2018, formulată de reclamanta B. S.R.L, fiind respins capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenție formulat de pârâtă, ca rămas fără obiect, iar pârâta A. S.A. a fost obligată la plata către reclamanta B. S.A. a sumei de 594.353 RON, reprezentând creșterea valorii terenului de 19.495 mp, proprietatea reclamantei, cu valoarea construcțiilor identificate pe teren și care au făcut obiectul acelorași facturi, fiind respinsă în rest cererea de chemare în judecată, respectiv obligarea reclamantei pârâte la creșterea valorii terenului prin construcțiile care nu au făcut obiectul facturilor menționate.

De asemenea, reclamanta A. S.A. a fost obligată la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 9.548,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 402 din 12 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.R.L.

A fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva încheierii de ședință din 21 martie 2019 pronunțate de Tribunalul Călărași, secția Civilă, în dosarul nr. x/2017.

A fost admis apelul reclamantei A. S.A. împotriva sentinței primei instanței, care a fost schimbată în parte, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată conexate, ce formează obiectul dosarului nr. x/2018, ca nefondată. A fost înlăturată din sentința atacată dispoziția privind obligarea reclamantei A. S.A. la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 9.548,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate. A fost respinsă cererea apelantei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, după expunerea istoricului litigiului, recurenta-reclamantă a precizat că a înțeles să atace decizia pronunțată în apel exclusiv în ceea ce privește soluția de respingere a capătului de cerere privind obligarea intimatei-pârâte B. S.R.L. la plata despăgubirilor rezultând din lipsa de folosință a imobilului disputat, în perioada 25 decembrie 2014 - 25 august 2020, când pârâta a eliberat terenul.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta a reluat o parte din considerentele reținute de instanța de apel, a evocat dispozițiile legale aplicate în cauză și a prezentat multiple aspecte de ordin teoretic, susținând că prin decizia atacată au fost încălcate dispozițiile art. 485-487 și ale art. 998-999 C. civ. de la 1864, fiind eronată concluzia conform căreia pârâta B. S.R.L., în calitate de constructor de bună-credință, avea un drept de retenție care justifica folosința imobilului, fără a avea caracter ilicit.

S-a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că intimata-pârâtă a păstrat calitatea de constructor de bună-credință ulterior expirării termenului acordat prin notificarea nr. x din 25 noiembrie 2014 sau după data introducerii cererii de chemare în judecată, deși prin cunoașterea viciului care afecta titlul în temeiul căruia a dobândit bunul frugifer a devenit posesor de rea-credință la 25 decembrie 2014 sau, cel mai târziu, la data pornirii procesului.

Evocând practica judiciară în materia accesiunii, recurenta a criticat interpretarea instanței de apel potrivit căreia terenul pe care se află construcția nu atrage o lipsă de folosință în favoarea proprietarului, arătând că limitele exercitării dreptului de retenție nu au fost respectate, iar folosința bunului de către societatea B. S.R.L., ulterior notificării privind eliberarea terenului, echivalează cu dobândirea ilicită a fructelor civile, astfel că recunoașterea acestui drept prin decizia atacată validează o situație de fapt nelegală, cu încălcarea dispozițiilor art. 550 și ale art. 918 alin. (1) C. civ.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru neîncadrarea criticilor în motivul de casare invocat, iar în subsidiar, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca nefondată.

De asemenea, s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și a apărărilor formulate de intimata-pârâtă, precum și admiterea recursului declarat.

Prin încheierea din 3 iunie 2025, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La termenul din 14 octombrie 2025, completul de filtru, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepția nulității recursului, invocată de intimată, prin întâmpinare.

Analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 și art. 483 alin. (3) din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cauză, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care impune recurentei nu numai indicarea normei de drept material pretins nesocotită, încălcată sau interpretată greșit, dar și expunerea unui raționament prin care autorul căii de atac, enunțând modul în care apreciază că prevederea legală se interpretează sau aplică în cauză, să dezvolte critici concrete din care să rezulte caracterul nelegal al deciziei pronunțate de instanța de apel deoarece neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege se sancționează cu anularea recursului.

Această soluție se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă în mod explicit din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reține că invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greșita încălcare sau aplicare a normelor de drept material, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate norme de drept material.

Prin recursul formulat, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 485-487 și ale art. 998-999 C. civ. de la 1864, în sensul că în mod greșit instanța de apel a reținut că pârâta B. S.R.L., în calitate de constructor de bună-credință, avea un drept de retenție care justifica folosința imobilului și că acest aspect nu generează un caracter ilicit.

Astfel, deși se invocă încălcarea unor norme de drept material, recurenta repune în discuție situația de fapt reținută de instanța de apel, care a stat la baza respingerii apelului reclamantei cu privire la solicitarea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor rezultate din lipsa folosinței imobilului, calculate de la 25 decembrie 2014 până la 25 august 2020, dată la care pârâta a eliberat terenul.

Instanța de prim control judiciar, analizând probatoriul administrat în cauză, a reținut în considerentele deciziei recurate faptul că pârâta B., în calitate de constructor de bună-credință, avea un drept de retenție, iar prin notificarea nr. x/19.04.2017 a arătat că va evacua terenul, dar sub condiția plății de despăgubiri, astfel încât s-a constatat că menținerea folosinței imobilului este justificată și nu are caracter ilicit. Totodată, făcând referire la raportul de expertiză imobiliară întocmit în cauză, instanța de apel a subliniat că determinarea sporului de valoare s-a efectuat ulterior predării terenului către reclamantă, respectiv în etapa procesuală a apelului.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă susținerile acesteia nu relevă greșita aplicare a normelor de drept material prin decizia atacată, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia recurată au fost încălcate sau aplicate greșit normele de drept material.

Deși recurenta indică în cuprinsul cererii de recurs dispoziții de drept material cuprinse în C. civ. de la 1864, respectiv art. 485-487 și art. 998-999, criticile au caracter teoretic și general și nu se referă la modul concret în care au fost încălcate sau aplicate greșit aceste dispoziții legale prin decizia atacată. Prin urmare, se constată că susținerile recurentei nu constituie critici de nelegalitate aduse hotărârii atacate, din perspectiva modalității în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile de drept material incidente la cazul concret dedus judecății, întrucât aceste susțineri nu au fost formulate strict prin raportare la argumentele reținute de instanța de apel prin decizia recurată.

Astfel, deși se invocă încălcarea normelor de drept material, recurenta repune în discuție situația de fapt reținută de către instanța de apel cu privire la plata despăgubirilor rezultând din lipsa de folosință a imobilului disputat, în perioada 25 decembrie 2014 - 25 august 2020, aceste aspecte tinzând la reaprecierea probelor și la stabilirea unei alte situații de fapt.

A mai susținut recurenta că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 550 și art. 918 alin. (1) C. civ., criticând în acest sens interpretarea instanței de apel potrivit căreia terenul pe care se află construcția nu atrage o lipsă de folosință în favoarea proprietarului, arătând că limitele exercitării dreptului de retenție nu au fost respectate, iar folosința bunului de către societatea B. S.R.L., ulterior notificării privind eliberarea terenului, echivalează cu dobândirea ilicită a fructelor civile, astfel că recunoașterea acestui drept prin decizia atacată validează o situație de fapt nelegală.

În realitate, prin criticile invocate în susținerea recursului, se tinde fie la o nouă evaluare a situației de fapt, fie la reinterpretarea probatoriului, care să conducă la admiterea apelului sub aspectul depăgubirilor solicitate, chestiuni asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat și care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate a hotărârii atacate și nu de netemeinicie, astfel cum rezultă explicit din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În consecință, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac formulată împotriva deciziei pronunțate de instanța de recurs, rezultă că recurenta-reclamantă avea obligația, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., să se raporteze în concret la considerentele instanței de apel, să le combată și să dezvolte un raționament juridic contrar, apt să releve nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva motivului de casare invocat, condiție neîndeplinită în cauză.

Contrar exigențelor impuse de lege, recurenta nu a dezvoltat critici de nelegalitate posibil a fi examinate în recurs, ci, exprimându-și nemulțumirea în raport cu soluția pronunțată în cauză, urmărește reevaluarea împrejurărilor de fapt deduse judecății și a materialului probator existent la dosarul cauzei. Un atare demers ar presupune, însă, un control de fond, incompatibil cu examenul de legalitate pe care instanța supremă îl poate desfășura în această cale extraordinară de atac.

Devine astfel incidentă sancțiunea nulității recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aplicabilă nu numai în ipoteza în care motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul celor care nu se încadrează în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 din același cod, situație în care, deopotrivă, sunt încălcate exigențele legii de procedură privind motivarea căii de atac.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 402 din 12 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 452 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului și în raport cu solicitarea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei- reclamante A. S.A. la plata către intimata- pârâtă B. S.R.L. a sumei de 21.158,76 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 402 din 12 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. să achite intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 21.158,76 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2025.