ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1429/2025

HOTĂRÂRE

14.10.2025

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1429/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, la 20 decembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C. și D., în calitate de moștenitori ai defunctei E., fost judecător în cadrul Curții de Apel Ploiești, au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Ploiești și Ministerul Justiției, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, obligarea pârâților la plata unei despăgubiri constând într-o indemnizație egală cu șapte indemnizații de încadrare lunare brute, prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, actualizată în funcție de indicele de inflație și a dobânzii legale penalizatorii aferentă acesteia, începând cu data de la care dreptul era datorat, respectiv cea a eliberării din funcție prin pensionare, și până la data plății efective.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 2 și art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum art. 20 din Carta Drepturilor Fundamentale coroborat cu art. 3 din Directiva 2000/78/CE, cât și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La termenul de judecată din 23 mai 2024, s- a dispus disjungerea cererii formulată de reclamanta D. de acțiunea principală, și a dispus formarea unui alt dosar înregistrat sub nr. x/2024.

Prin sentința civilă nr. 182 din 20 februarie 2025, prima instanță a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența soluționării litigiului în favoarea Tribunalului București.

În motivare, tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 269 alin. (1) și alin. (2) Codul muncii, care prevăd un caz de competență teritorială exclusivă, astfel că, având în vedere domiciliul reclamantei, situat în municipiul București, competența soluționării litigiului a fost declinată în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub același număr, iar prin sentința civilă nr. 3998 din 22 mai 2025, s-a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Prahova și, constatându-se ivit conflictul negativ de competență, s-a suspendat de drept judecata și s-a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării incidentului procedural.

În considerentele acestei sentințe, s-a arătat că, în cauză, cadrul procesual este caracterizat prin coparticipare procesuală activă obligatorie, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 116 coroborate cu art. 112 C. proc. civ.. Prin urmare, raportat la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, care reglementează un caz de competență teritorială alternativă, Tribunalul Prahova a fost în mod legal sesizat, având în vedere domiciliile reclamanților A. și B., situate în municipiul Ploiești, aflat circumscripția acestei instanțe judecătorești.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 4 iulie 2025, sub același număr.

Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care și-au declinat reciproc competența să judece același proces, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secția I civilă pentru următoarele considerente:

Obiectul regulatorului de competență îl reprezintă stabilirea competenței teritoriale a instanței de judecată, litigiului având ca obiect solicitarea reclamanților în calitate de succesori ai defunctei, fost judecător la Curtea de Apel Ploiești, învestită cu soluționarea unui conflict de muncă, respectiv acordarea indemnizației prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

În cauză, se constată că la termenul de judecată din 23 mai 2024, Tribunalul Prahova, secția I civilă a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanta D., de acțiunea principală, cu formarea unui alt dosar înregistrat sub nr. x/2024, cu privire la care a dispus declinarea la Tribunalul București, cu motivarea că aceasta este instanța în circumscripția căreia se află domiciliul reclamantei D..

În conformitate cu dispozițiile art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură", iar potrivit art. 269 alin. (3) din Codul muncii, "dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți".

Incidența dispozițiilor art. 59 C. proc. civ. reclamă existența unui drept ori a unei obligații comune sau situația ca acestea să izvorască din aceeași cauză ori ca între ele să existe o strânsă legătură.

Cerințele coparticipării procesuale active se identifică cât timp litigiul are ca obiect acordarea unei singure indemnizații care era cuvenită defunctei E., pe care reclamanții să o primească în calitate de moștenitori ai beneficiarului dreptului, așadar privește dobândirea unor drepturi care au aceeași cauză și între care există o strânsă legătură.

În consecință, fiind întrunite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți, potrivit art. 269 alin. (3) din Codul muncii, coroborat cu art. 123 alin. (3) C. proc. civ.

În cauză, se constată că doi dintre cei patru reclamanți, respectiv A. și B. au domiciliul legal în municipiul Ploiești, astfel cum rezultă din cărțile de identitate aflate la dosarul Tribunalului Prahova, fiind situat în circumscripția Tribunalului Prahova, motiv pentru care Înalta Curte reține că a operat prorogarea de competență pentru reclamanții care nu au domiciliul în raza instanței sesizate.

Disjungerea reprezintă o măsură procesuală ce poate fi luată pentru buna administrare a justiției, însă, în cazul coparticipării procesuale active, nu este de natură să atragă necompetența instanței, efectele reținerii competenței față de unul dintre reclamanți răsfrângându-se și asupra celorlalți reclamanți din acțiunea introductivă comună.

Având în vedere că opțiunea reclamanților între instanțele deopotrivă competente teritorial potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii poate fi exercitată numai la momentul sesizării instanței de judecată, Înalta Curte reține că, în cauză, reclamanții au decis să se adreseze Tribunalului Prahova, învestind în mod legal această instanță cu soluționarea cererii lor și fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, potrivit art. 116 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secția I civilă.