ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1304/2025

HOTĂRÂRE

23.09.2025

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1304/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20 decembrie 2022 pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, sub număr de dosar x/2022, reclamanții A., B., C. și D. - în calitate de moștenitori ai defunctei E. - fost judecător al Curții de Apel Ploiești, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Ploiești și Ministerul Justiției, cu citarea în cauză, în calitate de expert în discriminare, a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat instanței obligarea pârâților la plata unei despăgubiri constând într-o indemnizație egală cu 7 (șapte) indemnizații de încadrare lunare brute, prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, actualizată în funcție de indicele de inflație și a dobânzii legale penalizatorii aferentă acesteia, începând cu data de la care dreptul era datorat, respectiv data eliberării din funcție prin pensionare și până la data plății efective.

La termenul de judecată din 23 mai 2024, Tribunalul Prahova a dispus disjungerea cererii formulată de reclamantul C., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Ploiești și Ministerul Justiției, cu citarea în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, de acțiunea principală, cu formarea unui alt dosar înregistrat sub nr. x/2024.

Prin sentința civilă nr. 183 din 20 februarie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2024, Tribunalul Prahova a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Tribunalul Prahova a reținut că, în raport de dispozițiile art. 269 Codul Muncii, competența de soluționare a cauzei se stabilește în funcție de locul de muncă sau domiciliul reclamantului, iar, în prezenta cauză, domiciliul reclamantului C. se află în raza de competență a Tribunalului Ilfov.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov sub același număr de dosar.

La termenul de judecată din 20 mai 2025, instanța a invocat, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Ilfov și a rămas în pronunțare cu privire la aceasta.

Tribunalul Ilfov a reținut, în esență, că sunt întrunite condițiile coparticipării procesuale active în condițiile art. 59 C. proc. civ., ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, cererea putând fi astfel introdusă la instanța competența pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, a menționat că măsura disjungerii este o măsură administrativă în scopul asigurării unei bune judecăți, nefiind de natură a atrage în sine schimbarea competenței de soluționare prin raportare la cererea disjunsă, ci aceasta rămâne câștigată instanței sesizate cu cererea inițială, bineînțeles, în măsura în care aceasta era competentă să soluționeze cauza inițială potrivit regulilor aplicabile la data sesizării sale.

În concluzie, s-a arătat că, la data cererii introductive de instanță - 20 decembrie 2022, Tribunalul Prahova era competent să soluționeze cauza cu care fusese învestit, câtă vreme doi dintre reclamanți își aveau domiciliile în județul Prahova și cât timp erau în mod neechivoc întrunite condițiile coparticipării procesuale active conform art. 269 alin. (2) și (3) Codul muncii raportat la art. 59 C. proc. civ.

Așa fiind, prin sentința civilă nr. 1393/2025 din 20 mai 2025, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Prahova, pentru următoarele considerente:

Reclamanții A., B., C. și D. - în calitate de moștenitori ai defunctei E. - fost judecător al Curții de Apel Ploiești, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Ploiești și Ministerul Justiției, au învestit instanța cu un litigiu asimilat conflictelor de muncă, solicitând instanței obligarea pârâților la plata unei despăgubiri constând într-o indemnizație egală cu 7 (șapte) indemnizații de încadrare lunare brute, prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, actualizată în funcție de indicele de inflație și a dobânzii legale penalizatorii aferentă acesteia, începând cu data de la care dreptul era datorat, respectiv data eliberării din funcție prin pensionare și până la data plății efective.

Regulile de drept comun în materia litigiilor de muncă partajează competența de soluționare a unor asemenea litigii între tribunalele de la domiciliul reclamantului și cele în circumscripția cărora acesta își are locul de muncă; potrivit datelor de la dosar, competența de soluționare a prezentului litigiu ar reveni Tribunalului Prahova.

În speță, Curtea de Apel Ploiești are calitatea de pârât, împrejurare care atrage incidența art. 127 alin. (2)

C. proc. civ., însă utilizarea, în cuprinsul art. 127 alin. (2) C. proc. civ., a verbului "poate" relevă faptul că reclamantul este cel care decide dacă se prevalează sau nu de posibilitatea de a se adresa unei instanțe de același grad, aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă potrivit legii.

Reclamanții nu au înțeles însă să se îndrepte în fața unei asemenea instanțe, ci au învestit cu soluționarea litigiului chiar Tribunalul Prahova (domiciliul reclamantului A., dar și al reclamantului B. aflându-se în municipiul Ploiești, jud. Prahova).

Se constată că la termenul din 23 mai 2024 Tribunalul Prahova a dispus disjungerea cererii formulată de reclamantul C., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Ploiești și Ministerul Justiției, cu citarea în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, de acțiunea principală, cu formarea unui alt dosar înregistrat sub nr. x/2024, în cadrul căruia, prin sentința civilă nr. 183 din 20 februarie 2025, Tribunalul Prahova, secția civilă a declinat competența soluționării cererii formulate de reclamantul C. în favoarea Tribunalului Ilfov, reținând, în esență, că domiciliul acestuia se află în raza de competență a acestei instanțe.

Înalta Curte subliniază că măsura disjungerii raporturilor juridice nu este aptă să atragă consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, aceasta rămânând competentă să soluționeze și cererea de chemare în judecată disjunsă.

În consecință, astfel conturat raportul juridic litigios, Înalta Curte reține că Tribunalul Prahova a fost în mod corect sesizat, motiv pentru care luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă și consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării competenței de soluționare a cauzei, în condițiile în care nu s-a constatat lipsa coparticipării procesuale.

Față de cele arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secția I civilă.