ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1369/2025

Ședința publică din data de 25 septembrie 2025

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Arad, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale, la 11 ianuarie 2024, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul Arad și Casa Județeană de Pensii Arad, a solicitat ca pârâtul Penitenciarul Arad să-i plătească daune compensatorii în sumă de 5000 de euro și daune materiale în sumă de 4,90 RON pentru taxele de timbru și 4,70 RON pentru poștă și obligarea pârâtei Casa Județeană de Pensii Arad să-i facă expertiza capacității de muncă în 24 de ore și să-i plătească daune în valoare de 5000 de euro.

Prin sentința civilă nr. 1349/12 noiembrie 2024, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/2024, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul A., împotriva pârâților Penitenciarul Arad și Casa Județeană de Pensii Arad.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A..

Prin cererea de apel și prin notele scrise depuse la termenul de judecată din 14.04.2025, reclamantul apelant a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a art. 8 din Legea nr. 3/1977, ale art. 41 din Legea nr. 19/2000 și ale art. 53 din Legea nr. 263/2010.

Prin încheierea din 15 mai 2025, Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale a respins cererea formulată de reclamantul apelant A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 3/1977, art. 41 din Legea nr. 19/2000, art. 53 din Legea nr. 263/2010 și a dispozițiilor similare din Legea nr. 360/2023 prin raportare la art. 11 și 20 din Constituția României, art. 14 din Convenția Europeană a drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul adițional nr. 12 la această Convenție.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul A., la 17 mai 2025, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă sub nr. x/2024.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, desființarea încheierii atacate și constatarea faptului că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curții Constituționale a României.

În ceea ce privește admisibilitatea excepției de neconstituționalitate, recurentul arată faptul că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât dispozițiile Legii nr. 3/1977 erau în vigoare la data primei înscrieri în carnetul de muncă, anume în 21.11.1984, iar efectele lor juridice continuă să se producă, având în vedere că înscrierea sa la pensie va opera în temeiul acestui act normativ.

Totodată, consideră că dispozițiile art. 8 din Legea nr. 3/1977, ale art. 41 din Legea nr. 19/2000 și ale art. 53 din Legea nr. 263/2010 sunt neconstituționale, în condițiile în care prevăd o vârstă standard de pensionare diferită pentru bărbați și femei și nu permit acordarea pensiei persoanelor care nu au atins stagiul minim de cotizare, proporțional cu perioada cotizată. Or, dispozițiile legale criticate contravin art. 11 și art. 20 din Constituția României privind supremația CEDO, precum și prevederilor art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului coroborate cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la această Convenție privind interzicerea discriminării.

Trebuie avut în vedere că principiul egalității între femei și bărbați, respectiv principiul nediscriminării în general, constituie o condiție intrinsecă a respectării și protecției demnității umane ca valoare supremă consacrată de convențiile internaționale privind protecția drepturilor omului, dar și de Constituția României.

În acest context, recurentul susține că prin instituirea unei vârste standard de pensionare diferită pentru femei și bărbați, normă cu caracter obligatoriu și inflexibil se produce o situație discriminatorie prin raportare la jurisprudența CEDO.

Astfel, în ceea ce privește discriminarea pe motive de sex, Curtea a afirmat în mod repetat că, în prezent, promovarea egalității de gen constituie un obiectiv important în statele membre ale Consiliului Europei (cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei, 2012) și că, în principiu, trebuie să fie invocate motive foarte serioase pentru ca o astfel de diferență de tratament să poată fi considerată compatibilă cu Convenția.

În acest sens, Curtea a hotărât că referirile la tradiții, presupuneri generale sau atitudini sociale predominante dintr-o anumită țară nu sunt suficiente pentru justificarea unei diferențe de tratament pe criterii de sex (cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei, 2012).

Mai mult, recurentul consideră că dispozițiile legale criticate contravin prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție privind protecția proprietății, pensia fiind, în opinia acestuia, un drept patrimonial, câștigat proporțional cu timpul lucrat.

De asemenea, arată că se încadrează în situația în care beneficiază de reducerea vârstei de pensionare cu 2 ani având în vedere dreptul câștigat prin prevederile Legii nr. 263/2010 referitoare la traiul în zonele poluate, precum și discriminarea pe motive de sex și, începând cu data de 14.02.2019, îndeplinește condițiile de pensionare.

Recurentul precizează și faptul că prevederile amintite au fost preluate prin dispoziții similare și în cadrul legislației actuale, cuprinse în Legea nr. 360/2023, a căror neconstituționalitate a invocat-o, de asemenea.

Intimatul-pârât Penitenciarul Arad a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, care a fost respinsă la acest termen de judecată, motivat de faptul că este o cale de atac sui generis, susținerile recurentului putând fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Examinând încheierea atacată, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 reglementează condițiile pe care o excepție de neconstituționalitate trebuie să le întrunească, astfel încât instanța de contencios constituțional să poată fi sesizată, și anume: excepția să aibă ca obiect o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia; excepția să fie ridicată în fața unei instanțe judecătorești ori arbitrale la cererea uneia din părți, din oficiu ori de către procuror, în cauzele în care acesta participă; prevederile atacate să nu fi fost declarate anterior neconstituționale.

Cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, iar dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, instanța va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Așa cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor evocate, se înțelege că legiuitorul a rezervat instanțelor de judecată în fața cărora se invocă excepții de neconstituționalitate, rolul de prim filtru în privința acestora, a căror trimitere la Curtea Constituțională nu se poate dispune decât sub rezerva constatării întrunirii condițiilor cumulative de admisibilitate instituite prin alin. (1)-(3) din norma menționată. Or, în analiza sa, instanța ce a pronunțat hotărârea atacată nu a făcut decât să-și exercite acest rol de prim filtru al sesizării vizând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 3/1977, art. 41 din Legea nr. 19/2000, art. 53 din Legea nr. 263/2010 și a dispozițiilor similare din Legea nr. 360/2023.

Pe de altă parte, se constată că excepția de neconstituționalitate - ca orice mijloc procedural, nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

Recurentul reia în cadrul căii de atac a recursului motivele pentru care apreciază ca fiind neconstituționale dispozițiile legale ce reglementează vârsta standard de pensionare pentru femei și bărbați de-a lungul timpului, acesta apreciind că dispozițiile evocate sunt discriminatorii, întrucât prevăd vârste diferite de pensionare pentru bărbați și femei, mai mare pentru bărbați.

Curtea de apel în fața căreia s-a formulat sesizarea vizând neconstituționalitatea dispozițiilor legale menționate anterior a reținut în mod corect că nu este îndeplinită cerința existenței unei legături între soluționarea excepției de neconstituționalitate și soluționarea cauzei, întrucât raportat la pretențiile formulate de reclamant prin acțiunea dedusă judecății, instanța nu este chemată să analizeze dacă reclamantul îndeplinește sau nu condițiile de pensionare, pentru a analiza vârsta de pensionare.

Ca atare, s-a constatat că nu este vorba de o normă efectiv aplicabilă în cauză și prefigurarea unei soluții vizând neconstituționalitatea textelor menționate nu creează premisele aplicării directe a acestei norme în acest litigiu, ceea ce avea de rezolvat curtea de apel fiind apelul declarat împotriva sentinței prin care prima instanță a soluționat cererea prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Penitenciarul Arad la plata de despăgubiri pentru neînaintarea cererii de expertizare a capacității de muncă către Casa Județeană de Pensii Arad, obligarea pârâtei Casa Județeană de Pensii Arad la expertizarea capacității de muncă și acordarea de despăgubiri pentru neefectuarea acesteia.

În acest context și pe temeiul acestor considerente, Curtea de Apel Timișoara în mod legal a concluzionat în sensul lipsei unei legături pertinente între normele contestate și incidența lor în soluționarea cauzei.

Or, criticând această soluție, recurentul nu demonstrează de ce este lipsit de fundament legal raționamentul instanței, limitându-se la a prelua cerințele de admisibilitate reglementate de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și la a susține că ele se regăsesc în cauză.

De altfel, curtea de apel a arătat că solicitarea reclamantului de înscriere la pensia pentru limită de vârstă a făcut obiectul dosarului nr. x/2024, care a fost soluționat definitiv prin decizia nr. 1717/20.12.2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

Or, soluția vizând neconstituționalitatea unui text nu poate fi evaluată în abstract, ci în contextul impus de dezlegarea pricinii, pentru a se putea verifica cerința referitoare la necesitatea existenței legăturii normei contestate cu rezolvarea cauzei.

Față de argumentele anterior reținute, Înalta Curte urmează să constate că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 15 mai 2025 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2024, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 15 mai 2025 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2024, în contradictoriu cu intimații-pârâți PENITENCIARUL ARAD și CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII ARAD.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2025.