ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1200/2025

Ședința publică din data de 17 septembrie 2025

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 613 din 25 martie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022 a fost respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1060/A/2024 din 19 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, iar recursul declarat împotriva încheierii civile din 19 iunie 2024, pronunțate de aceeași instanță, a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, A. a formulat contestație în anulare, invocând ca temei de drept art. 503 alin. (1) și alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În motivarea cererii, în raport de dispozițiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata", contestatorul invocă lipsa de legalitate a citării sale la termenul din data de 25 martie 2025, termen la care Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat recursul în dosarul nr. x/2022.

În acest sens, contestatorul arată că, deși procedura formală a citării a fost considerată "îndeplinită" de către instanță, în realitate, nu a fost efectiv în măsură să participe la acel termen și nu a beneficiat de posibilitatea de apărare.

Dezvoltând acest argument, contestatorul susține că a formulat, în termen util, o cerere de amânare a judecății, motivată de faptul că era în curs de definitivare cererea de acordare a ajutorului public judiciar, necesar desemnării unui apărător din oficiu sau subvenționării costurilor pentru un apărător ales.

Întrucât apărătorul convențional desemnat urma să îl reprezinte în cauză, instanța era obligată, în temeiul principiilor bunei-credințe și al dreptului la apărare, să acorde termen pentru finalizarea procedurii și prezența efectivă a acestuia.

Contestatorul apreciază că în mod eronat instanța a respins solicitarea sa de amânare a cauzei, deși cererea de acordare a ajutorului public judiciar nu fusese definitiv soluționată, informațiile referitoare la lipsa formulării cererii de reexaminare erau inexacte și nu reflectau realitatea procedurală, iar complexitatea dosarului, care implica excepții de nelegalitate și excepții de neconstituționalitate, justifica acordarea unui termen suplimentar pentru garantarea efectivă a dreptului la apărare.

În aceste condiții, chiar dacă formal citația a fost comunicată, în mod concret și efectiv nu a beneficiat de o apărare reală și de posibilitatea de a-și susține cauza, ceea ce echivalează cu lipsa unei citări legale în sensul jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale.

Contestatorul concluzionează în sensul că refuzul instanței de a acorda un termen rezonabil, în ciuda existenței unei cereri motivate și justificate, încalcă dreptul la apărare prevăzut de art. 24 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 129 C. proc. civ.

Alte argumente în susținere contestației în anulare vizează nelegala constituire a completului de judecată, întrucât la data pronunțării soluției în cauză, exista pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție recursul împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare, fapt care afecta legalitatea compunerii completului și implicit valabilitatea actului de judecată.

De asemenea, soluția pronunțată în cauză ignoră aspecte esențiale privind dreptul la un proces echitabil, întrucât nu s-a acordat posibilitatea efectivă de a susține în fața instanței excepția de neconstituționalitate formulată, respingerea acesteia fiind motivată exclusiv pe considerente formale, fără a analiza concret legătura cu cauza și fără a respecta dreptul justițiabilului de acces la Curtea Constituțională, prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Mai arată contestatorul că Înalta Curte a respins recursul ca inadmisibil fără a lua în considerare natura hotărârii apelate, în care a solicitat pe fond constatarea nelegalității unor acte administrative și nerespectarea unor proceduri legale privind sancționarea disciplinară, ceea ce depășește limitele unui simplu conflict de muncă și implică aspecte de legalitate care ar trebui supuse controlului judiciar complet.

În susținerea contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (1) punct. 2 din C. proc. civ. care vizează situația când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, contestatorul precizează că recursul declarat a vizat în principal excepțiile de nelegalitate invocate în cadrul apelului soluționat de Curtea de Apel Cluj, excepții asupra cărora instanța de apel a refuzat să se pronunțe în mod legal și complet, deși era obligată să facă acest lucru conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prin urmare, recursul declarat împotriva hotărârii Curții de Apel Cluj era admisibil tocmai în considerarea caracterului atacabil al excepțiilor de nelegalitate, aspect esențial ignorat de instanța supremă, care a pronunțat o soluție eronată, considerând că hotărârea atacată a fost pronunțată într-un litigiu de muncă.

Potrivit contestatorului, Înalta Curte de Casație și Justiție a ignorat faptul că excepțiile de nelegalitate vizează acte administrative cu caracter individual, iar pronunțarea asupra acestora este reglementată distinct, potrivit Legii contenciosului administrativ, fiindu-i nesocotit dreptul de acces efectiv la justiție, prin limitarea nejustificată a căilor de atac, cu consecința prejudicierii intereselor sale legitime și afectării principiului securității raporturilor juridice.

Contrar celor reținute de instanța supremă și de Curtea de Apel Cluj, contestatorul susține că, în speță, sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 26/2012 avea o legătură directă, concretă și indisolubilă cu soluționarea cauzei, întrucât această normă a reprezentat temeiul legal pentru emiterea actelor administrative contestate prin excepțiile de nelegalitate formulate în apel.

Cu alte cuvinte, excepția de neconstituționalitate viza tocmai fundamentul juridic al actelor administrative a căror legalitate a fost pusă sub semnul întrebării, fiind evident că, în lipsa actului normativ considerat neconstituțional, respectivele acte administrative nu ar fi putut fi emise, iar litigiul ar fi avut o soluție diferită.

În dezvoltarea acestor argumente, contestatorul susține că, atât Curtea de Apel Cluj, cât și Înalta Curte au apreciat că nu există legătură între dispoziția atacată din O.U.G. nr. 26/2012 și soluționarea cauzei, deși excepțiile de nelegalitate formulate în apel vizau în mod expres actele administrative emise în temeiul acestui act normativ; soluționarea pe fond a litigiului depindea de validitatea și legalitatea acestor acte; cererea de sesizare a Curții Constituționale se impunea a fi analizată cu respectarea exigențelor art. 29 din Legea nr. 47/1992, nu formal și superficial.

Prin urmare, consideră că soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, atât în apel, cât și în recurs, s-a pronunțat cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile și a dreptului său la un proces echitabil.

Contestatorul susține că, deși instanța de apel a admis că dispozițiile a căror neconstituționalitate a fost invocată pe calea excepției (art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 26/2012) au stat la baza emiterii Hotărârii Consiliului Local Năsăud nr. 79 din 27 iunie 2023, în mod contradictoriu și eronat, a apreciat că respectiva hotărâre nu are legătură cu soluționarea cauzei, ignorând împrejurarea că prin aceasta s-au desemnat reprezentanții convenționali ai părții adverse în proces, aspect esențial pentru legalitatea procedurii.

În realitate, soluționarea pe fond a cauzei depinde în mod direct de legalitatea Hotărârii Consiliului Local Năsăud nr. 79/2023, astfel că reprezentanții convenționali desemnați prin acest act nu aveau calitate și mandat legal de a reprezenta partea adversă în proces, ceea ce afectează validitatea actelor de procedură efectuate și implicit soluția pronunțată.

Mai mult, potrivit contestatorului, excepția de nelegalitate îndreptată împotriva Hotărârii Consiliului Local Năsăud nr. 79/2023 a fost respinsă ca inadmisibilă dintr-o evidentă eroare materială, întrucât, potrivit motivării din decizia atacată, chiar instanța recunoaște că soluționarea cauzei depinde de respectivul act administrativ.

Concluzionând, susține că atât excepția de nelegalitate, cât și excepția de neconstituționalitate pe care le-a formulat sunt admisibile, fiind îndeplinită condiția legăturii directe cu soluționarea cauzei, astfel cum prevăd dispozițiile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

La 1 septembrie 2025, intimatul SPITALUL ORĂȘENESC "DR. GEORGE TRIFON" NĂSĂUD a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii.

La 5 septembrie 2025, intimatul CONSILIUL LOCAL NĂSĂUD, PRIN PRIMAR a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare pentru considerentele care succed:

Contestația în anulare dedusă judecății a fost întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora hotărârile definitive pot fi atacate atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la judecată.

Analizând contestația din perspectiva motivului indicat, Înalta Curte reține că această normă legală sancționează judecarea unei cauze cu încălcarea dispozițiilor imperative vizând citarea părților instituită prin art. 153 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat personal sau prin reprezentant, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

Critica invocată vizează nelegalitatea citării pentru termenul de judecată din 25 martie 2025.

Înalta Curte precizează că prin citarea părților și comunicarea actelor de procedură se asigură respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv contradictorialitatea și dreptul de apărare.

Înalta Curte reține că, în cauză, contestatorul nu invocă faptul că nu a fost deloc citat sau că citarea a fost neregulat îndeplinită, ci faptul că, deși formal citația i-a fost comunicată, întrucât instanța de recurs i-a respins cererea de amânare, nu a fost în măsură să participe efectiv la termenul de judecată și că dreptul său la apărare a fost încălcat.

A argumentat contestatorul în sensul că în mod eronat instanța i-a respins solicitarea de amânare a cauzei, deși cererea de acordare a ajutorului public judiciar nu fusese definitiv soluționată, informațiile referitoare la lipsa formulării cererii de reexaminare erau inexacte și nu reflectau realitatea, iar complexitatea cauzei justifica acordarea unui termen pentru garantarea efectivă a dreptului la apărare.

Înalta Curte reține că, pentru termenul de judecată din 25 martie 2025, recurentul (contestatorul din prezenta cauză) a fost legal citat, astfel cum reiese din dovada aflată la dosarul de recurs.

Contestația în anulare, astfel cum se impune a se sublinia, este o cale de atac extraordinară, ce poate fi promovată numai pentru motivele limitativ prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare.

Ca atare, argumentele contestatorului ce vizează respingerea cererii sale de acordare a unui termen de judecată, de către instanța de recurs, nu se circumscriu motivului de contestație în anulare ce vizează situația în care contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul la care a avut loc judecata.

Pentru aceleași considerente, nu se încadrează în acest motiv de contestație în anulare nici argumentele ce vizează nelegala constituire a completului de judecată, imposibilitatea de a susține în fața instanței excepția de neconstituționalitate, precum și greșita respingere a recursului ca inadmisibil.

În consecință, având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, argumentele critice susținute de contestator nu relevă existența unui viciu de procedură în soluționarea recursului.

Contestatorul invocă și dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în legătură cu care Înalta Curte reține că eroarea materială susceptibilă să conducă la retractarea hotărârii trebuie să constea într-o greșeală involuntară de ordin formal procedural, care a influențat de o manieră determinantă pronunțarea soluției în legătură cu recursul promovat.

Acest motiv al contestației în anulare, potrivit legii, urmărește stabilirea dacă dezlegarea recursului a fost rezultatul unei erori materiale a instanței care a pronunțat decizia atacată, neavând relevanța pretinsă de contestator argumentele referitoare la admisibilitatea căii de atac a recursului, precum și cele care vizează îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale impuse de Legea nr. 47/1992 sau alte aspecte privitoare la fondul cauzei.

Înalta Curte arată că, în sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., noțiunea de eroare materială reprezintă o greșeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință pronunțarea unei soluții eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția respectivă.

Verificarea unei astfel de erori materiale nu trebuie să implice, așadar, reexaminarea fondului cauzei, reaprecierea probelor sau interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale, deoarece contestația în anulare tinde la desființarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, iar prin aceste dispoziții legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziția părților o nouă cale de atac similară apelului sau recursului.

Or, în raport de considerentele teoretice expuse anterior, Înalta Curte arată că, prin argumentele dezvoltate, contestatorul urmărește o reapreciere a soluționării recursurilor declarate împotriva deciziei civile nr. 1060/A/2024 din 19 iunie 2024 și împotriva încheierii civile din 19 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, fără a se circumscrie noțiunii de eroare materială, în sensul normei de procedură antereferite.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 613 din 25 martie 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2025.