ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2683/2022

Ședința publică din data de 13 decembrie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 04.04.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A.: anularea deciziei de sancționare disciplinară nr. 682 din 22.03.2018; repunerea părților în situația anterioară datei de 22.03.2018; plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentința civilă nr. 2660 din 09.05.2019, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamantul A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, la 19 august 2019, sub nr. x/2018.

Pe parcursul soluționării apelului, la 23.01.2020, petentul A. a formulat cerere de recuzare a doamnei judecător C., membru al completului 29A AS-LM, pentru motivul prevăzut de dispozițiile art. 42 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2018, s-a respins cererea de recuzare a doamnei judecător C., președintele completului de judecată C29A, formulată de petentul A., în cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2018

Împotriva încheierii din 4 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, recurentul A. a declarat recurs, la 23 august 2021, solicitând admiterea căii de atac și anularea încheierii din 04.03.2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2018, casarea deciziei civile nr. 4558/25.11.2020 și rejudecarea dosarului nr. x/2018 de către instanța de apel, în conformitate cu prevederile art. 53 alin. (3) C. proc. civ.

În drept, recurentul a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că motivele respingerii cererii de recuzare legate de momentul depunerii acesteia sunt nelegale, instanța de apel încălcând prevederile art. 44 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. care impuneau solicitarea recuzării de îndată, în raport cu data de 22.01.2020, respectiv anterior începerii dezbaterilor; or, respectarea prevederilor procesuale legale nu poate constitui motiv de respingere a cererii de recuzare.

O altă critică se referă la încălcarea art. 53 alin. (1) C. proc. civ., prin menționarea eronată a termenului de recurs împotriva cererii de recuzare din data de 04.03.2020, ca fiind de 5 zile de la comunicarea acestei încheieri.

Or, recurentul consideră că nu a fost rezultatul unei erori, ci o acțiune nelegală deliberată, confirmată de decizia de amânare a cauzei din dosarul nr. x/2018 apel, până la soluționarea recursului depus la Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva acestei încheieri, în condițiile în care completul de apel (C29A) avea obligația să aplice corect prevederile legale mai sus arătate; această nelegalitate a determinat depunerea prematură a recursului, care a fost respins în consecință.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea art. 50 alin. (1) C. proc. civ., întrucât cererea de recuzare a fost repartizată la același complet C29A/Secția a VII-a de la Curtea de Apel București, deși potrivit dispozițiilor legale menționate, aceasta trebuia să fie soluționată de un alt complet al instanței respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat.

Se arată că, în speță, cererea de recuzare a fost soluționată de colegii de complet ai doamnei judecător C., împrejurare de natură să afecteze condiția de imparțialitate, generându-se și suspiciunea că instanța de apel a urmărit în mod special păstrarea judecării apelului la acest complet de judecată.

Recurentul invocă motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., susținând încălcarea prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., având ca efect încălcarea dreptului de acces la o instanță independentă și imparțială în dosarul de apel nr. x/2018, prevăzut de art. 6 alin. (1) C. proc. civ.

Consideră că instanța de apel a reținut eronat în considerentele încheierii de respingere a cererii de recuzare faptul că nu există nicio legătură între obiectele dosarelor nr. x/2011 și nr. y/2018

Susține că motivele de respingere a cererii de recuzare, legate de faptul că motivele de recuzare nu se referă la cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2018, încalcă prevederile art. 42 alin. (1) pct. l C. proc. civ. în condițiile în care motivul principal al acestui apel îl reprezintă tocmai raportarea la sentința civilă nr. 2660/09.05.2019 a cărei soluție se întemeiază pe considerentele doamnei judecător C. din hotărârea anterioară din dosarul nr. x/2011, respectiv sentința civilă nr. 11220/13.12.2013.

Astfel, recurentul arată că este încălcat un drept procesual fundamental prevăzut de art. 6 alin. (1) C. proc. civ., respectiv de judecare a cauzei de către o instanță de judecată obiectivă și imparțială, în condițiile în care doamna judecător C. nu poate decât să-și reconfirme în mod subiectiv propriile concluzii formulate anterior în dosarul nr. x/2011.

Se mai arată faptul că, sentința nr. 2660/09.05.2019, atacată cu apel în prezenta cauză, se întemeiază pe considerentele doamnei judecător C. exprimate în sentința civilă nr. 11220/13.12.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011, într-o cauză similară, cu aceleași părți și în care a fost supus judecății același drept ce a generat și obiectul litigiului pendinte, și anume dreptul de a ocupa postul corespunzător administrării sediului B. Splai, ocupat de altă persoană în temeiul sentinței civile irevocabile nr. 7313/03.07.2015, în dosarul nr. x/2011, aspect reiterat și în prezentul dosar, situație care se poate observa foarte clar din compararea celor 3 sentințe civile existente la dosarul de apel nr. x/2018

Recurentul arată că situația prezentată este în mod evident de natură să afecteze obiectivitatea judecății cauzei, fiind o situație asemănătoare cu aceea de participare directă a doamnei judecător C. la soluționarea dosarului nr. x/2018, atât la fond cât și la apel.

Consideră că opiniile și considerentele părtinitoare exprimate în sentința civilă nr. 11220/13.12.2011 au fost determinante pentru soluția ce urma să se pronunțe în apel în prezentul dosar, aspect ce rezultă și din istoricul desfășurării judecății dosarului nr. x/2011 de către doamna judecător C..

Astfel, prin sentința civilă nr. 11220/13.12.2011, doamna judecător C. s-a pronunțat în mod direct în sensul pierderii de către recurent a dreptului de a ocupa postul de la Sediul B. Splaiul Independentei nr. 15 Bloc 100, drept care a generat și obiectul litigiului în prezentul dosar, rezultând astfel legătura directă cu soluția în acest dosar.

La data pronunțării sentinței civile nr. 11220/13.12.2013, doamna judecător C. cunoștea faptul că pe rolul Tribunalului București și la același complet de judecată C23, unde tot doamna judecător C. era președinte la acea dată, exista și dosarul nr. x/2011, în stare de suspendare până la soluționarea dosarului nr. x/2011 și care avea ca obiect contestația deciziei de concediere nr. 701/15.12.2011, exact de pe postul menționat anterior.

Mai mult, prin încheierea de respingere a cererii de recuzare (atacată cu prezentul recurs) sunt invocate considerentele doamnei judecător D. ca având autoritate de lucru judecat, în condițiile în care această autoritate de lucru judecat invocată a fost infirmată anterior de Curtea de Apel Timișoara prin decizia civilă nr. 40/24.05.2016, lăsând să se întrevadă și prin această încheiere soluția ce urma să se dea în apel în dosarul nr. x/2018.

De asemenea, se poate observa că prin soluția adoptată în dosarul nr. x/2011, doamna judecător C. a vizat încă de la început și în mod direct stabilirea soluției și în dosarul nr. x/2011 (pe care ar fi urmat să-l judece după repunerea acestuia pe rol), în sensul pierderii de către recurent a dreptului la reintegrarea pe post, drept ce a generat și obiectul litigiului din dosarul nr. x/2018.

Lipsa caracterului obiectiv și imparțial al doamnei judecător C. este generat atât de aspectele mai sus menționate dar și de suspiciunea generată de faptul că și la dosarul anterior nr. x/2011 a solicitat retragerea doamnei judecător C. din completul de judecată tot în baza unor suspiciuni legate de lipsa de imparțialitate.

C. proc. civ. nu condiționează și nu precizează modul și împrejurările în care se produce exprimarea opiniilor cu privire la soluție, menționând doar condiția ca acestea să fie exprimate anterior pronunțării soluției.

Chiar dacă motivarea deciziei civile nr. 4558/2020 nu face obiectul prezentului recurs, aceasta se constituie în probă în ceea ce privește intenția de favorizare a intimatei, confirmând lipsa de imparțialitate și corectitudine în soluționarea apelului în dosarul nr. x/2018.

Dacă ar fi intenționat soluționarea în mod corect a cauzei, doamna judecător C., din poziția de președinte a completului de judecată, ar fi trebuit să lămurească falsurile reclamate, inclusiv în ceea ce privește eventualele aspecte penale (existența urmăririi penale față de mijloacele de probă ale intimatei).

Pentru a evita autoritatea de lucru judecat generată de dosarul nr. x/2018 pe care o recunoaște (pag. 26, 27 decizia civilă) este precizat în mod fals intervalul de absențe nemotivate specificat de 6 luni anterioare emiterii deciziei de concediere nr. 682/22.03.2018 (23.09.2017-22.03.2018) ca fiind intervalul 22.11.2017-22.03.2018, pentru a nu se suprapune cu intervalul 15.07.2016- 15.11.2017 ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.A. la 13 octombrie 2021 .

La 28 octombrie 2021, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la 05 noiembrie 2021, iar recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21 iunie 2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a dispus comunicarea raportului către părți, cu mențiunea că au posibilitatea de a depune un punct de vedere la raport, în termen de 10 zile de la efectuarea comunicării.

Recurentul a formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 25 octombrie 2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a stabilit termen pentru soluționarea cauzei în ședința publică.

La 23 noiembrie 2022, recurentul a depus la dosarul cauzei precizări la cererea de recurs.

Analizând recursul de față, în temeiul motivelor invocate și a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede faptul că, o hotărâre poate fi casată atunci când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

Acest motiv de casare vizează nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la compunerea și constituirea legală a instanței, respectiv, în cauză, a instanței care a judecat cererea de recuzare a președintelui completului desemnat să soluționeze apelul recurentului îndreptat împotriva sentinței civile nr. 2660 din 09.05.2019, a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Potrivit art. 54 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, "apelurile se judecă în complet format din 2 judecători", iar potrivit art. 50 alin. (1) C. proc. civ., "abținerea sau recuzarea se soluționează de un alt complet al instanței respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține".

Prin raportare la aceste dispoziții legale, instanța supremă reține că cererea de recuzare a fost soluționată în complet de 2 judecători, din care nu a făcut parte și judecătorul împotriva căruia a fost formulată cererea de recuzare, respectiv dna judecător C., critica recurentului fiind nefondată din acest punct de vedere.

În ce privește criticile recurentului privind compunerea completului de judecată care a soluționat cererea de recuzare, instanța supremă reține că acestea pot fi subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Instanța supremă reține că cererea de recuzare este un incident procedural față de care prin C. proc. civ. sunt instituite reguli speciale în privința modalității de învestire a completului care soluționează o atare cerere.

Astfel, art. 124 alin. (2) C. proc. civ. stabilește regula soluționării incidentelor procedurale de instanța în fața căreia acestea se invocă, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel.

În aceste condiții, art. 50 alin. (1) C. proc. civ. prevede o excepție de la regula instituită de art. 124 alin. (2) din același Cod, în sensul că abținerea sau recuzarea se soluționează de un alt complet al instanței respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține.

În sprijinul concluziei prezentate, se cuvin a fi menționate și dispozițiile art. 110 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015 din 17.12.2015, potrivit căruia, "În situația în care incidentele procedurale se referă la o parte din membrii completului de judecată, soluționarea acestora se va face de către un complet constituit prin includerea judecătorului sau a judecătorilor stabiliți prin planificarea de permanență, pe materii, realizată cel puțin trimestrial."

Așadar, din coroborarea dispozițiilor C. proc. civ. și a celor din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești mai sus amintite, reiese că, în situația în care sunt recuzați o parte a membrilor completului de judecată, completul care urmează a soluționa un astfel de incident este constituit prin includerea judecătorului sau a judecătorilor stabiliți prin planificarea de permanență.

În speța de față ne aflăm în această ipoteză, când cererea de recuzare se soluționează de completul învestit, mai puțin judecătorul recuzat, întregit prin includerea judecătorului din planificarea de permanență, sens în care s-a întocmit procesul-verbal din 23.01.2020 de către președintele secției civile, critica recurentului fiind nefondată.

Înalta Curte remarcă și împrejurarea că recurentul nu a înțeles să formuleze cerere de recuzare împotriva celor doi judecători ce au pronunțat încheierea atacată, astfel că, în lipsa unei asemenea cereri, aspectele invocate în recurs, privind o eventuală parțialitate a acestora în soluționarea cauzei, nu mai pot fi aduse în discuție în această fază procesuală, astfel cum prevăd dispozițiile art. 44 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.

Critica recurentului, subscrisă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căreia, prin respingerea ca prematură a cererii de recuzare s-ar fi încălcat dispozițiilor art. 44 alin. (1) și (2) C. proc. civ., care impuneau solicitarea recuzării de îndată, în raport cu data de 22.01.2020, respectiv anterior începerii dezbaterilor, nu poate fi primită, fiind străină de considerentele și de soluția instanței asupra cererii de recuzare.

Astfel, analizând încheierea atacată, se constată că cererea de recuzare formulată de petentul A. împotriva doamnei judecător C., membru al completului 29A AS-LM, în cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, întemeiată pe dispozițiile art. 42 alin. (1) C. proc. civ., a fost respinsă ca nefondată, iar nu ca prematur introdusă, instanța reținând faptul că, situația prezentată de petentul A. nu se încadrează în ipoteza reglementată de lege, nerezultând indicii cu privire la exprimarea anterioară de către judecătorul recuzat a părerii cu privire la soluția ce va fi pronunțată în apel.

O altă critică, subsumată aceluiași motiv de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se referă la încălcarea dispozițiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., prin menționarea eronată de către instanță a termenului de recurs împotriva încheierii din 04.03.2020, ca fiind de 5 zile de la comunicarea acestei încheieri.

Critica este nefondată.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., "încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri".

Totodată, potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

În cauză, se reține că, recursul declarat împotriva încheierii din 4 martie 2020, prin care Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins cererea de recuzare a doamnei judecător C., președintele completului de judecată nr. C29A, a fost formulat la data de 23 august 2021, în termen de 4 zile de la comunicarea deciziei civile nr. 4558/2020 din 25 noiembrie 2020 (com. la 19.08.2021, dosar apel), prin care s-a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2660 din 09.05.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, ca nefondat.

Prin urmare, raportat la textele normative mai sus evocate, instanța supremă constată, pe de o parte, că prezentul recurs împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare a fost declarat în termenul legal prevăzut de art. 53 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, că recurentul nici nu ar fi putut invoca o vătămare produsă prin menționarea greșită a termenului de recurs, întrucât termenul pentru declararea căii de atac este stabilit de lege, indiferent de mențiunile din dispozitivul încheierii.

Cu alte cuvinte, faptul că recurentul A. a mai declarat anterior, împotriva aceleiași încheieri, un recurs respins ca prematur introdus, nu justifică reținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât timp hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În speță, recurentul a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că aceste critici nu se circumscriu motivului de casare indicat în mod expres de recurent, însă pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În cauză, Înalta Curte apreciază că, în mod legal s-a respins cererea de recuzare a dnei judecător C., completul învestit cu soluționarea acesteia reținând în mod judicios că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute la art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Fundamentul instituțiilor prevăzute de dispozițiile art. 41-44 C. proc. civ., respectiv incompatibilitatea, abținerea și recuzarea, este acela al respectării dreptului la judecata cauzei de către o instanță independentă și imparțială, pentru a se asigura părților obiectivitate în soluționarea pricinii.

Rațiunea dispozițiilor legale privitoare la recuzare este aceea de a înlătura orice suspiciune asupra imparțialității care trebuie să guverneze obiectivitatea judecătorului învestit cu soluționarea pricinii. Motivele de recuzare sunt expres și limitativ prevăzute de lege.

Potrivit prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurent, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

Analizată în contextul dreptului la un proces echitabil, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, imparțialitatea are, pe de o parte, o conotație subiectivă, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală, a unui judecător într-o anumită împrejurare, iar pe de altă parte, implică un demers obiectiv ce urmărește a determina dacă judecătorul oferă toate garanțiile suficiente spre a exclude, în persoana lui, orice bănuială legitimă.

Imparțialitatea implică absența unei păreri preconcepute a judecătorului cu privire la litigiul respectiv, cerință exprimată și în dreptul intern, la nivel constituțional, de prevederile art. 124 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora justiția este unică, imparțială și egală pentru toți și nu poate fi asigurată decât prin neparticiparea judecătorului la soluționarea acelei cauze față de care există suspiciuni că nu ar da dovadă de obiectivitate.

Deși prin instituția juridică a recuzării s-a recunoscut părții interesate dreptul de a cere ca judecătorul, despre care acesta apreciază că ar fi lipsit de obiectivitate, să fie înlăturat din complet, acest drept se valorifică în anumite limite, ce privesc cazurile strict determinate de lege.

Potrivit art. 42 alin. (1) pct. 1 teza I C. proc. civ., judecătorul este incompatibil când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece.

Din modul în care este redactat textul de lege rezultă cu claritate că judecătorul incompatibil poate fi recuzat pe acest motiv numai dacă și-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare și pronunțare, nu însă și atunci când a soluționat anterior un alt litigiu în care s-a pus în discuție aceeași problemă de drept ca aceea din speță sau când și-a spus punctul de vedere cu privire la o problemă de drept înrudită cu cea din speță. Textul legal vizează, așadar, antepronunțarea judecătorului în speța dedusă judecății, atunci când lasă de înțeles ce soluție va da.

În acest context se reține că, prin cererea de recuzare formulată în cauză, petentul A. a invocat faptul că dna judecător C. ar fi soluționat anterior o cauză între aceleași părți, cu elemente comune cu prezenta cauză, în care ar fi pronunțat sentința civilă nr. 11220/13.12.2013 a Tribunalului București în dosarul x/2011, având ca obiect contestație decizie de sancționare, iar o parte a considerentelor acelei hotărâri ar fi fost preluate integral în cuprinsul hotărârii apelate în prezentul dosar.

Înalta Curte constată că, în dosarul nr. x/2011 la care recurentul face referire, în care a fost emisă sentința civilă nr. 11220 din 13.12.2013, pronunțată de Tribunalul București, având ca obiect contestație la decizia de sancționare disciplinară nr. 494/14.09.2011 și anularea adresei angajatorului nr. x/27.05.2011, completul din care a făcut parte doamna judecător C. a examinat, pe de o parte, legalitatea deciziei de sancționare disciplinară emisă de angajatorul B., din perspectiva dispozițiilor art. 252 Codul muncii, iar pe de altă parte, legalitatea modificării unilaterale a locului de muncă al reclamantului A.. În ce privește decizia de sancționare disciplinară nr. 494/14.09.2014, aceasta a vizat faptul că, în luna august 2011, reclamantul A. nu a efectuat studiile și analizele privind optimizarea consumului de utilități de la clădirea E. și F. în termenul stabilit, ci a transmis doar materiale preluate de pe serverul unității, întocmite anterior și cunoscute de conducerea direcției imobiliare și a depus cu întârziere o analiză comparativă a prețurilor consumabilelor pentru clădirea E..

Din analiza lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că obiectul dosarului nr. x/2018 îl reprezintă contestație la decizia de sancționare disciplinară nr. 683/22.03.2017, prin care s-a dispus concedierea pe motive disciplinare a reclamantului A., în baza art. 248 alin. (1) lit. e) din Codul muncii. Prin decizia de sancționare disciplinară prin. 683/22.03.2017, emisă de același angajator B., s-au reținut în sarcina salariatului A. abaterile disciplinare constând în absentarea nemotivată de la locul de muncă, respectiv responsabil tehnic imobil la sediul B. din Blocul 100, Splaiul Independenței nr. 15, București, în ultimele 6 luni anterioare emiterii deciziei de sancționare disciplinară, precum și cele constând în omisiunea de a-și anunța superiorii ierarhici/angajatorul personal (tel., email) sau prin intermediul unei alte persoane - coleg, membru al familiei, asupra imposibilității sale de a se prezenta la serviciu în toată această ultimă perioadă de 6 luni, fapte cu caracter continuat, săvârșite cu vinovăție sub forma intenției directe.

Având în vedere faptul că obiectul dosarelor nr. x/2011 și y/2018 este diferit, fiind cercetate decizii de sancționare disciplinară diferite, în care s-au reținut fapte diferite săvârșite de recurentul A., în calitate de angajat al B., în cauză nu se poate reține că doamna judecător C. și-a spus părerea, în concret, asupra legalității deciziei de concediere pe motive disciplinare nr. 683/22.03.2017, ce face obiectul dosarului nr. x/2018

Judecătorul împotriva căruia este formulată cerere de recuzare este prezumat a fi imparțial, până la proba contrarie.

Astfel, soluționând cererea de recuzare, completul astfel învestit a reținut în mod judicios faptul că nu se poate susține că prin soluționarea anterioara a unor cauze diferite, chiar și admițând faptul ca în mod incidental s-ar fi pus în discuție dispozițiile legale similare, aspecte faptice ori de procedură comune, magistratul și-ar fi exprimat părerea cu privire la soluția ce se va pronunța în prezentul dosar pentru a fi incident cazul de incompatibilitate invocat.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a decis în sensul că simplul fapt pentru un judecător de a fi adoptat o anumită decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica în sine o bănuială de lipsă de imparțialitate în privința sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea și importanța acestei măsuri, după cum cunoașterea dosarului de către judecător nu implică nicio prejudecată cu privire la imparțialitatea sa la momentul judecării. În același sens, aprecierea preliminară a datelor din dosar nu semnifică faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală. Ceea ce interesează este ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată (Cauza Morel împotriva Franței, Cauza Saraiva de Carvalho împotriva Portugaliei).

Împrejurarea că recurentul este nemulțumit de modul în care completul de judecată, din care a făcut parte și magistratul recuzat prin prezenta cerere, a dezlegat, în cadrul dosarului anterior, chestiunea incidentală a funcției ocupate de recurent în cadrul angajatorului B., aspect pus în discuție și în dosarul nr. x/2018, nu îl îndreptățește pe acesta să formuleze o cerere de recuzare întemeiată pe motiv de antepronunțare, după cum nu justifică nici suspiciunea acestuia cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorului recuzat și nu poate conduce la concluzia că el trebuie înlăturat de la judecarea cauzei.

Totodată, Înalta Curte amintește faptul că nu poate analiza pe calea prezentului recurs legalitatea soluției adoptate de instanța de apel cu privire la fondul litigiului ci doar dacă situația invocată ca motiv de recuzare se încadrează în cazul de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) punctul 1 C. proc. civ. pentru a conduce la admiterea cererii de recuzare. Eventuala nemulțumire a recurentului cu privire la modul de soluționare a cauzei sau cu privire la dispozițiile completului de judecată poate face obiectul unor critici formulate în cadrul căilor de atac reglementate de lege împotriva hotărârilor sau încheierilor pronunțate de judecător, ele neputând fi analizate în cadrul unei cereri de recuzare, cu atât mai puțin în cadrul prezentului recurs ce vizează soluția dată cererii de recuzare formulate de petent.

Pentru a justifica admiterea cererii de recuzare întemeiată pe dispozițiile art. 42 alin. (1) punctul 1 C. proc. civ., recurentul ar fi trebuit să invoce și să demonstreze faptul că, pe parcursul procesului, mai înainte de încheierea dezbaterilor și pronunțarea hotărârii, judecătorul recuzat a exprimat opinii sau a avut o atitudine concretă din care să se poată deduce faptul că urmează să pronunțe o anumită soluție, numai o astfel de situație fiind de natură să nască îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului. Or, acest lucru în speță nu s-a întâmplat, împrejurarea invocată de recurent, respectiv soluționarea anterioară a unei cauze similare necircumscriindu-se cazului de incompatibilitate în discuție.

Pe de altă parte, este de notat și aspectul că cererea de recuzare a fost formulată la un moment în care, în cauză, fusese urmată și finalizată procedura prealabilă de regularizare a dosarului de apel, nefiind efectuat niciun alt act de procedură sau dispusă vreo măsură de către instanță, or, dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. implică existența unui element concret în funcție de care să se poată aprecia că judecătorul recuzat s-a antepronunțat și că, astfel, a lăsat să se întrevadă soluția pe care urmează să o adopte în cauză.

Nu în ultimul rând, așa cum s-a reținut prin încheierea recurată, constatarea incidenței autorității de lucru judecat, fie sub aspectul efectului negativ, fie sub aspectul efectului său pozitiv, nu atrage incompatibilitatea judecătorului, constatarea autorității de lucru judecat fiind obligatorie și nemaiputându-se statua, cu putere de apreciere, asupra unei chestiuni tranșate anterior printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Cât privește celelalte aspecte invocate de recurent prin cererea de recurs referitoare la judecata dosarului nr. x/2011 și dosarului nr. x/2011, Înalta Curte constată că ele nu pot face obiect de analiză pentru instanța de control judiciar întrucât, pe de o parte, nu au legătură cu antepronunțarea, ca motiv de incompatibilitate a unui judecător iar, pe de altă parte, acestea sunt chestiuni noi, invocate pentru prima dată în recurs, contrar dispozițiilor art. 478 C. proc. civ., aplicabile și în recurs, potrivit art. 494 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu au fost încălcate garanțiile oferite de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, preluate de dispozițiile art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., privind dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege, întrucât recurentul nu a dovedit în mod obiectiv că există elemente care să dea naștere temerilor privind lipsa de imparțialitate a judecătorului a cărui recuzare s-a solicitat.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 4 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 4 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 decembrie 2022.