ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1607/2025

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 3945 din 20 iulie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a fost respinsă cererea de repunere pe rol a cauzei.

A fost admis în parte apelul reclamantei, fiind schimbată în parte sentința apelată, în sensul admiterii în parte a contestației formulate împotriva deciziei de sancționare disciplinară nr. A-4539/06.06.2022 emisă de pârâtul INSTITUTUL NAȚIONAL DE CERCETARE-DEZVOLTARE MEDICO-MILITARĂ "CANTACUZINO".

A fost anulată în parte decizia de sancționare disciplinară nr. A-4539/06.06.2022, în ceea ce privește sancțiunea aplicată, fiind înlocuită sancțiunea disciplinară a reducerii salariului de bază cu 10% pe o durată de 3 luni cu sancțiunea avertismentului scris.

De asemenea, a fost dispusă restituirea de către pârât a sumelor reținute din salariul reclamantei ca urmare a sancțiunii disciplinare aplicate prin decizia anulată în parte, fiind menținută în rest sentința civilă apelată.

La termenul de judecată din 05 iunie 2024, revizuenta A. a formulat cerere de recuzare împotriva membrilor completului de judecată C20 AS/LM, arătând că abținerea este o obligație procesuală, potrivit art. 43 alin. (2) C. proc. civ., invocând totodată prevederile art. 41 alin. (1) din același act normativ ca motive de nulitate absolută, dosarul fiind înaintat spre soluționare completului imediat următor.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 40, art. 41, alin. (1), art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13, art. 44, art. 46 și art. 50 alin. (2) C. proc. civ.

Cererea de recuzare a membrilor completului de judecată C20 AS/LM, respectiv a doamnei judecător B. și a domnului judecător C. a fost respinsă prin încheierea din 12 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2024.

Prin decizia civilă nr. 948/2025 din 12 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire formulată de reclamantă.

Recurenta a invocat, într-o primă critică, nelegala constituire a completului de judecată care a pronunțat încheierea din 12 iunie 2024, susținând că doamna D. a participat în calitate de grefier în ambele dosare ce au avut ca obiect cererile sale de recuzare, respectiv în dosarul nr. x/2024 și în dosarul nr. x/2024.1. De asemenea, doamna judecător E. a participat ca membru de complet în dosarul nr. x/2024, respectiv ca președinte în dosarul nr. x/2024.1.

Făcând trimitere la prevederile art. 51 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a precizat că soluționarea cererii de recuzare de către completul C21 nu s-a realizat de "îndată", fiind acordat termen de judecată la data de 12.06.2024, după o săptămână de la formularea cererii.

Sub un alt aspect, s-a invocat încălcarea art. 51 alin. (5) Cod procedură civilă, întrucât încheierea recurată nu conține precizarea că a fost pronunțată în ședință publică. Potrivit recurentei, mențiunea "pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței" nu complinește sintagma "pronunțată în ședință publică" potrivit art. 233 raportat la art. 402 C. proc. civ.

A mai susținut recurenta că în dispozitivul încheierii din 12 iunie 2024 nu se menționează unde se depune calea de atac.

Prin memoriul de recurs s-a mai arătat că cererea de recuzare a membrilor completului de judecată C20 AS-LM a fost întemeiată pe dispozițiile art. 41 alin. (1), art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ., incidența art. 41 alin. (1) având în vedere încheierea de respingere a cererii de preschimbare a termenului de judecată din dosarul nr. x/2024 pentru conexarea dosarului nr. x/2023 la dosarul nr. x/2024. Recurenta a precizat că recuzarea completului de judecată C20 a avut ca obiect exclusiv compunerea acestuia la soluționarea dosarului nr. x/2022 (soluționat în apel de către domnul judecător C.) și dosarul nr. x/2024 (soluționat de domnul judecător C. și de doamna judecător B.).

A mai susținut recurenta că dl. judecător C., care a pronunțat decizia din apel, este incompatibil absolut să soluționeze cererea de revizuire exercitată împotriva deciziei date în revizuirea declarată împotriva deciziei sale din apel soluționată de către doamna judecător B., actele de procedură în baza cărora au fost pronunțate hotărârile de către acești doi judecători având legătură directă cu dosarul nr. x/2022.

Totodată, a mai învederat recurenta că încheierea din 12.06.2024 a fost soluționată de către un judecător incompatibil, președintele completului C21, întrucât acesta și-a exprimat părerea într-un alt dosar, decizia pronunțată fiind depusă de către intimată în dosarul nr. x/2024. Mai mult, soluționarea cererii de recuzare a președintelui C21 în data de 11.06.2024 atrage după sine casarea încheierii din 12.06.2024.

Printr-o ultimă critică, recurenta a susținut că respingerea cererii de recuzare s-a întemeiat pe alte motive decât cele invocate, completul C21 limitându-se, în principal, la referiri privind decizia civilă pronunțată în apelul din dosarul nr. x/2022 și la obiectul acestei cauze, situație calificată ca nemotivare a încheierii recurate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 2 iunie 2025.

Prin întâmpinarea înregistrată la 30 iunie 2025 intimatul-pârât INSTITUTUL NAȚIONAL DE CERCETARE-DEZVOLTARE MEDICO-MILITARĂ "CANTACUZINO" a solicitat, în principal, anularea recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea ca nefondat.

În susținerea excepției nulității s-a arătat că, deși recurenta a indicat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-3 și 5 C. proc. civ., acestea au fost indicate doar cu scopul de a oferi o aparență de legalitate a recursului. Prin aspectele de fapt sesizate, recurenta tinde în realitate la o rejudecare a fondului cauzei deduse judecății, ceea ce este incompatibil cu calea extraordinară de atac a recursului.

Prin rezoluția din 1 iulie 2025 a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 11 noiembrie 2025 cu citarea părților în ședință publică.

Prin răspunsul la întâmpinare transmis la dosar în data de 21.07.2025 recurenta a solicitat respingerea excepției nulității și a apărărilor formulate de intimat, dezvoltând pe larg aspectele de fapt care au stat la baza demersurilor juridice intentate împotriva pârâtului.

La termenul din 11 noiembrie 2025 instanța supremă a respins excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Analizând încheierea atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Obiectul recursului îl constituie încheierea din 12 iunie 2024, prin care Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins cererea de recuzare formulată de revizuenta A. împotriva membrilor completului de judecată C20 AS-LM învestit cu soluționarea cererii de revizuire a deciziei civile nr. 3945 din 20 iulie 2023 pronunțate de aceeași instanță în dosarul nr. x/2023.

Prin cererea de recuzare, petenta a invocat incompatibilitatea absolută și lipsa de imparțialitate a completului C20 AS-LM, susținând că judecătorii care îl compun au încălcat obligația de abținere prevăzută de C. proc. civ.. În esență, aceasta a arătat că judecători care fie s-au pronunțat anterior în cauze conexe, fie s-au abținut, au participat ulterior la soluționarea cererii de preschimbare a termenului, urmând să soluționeze cererea de revizuire din dosarul nr. x/2024, situație ce ar atrage incompatibilitatea prevăzută de art. 41 alin. (1) C. proc. civ.. Suplimentar, petenta a susținut că există elemente obiective care nasc îndoieli asupra imparțialității întregului complet, inclusiv prin refuzul explicit de abținere și prin valorificarea unor acte de procedură din sfera penală, apreciind că aceste împrejurări justifică recuzarea completului în integralitatea sa în temeiul art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ.

Prin încheierea pronunțată la 12 iunie 2024, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, evaluându-se imparțialitatea atât subiectiv, cât și obiectiv, s-a apreciat că nu există elemente verificabile care să nască îndoieli legitime, motiv pentru care s-a respins cererea de recuzare a membrilor completului C20 AS/LM.

În esență, s-a reținut că nu sunt incidente motivele de incompatibilitate sau lipsă de imparțialitate invocate, întrucât niciunul dintre judecătorii recuzați nu a participat la pronunțarea deciziei a cărei revizuire se solicită și nu a soluționat anterior fondul sau căile de atac în dosarul nr. x/2022, astfel că nu se aplică art. 41 alin. (1) Cod procedură civilă. De asemenea, soluționarea unor cereri de preschimbare a termenului sau a unor cauze distincte, chiar între aceleași părți, nu echivalează cu exprimarea unei opinii asupra fondului și nu atrage incompatibilitatea prevăzută de art. 42 alin. (1) pct. 1 sau 13 C. proc. civ.. Instanța a mai constatat că declarațiile de abținere formulate în alte dosare nu produc efecte în prezenta cauză, iar refuzul de abținere nu denotă lipsă de imparțialitate.

Prin cererea de recurs, recurenta, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 3, 5 și 6 C. proc. civ., a contestat, în esență, legalitatea procedurii de soluționare a cererii de recuzare, susținând, în cadrul primei critici, că aceasta ar fi fost examinată de un complet nelegal constituit, în condițiile participării acelorași judecători și a aceluiași grefier în dosare succesive de recuzare.

Critica privind constituirea completului de judecată, subsumabilă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă, respectiv instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, este nefondată.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, noțiunea "alcătuirea instanței" implică atât nerespectarea normelor privind compunerea (numărul și specializarea judecătorilor), cât și pe cele referitoare la constituirea instanței, inclusiv inexistența unor cauze de incompatibilitate și participarea persoanelor prevăzute de lege la judecată (grefier, magistrat-asistent, asistent judiciar, procuror).

Or, în speță, în conformitate cu art. 50 alin. (1) Cod procedură civilă, cererea de recuzare a membrilor completului C20 AS/LM, B. și C., a fost soluționată de un alt complet al Curții de Apel București, respectiv completul cu numărul imediat următor, legal constituit din doi judecători și un grefier, care, potrivit legii, nu participă la deliberare, complet desemnat potrivit art. 109 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, din a cărui componență nu au făcut parte judecătorii recuzați. Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, au fost respectate cerințele legale privind compunerea și constituirea completului de judecată învestit cu soluționarea cererii de recuzare, motiv pentru care critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. este nefondată.

Din această perspectivă, nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., care sancționează pronunțarea hotărârii de către un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet decât cel stabilit aleatoriu ori modificarea nelegală a compunerii acestuia, întrucât, așa cum s-a arătat, cererea de recuzare a fost soluționată de completul imediat următor, C21 AS/LM, desemnat potrivit dispozițiilor legale.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă vizează ipoteza în care hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Or, în cauză, acest motiv este invocat doar formal, fără ca recurenta să formuleze critici concrete și argumentate din care să rezulte o asemenea încălcare, astfel încât incidența sa nu poate fi reținută.

În continuare, Înalta Curte constată caracterul neîntemeiat al criticii ce poate fi subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin care se pretinde faptul că cererea de recuzare formulată la 05.06.2024 ar fi fost soluționată la 12.06.2024 cu încălcarea dispozițiilor art. 51 alin. (1) din același act normativ.

Sintagma "instanța hotărăște de îndată" din cuprinsul normei presupus încălcate nu poate fi interpretată exclusiv prin raportare la așteptarea subiectivă a părții privind soluționarea într-un termen cât mai scurt, ci trebuie analizată în funcție de posibilitatea obiectivă a instanței de a soluționa incidentul procedural, termenul prevăzut de legiuitor având natura unuia de recomandare, apreciabil în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei.

Astfel, la evaluarea respectării unui termen optim și previzibil, se impune a se ține seama inclusiv de data formulării cererii de recuzare, respectiv 05.06.2024, precum și de împrejurarea că aceasta a fost soluționată la un interval de o săptămână de la înregistrare, respectiv la 12.06.2024, interval care nu poate fi calificat ca fiind excesiv sau nejustificat. Totodată, cererea de recuzare privind membrii completului C20 AS/LM a fost judecată de completul cu numărul imediat următor, ulterior respingerii cererii de recuzare formulate de parte împotriva președintelui completului C21 AS/LM, învestit cu soluționarea incidentului procedural ivit în cadrul căii extraordinare de atac a revizuirii, ceea ce înlătură orice suspiciune referitoare la incompatibilitatea ori lipsa de imparțialitate a instanței.

Invocând prevederile art. 51 alin. (5) C. proc. civ., recurenta a mai susținut că încheierea atacată nu conține mențiunea expresă a pronunțării în ședință publică și nici indicarea instanței la care se depune cererea de exercitare a căii de atac.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că art. 457 C. proc. civ. consacră principiul legalității căilor de atac, potrivit căruia hotărârile judecătorești sunt supuse exclusiv căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile cuprinse în dispozitiv. În consecință, calea de atac este determinată de lege, iar nu de judecător, astfel încât omisiunea indicării instanței la care se depune recursul nu afectează dreptul părții de a exercita calea de atac prevăzută de lege, neexistând nicio vătămare.

Lipsa mențiunii cu privire la instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac nu prezintă relevanță în prezenta etapă procesuală, întrucât nu se pune în discuție o nulitate a cererii de recurs, care, de altfel, a fost formulată cu respectarea art. 490 alin. (1) Cod procedură civilă, ce impune depunerea recursului la instanța a cărei hotărâre se atacă.

Totodată, critica ce vizează lipsa mențiunii privind pronunțarea soluției în ședință publică nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu privește o neregularitate procedurală sancționată cu nulitatea încheierii, în sensul art. 175 alin. (1) din același act normativ, în lipsa oricărei vătămări, instanța conformându-se dispozițiilor art. 425 alin. (3) C. proc. civ. și art. 402 C. proc. civ.

În continuare, examinând criticile circumscrise motivului de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la pretinsa aplicare eronată a normelor privind incompatibilitatea absolută și imparțialitatea judecătorilor, se constată caracterul nefondat al acestora.

Potrivit art. 41 alin. (1) Cod procedură civilă, judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în căile de atac ori după trimiterea spre rejudecare, cu excepția cazului în care este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate. Aceste dispoziții legale, a căror nerespectare conduce la nulitatea absolută a hotărârii, sunt de ordine publică, fiind de strictă interpretare și aplicare. Rațiunea normei constă în evitarea situației în care un judecător ar fi chemat să exercite un control judiciar asupra propriei hotărâri, afectând garanțiile de obiectivitate și imparțialitate.

În cauză, teza incompatibilității absolute, invocată de parte, a fost în mod corect înlăturată de instanță, având în vedere că, așa cum reiese din circumstanțele particulare ale litigiului, niciunul dintre judecătorii recuzați nu a participat la pronunțarea deciziei a cărei revizuire se solicită și nu a dat vreo altă hotărâre sau încheiere interlocutorie în dosarul nr. x/2022 ori în dosarul conex nr. x/2022, astfel încât să le fie afectată imparțialitatea.

De asemenea, contrar susținerii recurentei, instanța, analizând cu rigurozitate condițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 Cod procedură civilă, a statuat în mod legal că motivele invocate în susținerea cererii de recuzare nu se circumscriu niciunui motiv de incompatibilitate, neputând fi identificate elemente care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor recuzați.

Judicios a reținut instanța că soluționarea unor cereri de preschimbare a termenului sau a unor cauze distincte, chiar între aceleași părți, nu echivalează cu exprimarea unei opinii asupra fondului și nu atrage incompatibilitatea, iar declarațiile de abținere formulate în alte dosare nu produc efecte în prezenta cauză, în lipsa unui motiv prevăzut de lege refuzul de abținere nefiind de natură să denote lipsa de imparțialitate, cum se susține prin recurs.

Evaluând imparțialitatea atât subiectiv, cât și obiectiv, Curtea a apreciat că nu există elemente verificabile care să nască îndoieli legitime privind lipsa de imparțialitate a completului C20 AS/LM învestit cu soluționarea cererii de revizuire, prin urmare fiind examinate susținerile petentei.

În consecință, Înalta Curte reține că aspectele invocate prin cererea de recuzare nu pot fi asimilate cazurilor de incompatibilitate reglementate de art. 41 și art. 42 C. proc. civ., interpretate și prin prisma art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Susținerile recurentei aduse în sprijinul cererii de recurs se circumscriu unei atitudini subiective față de măsurile dispuse de instanță care, în speță, nu coincid cu așteptările părții, însă simpla nemulțumire cu privire la aspectele care au format convingerea instanței în sensul respingerii cererii de recuzare nu pot justifica admiterea căii extraordinare de atac a recursului, din perspectiva motivelor de casare invocate.

Este de menționat că prin modalitatea în care au fost expuse argumentele în susținerea cererii, titulara memoriului de recurs a solicitat, în realitate, reexaminarea motivelor de recuzare și nu doar să se analizeze legalitatea încheierii recurate, întrucât o parte din așa-zisele critici de nelegalitate nu reprezintă altceva decât o reluare a susținerilor formulate în cuprinsul cererii de recuzare cu care a fost învestită prima instanță.

Nu în ultimul rând, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că recurenta aduce în discuție nemotivarea încheierii atacate, susținând că instanța a reținut alte motive decât cele invocate.

Înalta Curte va înlătura această critică, întrucât recurenta nu formulează susțineri concrete, limitându-se la afirmații generale, în sensul că motivele de recuzare nu ar fi fost analizate, fără a indica punctual pretinsele deficiențe ale încheierii atacate sub acest aspect.

Astfel cum rezultă din examenul încheierii recurate, curtea de apel a analizat cazurile de incompatibilitate invocate și a înlăturat în mod argumentat îndoielile privind imparțialitatea completului învestit cu soluționarea cererii de revizuire, într-o manieră care permite înțelegerea raționamentului juridic care a fundamentat soluția instanței, fiind respectate exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Împrejurarea că recurenta dezaprobă soluția pronunțată și argumentele care au format convingerea instanței nu echivalează cu nemotivarea încheierii și nu determină incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate garanțiile oferite de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, preluate de dispozițiile art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., privind dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege, întrucât recurenta nu a dovedit în mod obiectiv că există elemente care să dea naștere temerilor privind incompatibilitatea și imparțialitatea judecătorilor a căror recuzare s-a solicitat.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 3, 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, va respinge ca nefondat recursul recurentei, urmare a culpei procesuale neputându-i fi acordate nici cheltuielile de judecată solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierii din 12 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2024.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2025.