ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1192/2025

Ședința publică din data de 17 septembrie 2025

Asupra recursului de față, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 18 septembrie 2023, sub numărul x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la repararea prejudiciului în cuantum estimativ de 121.320 euro plus T.V.A., reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a două autovehicule tip basculantă pe care pârâta refuză să le restituie, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1924 din 10 iulie 2024, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea și a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 602.742,02 RON, cu titlu de debit principal, constând în lipsa de folosință, precum și a sumei de 9.632,42 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 1711A din 14 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

În susținerea recursului, după expunerea situației de fapt și a parcursului litigios, recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că instanța de fond avea îndatorirea de a verifica toate susținerile formulate de către intimata-reclamantă, judecătorul fiind chemat să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În această ordine de idei, recurenta-pârâtă susține că, prin cererea de apel, a învederat instanței de judecată că multe dintre situațiile de fapt relatate de către reclamantă au rămas nedovedite, indicând în acest sens susținerile părții adverse că pârâta a ascuns bunurile proprietatea sa, acestea neputând fi recuperate și pe cele referitoare la demararea executării silite.

În continuarea argumentației sale, recurenta-pârâtă arată că instanța de fond nu a dispus administrarea din oficiu a probei cu înscrisuri reprezentate de dosarul de executare nr. 1288/2020 al B.E.J. C., din care ar fi constatat că bunurile reprezentate de basculanta cu nr. de înmatriculare x și basculanta cu nr. de înmatriculare x au fost restituite prin intermediul executării silite a bunurilor.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, recurenta-pârâtă susține că era cu atât mai necesară administrarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul de executare silită, cu cât se află în situația în care poate fi obligată la achitarea unor sume de bani pentru perioade ulterioare restituirii bunurilor.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează necomunicarea facturilor emise în baza raporturilor contractuale.

Astfel, recurenta-pârâtă precizează că intimata-reclamantă avea obligația, conform art. 3.3. din cele două contracte, să emită în fiecare lună, în primele 5 zile, o factură, creanța devenind exigibilă de la momentul la care aceasta îi era comunicată.

În raport de aceste dispoziții contractuale, recurenta-pârâtă susține că intimata-reclamantă nu a depus niciun înscris din care să reiasă care este data de la care obligația sa devenea scadentă și că, deși a criticat aceste aspecte prin cererea de apel, Curtea nu le-a analizat în cadrul considerentelor privitoare la condițiile rezilierii contractului.

Invocând prevederile art. 663 alin. (3) C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că avea obligația achitării contravalorii chiriei basculantelor ulterior comunicării facturilor prin fax, urmând ca acestea să fie transmise și în original prin intermediul serviciilor poștale, în cazul contrar, obligația de plată neputând fi considerată scadentă, iar culpa pentru neexecutarea plății neaparținând chiriașului.

Astfel, în baza efectului devolutiv al apelului, instanța de apel avea obligația să se pronunțe și asupra exigibilității obligației de plată, având în vedere invocarea neîndeplinirii condițiilor privind răspunderea contractuală.

În raport de dispozițiile art. 1.516 alin. (2) C. civ., neexecutarea obligațiilor trebuie să fie imputabilă debitorului, or, având în vedere lipsa comunicării facturilor, recurenta-pârâtă susține că nu poate interveni rezilierea contractuală.

Potrivit recurentei-pârâte, nu își putea executa obligația de plată a bunurilor subînchiriate, atât timp cât intimata-reclamantă nu și-a executat obligația de comunicare a facturilor, între aceste două obligații existând o reciprocitate și interdependență și totodată o ordine a executării.

Sub aspectul voinței reale a părților, recurenta-pârâtă precizează că, anterior celor două contracte de subînchiriere, a încheiat cu intimata-reclamantă două antecontracte, prin care au prevăzut vânzarea celor două basculante, achitând un avans în cuantum de 15.000 euro plus T.V.A.

Ulterior, prin contractele de subînchiriere, au stabilit să achite o chirie lunară, iar în momentul în care se va ajunge la cuantumul prețului final, bunurile reprezentate de ce două basculante urmau să intre în proprietatea sa.

Astfel că, potrivit art. 1.266 C. civ., voința reală a părților a fost aceea de a achita sub formă de chirie prețul total al bunurilor conform antecontractelor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante, iar la 27 februarie 2025, aceasta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității și excepția inadmisibilității recursului, motivat de faptul că motivele dezvoltate reprezintă o reluare a apărărilor din fond și din apel. Pe fond a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prealabil se impune a se arăta că asupra excepției tardivității formulării cererii de recurs, instanța s-a pronunțat în ședință publică, respingând această excepție, recursul fiind declarat în termenul legal. Totodată, excepția inadmisibilității recursului a fost calificată ca excepția nulității.

Analizând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de recurentă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) statuând sancțiunea nulității pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, deși recurenta-pârâtă și-a întemeiat în drept cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile ce vizează încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., perspectivă din care urmează a fi analizate.

Normele de procedură pretins a fi fost încălcate de către instanța de apel sunt reprezentate de dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în acest sens recurenta-pârâtă invocând nedovedirea unor aspecte de fapt susținute de către intimata-reclamantă, precum și faptul că instanța nu a dispus din oficiu administrarea probei cu înscrisuri, respectiv cu dosarul de executare silită nr. x/2020 al B.E.J. C..

Recurenta-pârâtă critică, astfel, sub un prim aspect modalitatea în care instanța a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acțiunii.

Așa fiind, pretinzând încălcarea la judecata în fond a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, partea ignoră, pe de o parte, împrejurarea că această critică a fost invocată ca motiv de apel și că a primit, prin hotărârea recurată, o dezlegare jurisdicțională în privința modului de acțiune a acestui principiu.

Pe de altă parte, întrucât temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurenta-pârâtă.

Totodată, Înalta Curte arată că, în raport de dispozițiile art. 254 alin. (5) C. proc. civ., " (5) Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc".

Dacă admisibilitatea probelor se examinează din perspectiva art. 255 C. proc. civ., aptitudinea probelor de a fi utile soluționării procesului este o chestiune de evaluare a potențialului fiecărei probe de a dovedi faptele propuse, ce ar contura situația de fapt necesară a fi stabilită în vederea aplicării normelor de drept învederate ca temei juridic al pretenției deduse judecății.

Potrivit art. 22 coroborat cu art. 254 alin (5) C. proc. civ., judecătorul este în drept să ordone administrarea de probe suplimentare în vederea stabilirii situației de fapt a cauzei, altele decât cele propuse de părți dacă apreciază necesar acest lucru, prerogativă ce implică evaluarea asupra utilității unor astfel de probe, care nu este supusă controlului instanței de recurs.

Așa fiind, cu atât mai mult partea nu poate reproșa instanței de apel omisiunea de a nu fi găsit necesar să administreze din oficiu probe suplimentare, în raport de dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ.: " (6) Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii".

Înalta Curte reține că, din perspectiva incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat și dispozițiile art. 663 alin. (3) C. proc. civ., art. 1.516 alin. (2), art. 1.266 C. civ.

Aceste argumente nu pot constitui critici de nelegalitate, câtă vreme sunt invocate omisso medio, direct prin cererea de recurs, nefiind invocate în cursul judecării apelului unde recurenta-pârâtă a avut calitatea de apelantă.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a expus și critici în raport de art. 3.3 din cele două contracte de subînchiriere, vizând neemiterea facturilor fiscale de către intimata-reclamantă, precum și consecința juridică ce decurge din acest fapt, atât cu privire la momentul la care creanța a devenit scadentă și exigibilă, cât și cu privire la rezilierea contractelor de subînchiriere.

Înalta Curte arată că acele critici prin care se urmărește cenzurarea aprecierii date de instanță mijloacelor de probă, interpretarea dispozițiior contractuale și o nouă judecată a fondului, sunt incompatibile cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă și, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1711A din 14 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1711A din 14 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2025.