ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1675/2023

Ședința publică din data de 20 septembrie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2020, reclamata A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea la plata următoarelor sume: 907.111,49 RON - debit principal reprezentând rest de plata din acordul nr. x/IF - 19.07.2018, respectiv contravaloarea ratelor 5 -15 din acord; 108.807,34 RON - reprezentând rest de plata din cheltuielile urmărire debit necenzurate, conform acord de plată nr. x/19.07.2018; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 988 din 13 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, a fost admisă acțiunea privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.; a fost obligată pârâta la plata sumelor de 907.111 RON, cu titlu de debit principal; 108.807,34 RON, rest de plată din cheltuielile de urmărire debit; 16.257 RON, cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 1854 din 7 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței civile nr. 988 din 13 aprilie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat; a fost obligată apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 400 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; în temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale, respectiv taxa judiciară de timbru pentru care apelantei-pârâte i s-a acordat ajutor public judiciar, în cuantum de 3.989,32 de RON au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

În susținerea căii de atac, recurenta-pârâtă invocă greșita soluție dată cu privire la critica sa referitor la încălcarea prevederilor art. 425 C. proc. civ., aspect care atrage incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că a invocat în apel faptul că prima instanță nu a analizat apărările sale, nu a procedat la o motivare a soluției de respingere a acestor apărări, întreaga hotărâre bazându-se exclusiv pe argumentele reclamantei.

Recurenta-pârâtă precizează că singura mențiune a apărărilor sale se află la finalul considerentelor hotărârii primei instanțe, pe o întindere de 4 rânduri, respingerea puterii de lucru judecat nefiind motivată în niciun fel.

Ca atare, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel, încălcând prevederile art. 22 C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea sa, considerând că hotărârea primei instanțe îndeplinește cerințele prevăzute de art. 425 Cod procedură civilă, dar și în raport de efectul devolutiv al apelului.

Recurenta-pârâtă apreciază că această soluție este contrară oricărui principiu de judecată, neputând fi acoperită nelegalitatea unei hotărâri, chiar și din perspectivă formală, întrucât există calea de atac, fiind încălcat principiul dublului grad de jurisdicție.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a dat o interpretare greșită prevederilor art. 425 C. proc. civ., întrucât a considerat că nu este necesar a se răspunde tuturor argumentelor invocate de părți, evocând în acest sens jurisprudența CEDO, respectiv cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României, cauza Dima contra României, cauza Burzo împotriva României.

Recurenta-pârâtă apreciază că, din perspectiva încălcării principiilor de drept și ale procesului civil, astfel cum le-a invocat, și din perspectiva nerespectării dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de apel trebuia să constate nemotivarea hotărârii, neanalizarea unor probe sau apărări esențiale, făcând ca hotărârea să rămână nemotivată, chiar dacă aparent, în cuprinsul acesteia, sunt inserate argumente ale instanței care nu constituie veritabile considerente.

Din perspectiva incidenței motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă invocă greșita soluție dată asupra criticii sale ce viza efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel în mod greșit nu a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Contrar motivării instanței de apel, recurenta-pârâtă arată că prin efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, nu se limitează posibilitatea judecătorului cererii întemeiate pe dreptul comun de a analiza sub toate aspectele raporturile juridice dintre părți, în speță, instanța având obligația de a ține seama de dezlegarea dată asupra problemei de drept deduse judecății (răspunderea sa în calitate de fideiusor).

Efectul pozitiv sau puterea de lucru judecat nu este identică cu autoritatea de lucru judecat, nefiind o veritabilă excepție, ci o prezumție care nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că prin sentința civilă nr. 1926 din 25 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2019, instanța care a soluționat contestația sa în anulare a reținut că raportul juridic principal rezultă din contractul de furnizare nr. x încheiat la 04.10.2017 de creditoare cu debitoarea C. S.R.L., iar prin acordul de plată nr. x/19.07.2018 părțile au încercat concilierea prealabilă, prin clauza din art. 6 a acordului prevăzându-se că semnatara acestuia, B., răspunde indivizibil și solidar alături de societate, de îndeplinirea obligațiilor contractuale.

Mai arată recurenta-pârâtă că în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București a statuat în sensul că debitoarea B. are calitatea de asociat unic și administrator al debitoarei C. S.R.L., parte în contractul de furnizare produse încheiat cu creditoarea, că în această calitate de reprezentant legal al societății debitoare și în exercitarea mandatului de administrator în condițiile Legii nr. 31/1990, B. a încheiat contractul principal și acordul de plată din 19.07.2018 și că a semnat aceste înscrisuri în calitate de administrator al societății debitoare, în numele și pentru aceasta, și nu în nume personal.

În opinia recurentei-pârâte, a ignora puterea de lucru judecat a hotărârii nr. 1926 din 25 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, cu motivarea că legea conferă creditorului posibilitatea intentăriii unei acțiunii de drept comun, însemnă a lipsi de orice efect acea hotărâre, cu încălcarea ordinii și stabilității juridice.

Puterea de lucru judecat are la bază principiul conform căruia hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre, fiind consacrată atât la nivelul jurisprudenței naționale, cât și la cel al jurisprudenței CEDO, nefiind limitată la nivelul dispozitivului, ci întinzându-se și asupra considerentelor.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea și din perspectiva soluției dată criticii sale referitoare la nesemnarea acordului în calitate de fidejusor și la neîndeplinirea dispozițiilor art. 2.282 C. civ., fapt ce atrage incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 Cod procedură civilă.

Recurenta-pârâtă susține că, în ceea ce privește fondul litigiului, în raport de art. 2.282 C. civ., instanța de apel, a redus analiza la un singur aspect, reținând în esență că, față de prevederile art. 1.266 și ale art. 1.268 alin. (3) C. civ., clauza cuprinsă în art. 6 din acordul de plată nr. x/19.07.2018 are natura juridică a unui contract de fideiusiune, întrucât această clauză trebuie interpretată în sensul în care produce efecte și că, față de cuprinsul clauzei de la art. 6, rezultă calitatea în care acesta a fost semnat de către apelanta-pârâtă, respectiv atât în calitate de reprezentant, administrator statutar, al societății C. S.R.L., cât și în calitate de fideiusor, respectiv în nume propriu.

Recurenta-pârâtă consideră că, dând o astfel de interpretare prevederilor contractuale, instanța de fond a schimbat cauza juridică a actului dedus judecății, dar și voința părților, neputând fi prezumată că are calitate de fideiusor, cu atât mai mult cu cât în ziua semnării acordului nr. x/IF/19.07.2018 a încheiat și un alt contract cu reclamanta, nr. 206/19.07.2018, în care, spre deosebire de acordul de plată, se menționează expres atât calitatea sa de fideiusor (clauza 6), cât și semnătura prevăzută expres pentru această calitate.

Or, astfel cum susține recurenta-pârâtă, nimic nu ar fi împiedicat părțile să menționeze acest aspect la fel ca în contractul nr. x/19.07.2018, având în vedere obiceiul/cutuma dintre acestea.

Mai precizează recurenta-pârâtă că, astfel cum a arătat instanțelor de fond, existența clauzei nr. 6 din acord nu este suficientă, având în vedere că potrivit art. 2.282 C. civ. fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute, pentru a putea produce efecte juridice.

Instanța de apel, deși a invocat aceste prevederi, nu a explicat de ce le-a îndepărtat de la aplicare.

Având în vedere că la finalul acordului nr. x/IF/19.07.2018, la rubrica privind semnăturile și ștampilele părților, nu reiese că se semnează de către recurenta-pârâtă și în calitate de fideiusor, ci doar de administrator al societății C. S.R.L. și că nici în preambulul actului juridic nu apare numele său în calitate de fideiusor, în raport de dispozițiile imperative ale art. 2.282 C. civ., contrar motivării instanței de apel, recurenta-pârâtă arată că asumarea ar fi trebuit să fie expresă și clară.

Recurenta-pârâtă apreciază că observarea semnării cordului doar în calitate de administrator al societății debitoare, ar fi putut fi observată de instanța de apel dacă s-ar fi procedat la studierea înscrisurilor existente la dosar, respectiv a contractulului principal și a contractului încheiat în aceeași zi cu acordul și susține că instanța de apel a schimbat cauza juridică, inclusiv temeiul de drept care a fundamentat motivul de apel, încălcând dispozițiile art. 22 alin. (6), ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dar și jurisprudența CEDO.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 19 aprilie 2023, iar la 22 mai 2023, aceasta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinare a fost comunicată recurentei-pârâte la 29 mai 2023, iar aceasta nu a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepția nulității invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a respinge excepția, reținând că au fost dezvoltate critici de nelegalitate ce se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Înalta Curte reține că, în susținerea motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., respectiv a art. 22 Cod procedură civilă și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se impune a se arăta că, din perspectiva criticilor invocate de recurenta-pârâtă, nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Totodată, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură, motivat de faptul că nu au fost reținute criticile sale ce vizau nemotivarea hotărârii pronunțate de prima instanță.

Aceste critici nu reprezintă, însă, decât nemulțumirea recurentei-pârâte cu privire la argumentele expuse de către instanța de apel în susținerea soluției pronunțate, fără a se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte arată că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei recurate nici din perspectiva criticii ce vizează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, respectiv a considerentelor expuse în sentința civilă nr. 1926 din 25 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019.

Din perspectiva autorității de lucru judecat, Înalta Curte reține că, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Articolul 431 alin. (2) Cod procedură civilă instituie prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, în sensul că oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate rezultă că autoritatea de lucru judecat operează și atunci când efectul hotărârii relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți, fără posibilitatea ca acestea să mai poată fi contrazise. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior, astfel că, atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat.

Puterea de lucru judecat este reglementată pentru a asigura stabilitatea raporturilor juridice în garantarea dreptului prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dezlegările date printr-o hotărâre judecătorească definitivă se prezumă absolut că exprimă adevărul care constituie rațiunea și fundamentul hotărârii, nemaiputând fi contrazise printr-o altă hotărârea judecătorească, în caz contrar s-ar încălca principiul res judicata pro veritate habetur, dar și principiul securității juridice.

Însă, în speță, Înalta Curte reține că, prin sentința civilă nr. 698 din 14 martie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă cererea formulată de creditoarea A. S.R.L., în contradictoriu cu debitoarea B.; a fost obligată debitoarea ca în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii să plătească creditoarei suma de 908.105,15 RON, reprezentând contravaloare facturi fiscale, suma de 4.833.025,25 RON, penalități de 0,1% pe zi de întârziere, calculate până la data de 22.01.2019, precum și penalități de întârziere calculate în continuare, până la achitarea integrală a debitului principal de 908.105,15 RON, suma de 108.807,37 RON, reprezentând rest de plată din cheltuielile de urmărire debit necenzurate și suma de 40 euro, în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din data plății, reprezentând daune-interese suplimentare minimale, precum și suma de 500 RON, cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri, debitoarea a formulat cerere în anulare, care a fost admisă prin sentința civilă nr. 1926 din 25 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, instanța dispunând anularea sentinței civile nr. 698 din 14 martie 2019 și respingerea cererii de emitere a ordonanței de plată, ca neîntemeiată.

Prezintă, așadar, relevanță, dispozițiile art. 1.021 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că, în cazul respingerii unei cereri introduse în această procedură specială, creditorul are posibilitatea de a introduce cererea pe calea dreptului comun, ceea ce autorizează concluzia că soluția din procedura specială nu i se opune acestuia cu putere de lucru judecat, iar pentru identitate de rațiune nici părții adverse.

De asemenea, din interpretarea dispozițiilor art. 1.025 C. proc. civ. reiese că ordonanța de plată dobândește caracter de titlu executoriu și se bucură de autoritate de lucru judecat, provizorie de la pronunțare și definitivă ca urmare a neintroducerii cererii în anulare sau a respingerii acesteia, însă numai pentru ipoteza în care cererea este admisă.

Totodată, art. 1.024 alin. (6) Cod procedură civilă dispune în sensul că, în cazul în care instanța învestită admite, în tot sau în parte, cererea în anulare, aceasta va anula ordonanța, în tot, sau după caz în parte, pronunțând o hotărâre definitivă, dispozițiile art. 1.021 alin. (3) și ale art. 1.022 alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător.

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte arată că în mod legal instanța de apel a apreciat că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, din perspectiva efectului pozitiv, a sentinței civile nr. 1926 din 25 iunie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, pronunțată într-o procedură specială, în contextul în care C. proc. civ. deschide în acest caz creditorului calea dreptului comun pentru valorificarea aceluiași drept.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă invocă greșita soluționare de către instanța de apel a criticii sale referitoare la nesemnarea acordului în calitate de fideiusor și la încălcarea prevederilor art. 2.282 C. civ.

Înalta Curte constată că în susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă invocă faptul că nu a semnat acordul nr. x/IF/19.07.2018 în calitate de fideiusor, că interpretarea dată de instanță dispozițiilor contractuale, respectiv art. 6 din acest acord, constituie o schimbare a cauzei juridice a actului dedus judecății, precum și a voinței părților, că instanța nu a observat contractul nr. x din 19.07.2018 în care se menționează în mod expres calitatea sa de fideiusor și semnătura în această calitate, că din acordul încheiat nu reiese calitatea sa de fideiusor și că a semnat acest act numai în calitate de administrator al societății C. S.R.L.

În raport de aceste argumente, Înalta Curte arată că nu este suficientă enunțarea unei critici care reproduce dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că invocarea aplicării greșite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar indicarea normei de drept material în mod punctual, dar și reflectarea mecanismului său corect de aplicare și modul în care instanța de apel a înfrânt acest procedeu.

De aceea, nemulțumirea recurentei-pârâte legată de hotarârea recurată, de modul în care instanța de apel a concluzionat asupra stării de fapt, de interpretarea contractului în raport de probele administrate nu deduce instanței de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, ci reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu poate fi examinată în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că nu se poate reține că instanța de apel a schimbat cauza juridică, inclusiv temeiul de drept care a fundamentat motivul de apel, încălcând dispozițiile art. 22 alin. (6) și respectiv art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceste critici fiind invocate formal.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L. și, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1854 din 7 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. În temeiul prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă B. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 400 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1854 din 7 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 400 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 septembrie 2023.