ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 478/2025

Ședința publică din data de 26 februarie 2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

În data de 15.11.2021 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Covasna, în urma declinării de competență de la Judecătoria Sfântu Gheorghe, dosarul nr. x/2021, având ca obiect cererea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției Române și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigație a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, prin care a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 3.759 RON, reprezentând daune materiale, precum și la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, cu titlu de daune morale.

În data de 25.06.2021 reclamantul și-a precizat acțiunea, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâți, și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și a Inspectoratului de Poliție Județean Covasna.

Prin sentința civilă nr. 92 din data de 10 februarie 2022, Tribunalul Covasna, secția Civilă a respins excepția lipsei capacității procesuale, invocată de către pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigație a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de către pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigație a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna.

A respins excepția inadmisibilității formulării cererii, invocată de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna.

A admis în parte cererea precizată, formulată de către reclamantul A., și a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna să plătească reclamantului suma de 3.759 RON, reprezentând daune materiale și echivalentul în RON al sumei de 1,500 euro, reprezentând daune morale.

A respins cererea formulată de către reclamant în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigație a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca fiind formulată față de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

A obligat pe pârâtul Statul Român p,rin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna să plătească reclamantului suma de 1.026 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1312Ap din 28 septembrie 2022, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul declarat de apelantul reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 92 din din 10 februarie 2022 pronunțate de Tribunalul Covasna, secția Civilă, ca nefondat.

A admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna, împotriva sentinței civile nr. 92 din 10 februarie 2022 pronunțate de Tribunalul Covasna, secția Civilă, pe care a schimbat-o în parte, și în consecință:

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna.

A respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte cererea precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Covasna, și l-a obligat pe acest pârât să plătească reclamantului suma de 3.759 RON, reprezentând daune materiale, precum și echivalentul în RON al sumei de 1.500 euro, reprezentând daune morale;

A respins cererea precizată, formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, ca neîntemeiată;

A obligat pe pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Covasna să plătească reclamantului suma de 1.026 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Prin decizia civilă nr. 1771 din 25 octombrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a constatat nul recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1312Ap din 28 septembrie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

A admis recursul declarat de recurentul-pârât Inspectoratul de Poliție Județean Covasna împotriva deciziei nr. 1312Ap din 28 septembrie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

A casat în parte decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

A menținut dispoziția privind respingerea apelului formulat de apelantul-reclamant A..

După casarea cu trimitere spre rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov sub nr. x/2021*.

Prin decizia civilă nr. 639/Ap din 17 aprilie 2024, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna, împotriva sentinței civile nr. 92 din 10 februarie 2022 pronunțate de Tribunalul Covasna, pe care a păstrat-o.

A obligat pe apelantul-pârât Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna, să achite intimatului-reclamant A. suma de 250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primul ciclu procesual în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 639/Ap din 17 aprilie 2024 a Curții de Apel Brașov a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și constatarea nelegalității hotărârii recurate.

Printr-un prim motiv de recurs, apreciat de recurent ca fiind încadrabil în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta critică soluția pe excepția lipsei calității sale procesuale pasive, pronunțată de curtea de apel, susținând că răspunderea statului nu ar putea fi antrenată pentru eventualele pagube cauzate de către agenții de poliție.

Arată că dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 nu-și găsesc aplicare în cauza dedusă judecății și că dispozițiile art. 224 alin. (1) din C. civ. prevăd că atunci când prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului.

Consideră că răspunderea statului este o răspundere directă, limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale și este reglementată de art. 538-539 C. proc. pen.

De asemenea, prin cel de-al doilea motiv de recurs, se susține că acțiunea formulată de reclamant este inadmisibilă în raport cu dispozițiile legale evocate în afirmarea pretinselor pretenții materiale.

Sub acest aspect, susține recurentul că, în doctrina și legislația românească, cazurile de răspundere a statului sunt expres și limitativ prevăzute, acestea limitându-se la următoarele:

- răspunderea statului pentru erorile judiciare cauzate în cazul condamnării ori al privării de libertate, ori al restrângerii de libertate în mod ilegal, care este reglementată prin prevederile art. 538 - 539 din C. proc. pen., fiind o ipoteza specială de răspundere;

- răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, reglementată prin art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, care este de asemenea o răspundere civilă specială;

- răspunderea generală a statului pentru erorile judiciare, în alte cazuri decât cele reglementate de legea specială, rezultată din prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României, deoarece chiar dacă Legea nr. 303/2004 face referire la răspunderea statului pentru erori judiciare și sancționează producerea de erori judiciare provocate exclusiv prin faptele magistraților, ea nu acoperă toată aria de fapte care ar putea provoca erori judiciare, cum ar fi, de exemplu, faptele altor participanți la procesul penal sau chiar al altor autorități cu care colaborează instanțele.

Or, pretențiile afirmate în prezenta cauză nu sunt de natură să reclame obținerea de daune ca urmare a unor erori judiciare, astfel cum sunt definite de art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru prejudiciile despre care se pretinde că ar fi fost cauzate în soluționarea dosarului penal nr. x/2020, nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale, iar reclamantul nu a făcut dovada, potrivit dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, a existenței unei hotărâri definitive, pronunțate în prealabil, de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a procurorului/judecătorului, de natură să determine o eroare judiciară, sens în care a solicitat să se constate că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile legale evocate, ce ar reclama o soluție de respingere a acțiunii ca inadmisibile.

Solicită a se observa că singurul caz în care se prevede răspunderea directă a statului este cel reglementat de art. 52 alin. (3) din Constituție potrivit căruia: "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare", dar și aceasta stabilită numai în condițiile legii. Însă, în cauza dedusa judecății nu este o astfel de situație pentru a deveni aplicabile normele de excepție reglementate de legea fundamentală.

Mai susține recurentul că nu rezultă din actele dosarului îndeplinirea cumulativă a celor patru condiții necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, respectiv fapta sa ilicită, existența unui prejudiciu cauzat reclamantului prin fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția sa. În acest caz, în mod cert nu este îndeplinită prima condiție, aceea a existenței unei fapte proprii a Statului Român, care să aibă un caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantului.

În fine, arată că nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a Statului Român nu poate fi reținută, întrucât, pentru ca aceasta să își găsească aplicarea, ar fi necesar ca acesta să aibă calitatea de comitent al agenților de poliție care au pătruns în locuința personală a reclamantului. Însă, între Statul Roman și organele de poliție din cadrul DIICOT nu exista un raport de prepușenie, pârâtul Statul Român nefiind ținut sa răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale ale acestora, în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de art. 52 din Constituția României.

Se mai invocă și faptul că, instanța de apel, în rejudecare, nu ar fi respectat indicațiile instanței de casare, care a reținut că instanța de prim control judiciar, în primul ciclu procesual, nu a indicat normele legale concrete care au fost încălcate de organele de poliție, iar în nici un caz nu a reținut obligația Statului Român de a răspunde pentru prejudiciile create de o altă instituție publică.

Totodată, critică faptul că, deși acțiunea a fost admisă și în contradictoriu cu Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție Județean Covasna, doar Statul Român a fost obligat la plata daunelor și la suportarea cheltuielilor de judecată.

În data de 17 octombrie 2024, intimata Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Covasna a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, în data de 22 octombrie 2024, intimatul Inspectoratul General al Poliției Române a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, la 02 octombrie 2024, intimatul Inspectoratul de Poliție Județean Covasna a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 08 aprilie 2021, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471

1

alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 26 februarie 2025, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul critică legalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel din perspectiva admisibilității acțiunii de drept comun în atragerea răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin fapta organelor de poliție, care au procedat la punerea în executare a unui mandat de percheziție domiciliară emis pe numele unei terțe persoane, considerând că statul nu justifică o eventuală calitate procesuală pasivă în speță, întrucât presupusa faptă ilicită a fost comisă de o altă instituție cu personalitate juridică, pentru care nu operează atragerea răspunderii sale. Totodată, invocă nerespectarea dispozițiilor instanței de casare care, în primul ciclu procesual, ar fi pus în vedere instanței de rejudecare să indice normele legale concrete care au fost încălcate de organele de poliție, iar nu a reținut obligația Statului Român de a răspunde pentru prejudiciile create de o altă instituție publică. De asemenea, recurentul contestă și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care acțiunea a fost admisă nu doar în contradictoriu cu acesta, ci și cu Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție Județean Covasna.

Criticile au caracter nefondat.

Prin demersul judiciar inițiat în cauză, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Inspectoratul General al Poliției Române și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigație a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și Inspectoratul de Poliție Județean Covasna, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 3.759 RON, reprezentând daune materiale, precum și la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale, ca urmare a prejudiciului produs acestuia prin punerea defectuoasă în executare a mandatului de percheziție domiciliară de către organele de poliție.

Prima instanță a admis în parte acțiunea și a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna, să plătească reclamantului suma de 3.759 RON, reprezentând daune materiale și echivalentul în RON al sumei de 1.500 euro, reprezentând daune morale.

În primul ciclu procesual, soluția instanței de prim control judiciar, de admitere a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și de obligare a pârâtului Inspectoratul de Poliție Județean Covasna la plata daunelor materiale și morale către reclamant, a fost invalidată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1771/2023, care, admițând recursul declarat de recurentul-pârât Inspectoratul de Poliție Județean Covasna, a casat în parte decizia nr. 1312Ap din 28 septembrie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Astfel cum reiese din statuările instanței de casare, Curtea de Apel Brașov, în primul ciclu procesual, nu a identificat normele legale incidente în procedura mandatului de percheziție domiciliară și nu a stabilit în concret care din aceste norme ar fi fost încălcate prin acțiunea organelor de poliție. Astfel, deși a reținut îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor de verificare și de documentare în zona unde urma să aibă loc intervenția, instanța de apel nu a stabilit normele legale din care rezultă aceste obligații, prin interpretarea și aplicarea cărora urma a fi stabilită persoana căreia îi incumbă aceste obligații, etapa următoare a analizei vizând stabilirea măsurii în care respectivele dispoziții legale au fost respectate sau, după caz, încălcate.

În acest context procesual, se constată că Înalta Curte, prin decizia civilă nr. 1771 din 25 octombrie 2023, a impus instanței de rejudecare sarcina de a stabili persoana care justifică calitate procesuală pasivă și în privința căreia poate fi pusă obligația de plată, ulterior identificării normelor de drept incidente în cauză.

Deci, Curtea de Apel Brașov era ținută să verifice conduita organelor de poliție, pentru a putea stabili dacă există sau nu vreo faptă ilicită ce poate fi imputată acestora, și care este norma de drept nerespectată/încălcată.

Din această perspectivă, conformându-se dispozițiilor instanței de casare, cu respectarea art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel a luat act de faptul că, prin hotărârea primei instanțe a fondului, s-a stabilit, în baza probelor administrate, că acțiunea agenților de poliție, de intervenție și de aducere la îndeplinire a mandatului de percheziție, a fost efectuată cu respectarea reglementărilor în materie, în conformitate cu dispozițiile art. 159 din C. proc. pen. și ale Procedurii privind colaborarea dintre unitățile/structurile de intervenție și structurile operative din cadrul Poliției Române PRO - PS/SIIAS/Intervenții 02 R. A mai reținut că apelantul Statul Român nu a contestat această statuare a primei instanțe, astfel că aspectul efectuării percheziției domiciliare fără existența unei conduite culpabile personale și directe a organelor de poliție a fost stabilit cu titlu definitiv, nemaiputând fi repusă în discuție.

Reiese din cele de mai sus că nu poate fi primită critica din recurs în sensul nerespectării de către curtea de apel a indicațiilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare din primul ciclu procesual, în condițiile în care, în rejudecare, Curtea de Apel Brașov a procedat întocmai la verificarea normelor legale incidente în procedura executării mandatului de percheziție, însă, în urma analizei lor, a constatat că organele de poliție s-au conformat întru totul acestora.

Drept urmare, constatând că mandatul de percheziție a fost emis în temeiul unei încheieri a judecătorului de drepturi și libertăți, prin acesta fiind deja menționată adresa la care urma a se face percheziția, organele de poliție având atribuții doar în aducerea ca atare la îndeplinire a mandatului, neexistând nicio normă legală care să impună verificarea/contestarea datelor înscrise în respectivul act procedural emis de un magistrat, curtea de apel, în mod corect, a conchis în sensul lipsei vreunei norme legale care să fi fost încălcate de intimatul Inspectoratul de Poliție Județean Covasna și, pe cale de consecință, a reținut imposibilitatea de atragere a răspunderii civile delictuale a acestuia.

Totuși, faptul că intervenția poliției s-a realizat cu respectarea procedurilor interne nu echivalează cu lipsa unei ingerințe în dreptul reclamantului la viață privată și inviolabilitatea domiciliului, într-o societate democratică fiind necesară repararea prejudiciului cauzat prin fapta autorităților publice.

Or, atunci când vorbim despre o nesocotire a unor drepturi fundamentale ocrotite prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a încuviințării eronate a unei percheziții domiciliare la un imobil în care suspectul urmărit nu își mai avea domiciliul, dar când punerea efectivă în executare a respectivului mandat s-a realizat cu respectarea normelor legale în materie, singurul care justifică legitimatio ad causam din perspectiva dispozițiilor art. 36 C. proc. civ. este Statul Român, așa cum se va arăta în continuare.

În ceea ce privește admisibilitatea prezentei acțiuni, prin raportare la temeiul juridic al acțiunii promovate și la cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție relevă următoarele:

Art. 52 alin. (3) din Constituție prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii […]."

Aceste dispoziții consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârșirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiției (decizia Curții Constituționale nr. 60 din 11 februarie 2014).

În aplicarea acestui principiu fundamental, potrivit normelor constituționale și a dispozițiilor interne, statul răspunde patrimonial:

- pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru faptă proprie);

- dacă erorile judiciare sunt săvârșite în procesele penale, a fost reglementată procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară (art. 538 din C. proc. pen.) sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri (art. 539 din C. proc. pen.).

- dacă erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale (Legea nr. 303/2004), statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor, atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situației de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Așadar, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale și cele civile, reglementate prin dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen. sau Legea nr. 303/2004, ci poate fi antrenată și în ipoteza în care statul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin tratatele internaționale la care este parte privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care au forță juridică obligatorie în ordinea juridică internă, și al căror garant este statul însuși.

În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenției Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenție este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curții pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naționale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligația statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi și libertăți, obligații pozitive, dar și înlăturarea eventualelor încălcări de către autoritățile naționale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

Particularitatea acțiunii deduse judecății este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea și de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că instanța de apel a dat eficiență principiului disponibilității și a analizat pretențiile reclamantului în principal din perspectiva art. 8 din CEDO și art. 52 alin. (3) din Constituție, invocate prin cererea introductivă de instanță alături de dispozițiile art. 1349, 1357-1371 C. civ.

Astfel, se constată că, prin decizia atacată, curtea de apel a arătat explicit că, deși prin cererea de chemare în judecată reclamantul a făcut referire la producerea unei "grave erori judiciare", cauza nu a fost analizată din această perspectivă, neputând fi vorba despre o eroare judiciară în sensul art. 538 - 539 C. proc. pen. și nici în sensul art. 96 din Legea nr. 303/2004, deoarece nu este incidentă niciuna dintre ipotezele legale, ci s-a dat valență acelui temei juridic dintre cele invocate, care corespundea motivelor de fapt care l-au determinat pe reclamant să apeleze la concursul instanței, făcând, deci, aplicarea directă a normelor convenționale.

Instanța de apel, în mod judicios, a considerat că răspunderea patrimonială a statului poate fi atrasă în calitate de garant al legalității activității judiciare pentru înfăptuirea actului de justiție, și se impune pe un temei obiectiv, independent de existența unei culpe în sarcina sa.

Astfel, s-a constatat corect faptul că, în cauză, Statul Român este ținut la plata daunelor decurgând din necesitatea acoperirii prejudiciului pentru modalitatea în care organul judiciar a emis mandatul de percheziție domiciliară, cu individualizarea greșită a locuinței unde trebuia să se efectueze percheziția.

Potrivit art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute prin prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale".

Cu toate acestea, față de obligația statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în plan intern, astfel cum s-a arătat anterior, absența unei reglementări speciale trebuie compensată prin recurgerea la dispozițiile convenționale ce permit repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui drept subiectiv, în măsura în care, evident, titularul dreptului înțelege să-și fundamenteze pretențiile pe acest temei.

Or, este perfect admisibilă acțiunea în atragerea răspunderii obiective a Statului Român, chiar în absența unei erori judiciare, în virtutea obligațiilor ce îi revin acestuia din perspectiva respectării art. 8 din Convenția Europeană. În lipsa acțiunii legiuitorului român și până la momentul consacrării pe cale legislativă a unui remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 8 din Convenție, instanței de judecată îi revine rolul de a aprecia asupra pretențiilor reclamantului și de a stabili procedurile și modalitățile de soluționare a unei astfel de cereri.

Înalta Curte constată că instanțele de fond au relevat, în mod corect, particularitatea unei asemenea acțiuni, ca fiind legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea și de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune și întrunirea condiției vinovăției autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, justificat fiind de obligația pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenție.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că instanța de apel a considerat, în mod corect, că este admisibilă acțiunea îndreptată împotriva statului, întemeiată pe art. 8 din CEDO și art. 52 alin. (3) din Constituția României, cauza fiind analizată din perspectiva normelor convenționale (care presupun atragerea răspunderii statului independent de orice culpă), iar nu prin raportare la normele generale care reglementează răspunderea civilă delictuală (care este una subiectivă, bazată pe idea de culpă), așa cum în mod eronat se susține prin motivele de recurs.

În mod similar, urmează să fie înlăturată și critica formulată de recurent referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive în raport cu obligația de reparare a prejudicului cauzat prin efectuarea percheziției domiciliare.

Astfel, în ipoteza în care nu există un cadru legal ca intimatul Inspectoratul General al Poliției Române să răspundă (agenții de poliție neavând aptitudinea de a modifica condițiile și termenii mandatului emis de judecătorul de drepturi și libertăți), așa cum se pretinde prin motivele de recurs, se activează o răspundere obiectivă și generală a Statului Român, care este ținut să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție.

Statul este cel care garantează legalitatea procedurii judiciare prin mecanisme legale subsumate controlului de legalitate, respectiv pentru acoperirea prejudiciului cauzat persoanelor prin funcționarea defectuoasă a acestui mecanism.

De altfel, așa cum răspunderea internațională a statului, parte contractantă la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcționează angajarea răspunderii Statului în fața instanțelor naționale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv. Garantarea drepturilor consacrate de Convenție este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curții pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naționale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligația Statului în acest sens implică nu numai respectarea obligațiilor pozitive ca atare (asigurarea unui cadru normativ care garantează dreptul la respectarea vieții private), dar și înlăturarea eventualelor încălcări de către autoritățile naționale. Or, Statul este obligat să reglementeze în dreptul intern un remediu care să permită persoanei să valorifice drepturile și libertățile consacrate de Convenție.

În acest context, fapta pentru care Statul răspunde o reprezintă orice acțiune sau inacțiune din partea unei autorități de stat sau a unei persoane ce acționează în cadrul funcției sale oficiale, așadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenților sau funcționarilor săi, sub condiția de a nu răspunde însăși autoritatea care a comis fapta ilicită. În continuare, conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligația de a acționa într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenție. În mod subsecvent, doar Statul Român este cel care poate și trebuie să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție.

Sub aspectul existenței faptei ilicite, în mod judicios, Curtea de Apel Brașov s-a raportat la jurisprudența CEDO, identificând și făcând aplicarea directă în speță a statuărilor Curții Europene a Drepturilor Omului, din Cauza 28867/03 Keegan împotriva Regatului Unit, prin care s-a reținut că o percheziție a poliției poate fi considerată disproporționată dacă aceasta nu a fost precedată de măsuri de precauție rezonabile și disponibile (pct. 33-36: lipsa unei verificări prealabile adecvate a identității rezidenților locației percheziționate).

Astfel, în cauza antereferită, Curtea a reținut încălcarea art. 8 din Convenție pentru o situație de fapt similară celei care a justificat formularea prezentei acțiuni, astfel:

"33. Cu toate acestea, reclamanții locuiau la adresă de aproximativ șase luni și nu aveau nicio legătură cu vreun suspect sau infracțiune. După cum a remarcat judecătorul instanței districtuale, este dificil de conceput că poliția nu a făcut anchete pentru a verifica cine locuia la adresa pe care suspectul de tâlhărie era cunoscut că a dat-o și că, dacă astfel de anchete ar fi fost făcute în mod corespunzător (prin intermediul autorității locale sau al companiilor de utilități), acestea nu ar fi dezvăluit schimbarea ocupației. Pierderea notelor poliției face imposibilă deducerea faptului că greșeala săvârșită a fost omisă sau netransmiterea sau înregistrarea corespunzătoare a informațiilor obținute. În orice caz, după cum au constatat instanțele naționale, deși poliția nu a acționat cu răutate și chiar cu cele mai bune intenții, nu a existat nicio bază rezonabilă pentru acțiunea lor de a sparge ușa reclamanților devreme într-o dimineață în timp ce erau în pat. Formulate în termeni convenționali, ar fi putut exista motive relevante, dar, întrucât circumstanțele s-au bazat pe o concepție greșită care ar fi putut și ar fi trebuit să fie evitată cu măsuri de precauție adecvate, acestea nu pot fi considerate suficiente (a se vedea mutatis mutandis, Mcleod, citată anterior, în cazul în care poliția nu a luat măsuri pentru a verifica dacă fostul soț al reclamantei avea dreptul să intre în casa ei, în pofida convingerii sale reale, și nu a așteptat până la întoarcerea ei).

Așadar, în mod corect curtea de apel, prin decizia atacată, a reținut că principiile reiterate și stabilite prin hotărârea Keegan împotriva Regatului Unit își găsesc pe deplin aplicabilitatea în prezentul litigiu. În ambele cazuri, deși punerea în executare a mandatului de percheziție a respectat toate dispozițiile legale, iar organele de Poliție descinzând la domiciliul reclamantului, nu au făcut decât să execute mandatul emis în mod legal, fiind de bună-credință, totuși atragerea răspunderii Statului se impunea în condițiile în care emiterea mandatului de percheziție s-a realizat fără o verificarea prealabilă rezonabilă a persoanei care locuia, în mod efectiv, la respectiva adresă, iar lipsa culpei IPJ Covasna a fost deja constatată, așa cum s-a arătat mai sus.

Prin urmare, reținându-se că nu a existat un raport de proporționalitate între intervenția autorităților și scopul legitim urmărit, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a dispus atragerea răspunderii obiective a Statului Român, pentru prejudiciul produs reclamantului, caruia i-a fost încălcat dreptul la viață privată, ocrotit prin art. 8 din Convenție.

Mai mult, configurația juridică a demersului procesual formulat de către partea reclamantă permite identificarea Statului Român, ca subiect pasiv al raportului juridic conferit judecății, ce presupune, drept premisă, existența unor consecințe păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitatea sa, consacrată la nivel constituțional, de garant al legalității și independenței actului de justiție lato sensu.

Ca atare, trimiterea pe care o face recurentul-pârât la dispozițiile art. 223 - 224 C. civ., pentru a justifica o eventuală angajare a răspunderii persoanelor juridice de drept public prioritar răspunderii statului, este una inadecvată și care nu poate schimba cadrul în care se poartă litigiul atunci când în disputa judiciară este vorba despre nesocotirea unor drepturi fundamentale garantate de Convenția Europeană.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în fixarea cadrului procesual, obiect al examinării în prezenta cauză, este suficientă doar afirmarea drepturilor și obligațiilor decurgând din raportul juridic dedus judecății, pentru justificarea calității procesuale a părților, în conformitate cu regula înscrisă în teza finală a art. 36 C. proc. civ., cât timp existența sau inexistența acestora constituie o chestiune care nu ține de condițiile de exercitare a acțiunii, ci de fondul litigiului.

Pentru aceste motive, Înalta Curte urmează să respingă și acest motiv de recurs, în mod corect fiind reținută calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și pusă în sarcina sa obligația de plată către intimatul A. a daunelor materiale și morale.

În fine, urmează să fie respins, ca nefondat, și ultimul motiv de recurs, prin care se critică dispoziția de obligare a Statului Român la plata cheltuielilor de judecată, în integralitate, în condițiile în care acțiunea ar fi fost admisă și în contradictoriu cu Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție Județean Covasna.

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază faptul că judecata unei cereri în contradictoriu și cu celelalte două părți nominalizate de recurent nu echivalează cu căderea în pretenții a acestora.

În conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., obligația de plată a cheltuielilor de judecată revine părții care a pierdut procesul, deci a părții care a căzut în pretenții.

Cum, în speță, singurul care a fost obligat la plata daunelor materiale și morale către reclamantul A. a fost Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, iar această obligație nu a fost stabilită în solidar cu alte părți, în mod corect Curtea de Apel Brașov a dispus obligarea doar a acestuia la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primul ciclu procesual în apel.

În considerarea argumentelor anterior reținute, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al criticilor din recurs și să dispună în consecință, făcând aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, împotriva deciziei civile nr. 639/Ap din 17 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.