ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2029/2025

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 22 septembrie 2025 pe rolul Judecătoriei Tulcea, sub nr. x/2025, reclamantul A. a solicitat instanței emiterea unui ordin de protecție împotriva pârâților.

În drept, s-au invocat prevederile din Legea nr. 26/2024 și Legea nr. 217/2003.

I.2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

I.2.1. Prin sentința civilă nr. 3130 din 23 septembrie 2025, Judecătoria Tulcea a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată de reprezentantul Ministerului Public și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Galați.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 26/2024, care prevăd că cererea pentru emiterea ordinului de protecție este de competența judecătoriei în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau reședința reclamantul. Astfel, constatând că reclamantul (victima) are domiciliul în localitatea Galați, a declinat competența de soluționare a cauzei la Judecătoria Galați.

I.2.2. Prin sentința civilă nr. 5569 din 10 octombrie 2025, Judecătoria Galați a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată de reclamantul A. și a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Tulcea, a constatat ivit conflict negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (2) C. proc. civ. care instituie un caz de competență teritorială de ordine privată, alternativă, ce îi dă reclamantului posibilitatea de a sesiza o altă instanță decât cea care are competența materială de soluționare a cauzei conform regulii de drept comun, condiții în care instanța nu poate invoca excepția necompetenței teritoriale din oficiu.

A mai reținut că reclamantul, prin precizările formulate, a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Galați potrivit art. 127 alin. (2) C. proc. civ. și art. 9 C. proc. civ., învederând că instanța aleasă pentru soluționarea ordinului de protecție este Judecătoria Tulcea.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență

Cu privire la conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ. și art. 136 din același act normativ Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul demersului judiciar este reprezentat de cererea formulată de reclamantul A., de emitere a unui ordin de protecție împotriva unor instanțe judecătorești (Judecătoria Galați, Judecătoria Tulcea, Tribunalul Galați, Tribunalul Vrancea, Tribunalul Tulcea, Curtea de Apel Galați, Înalta Curte de Casație și Justiție) și a mai multor judecători din cadrul acestor instanțe.

Conflictul de competență a luat naștere ca o consecință a determinării diferite a instanțelor cu privire la competența teritorială de soluționare a cererii deduse judecății de reclamantul A..

Astfel, Judecătoria Tulcea a reținut incidența dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 26/2024, care prevăd competența judecătoriei în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul, iar Judecătoria Galați a reținut incidența dispozițiilor art. 127 alin. (2) C. proc. civ., ce instituie un caz de competență teritorială de ordine privată, alternativă, ce se manifestă prin beneficiul acordat reclamantului de a sesiza o altă instanță decât cea care are competența conform regulii de drept comun.

Potrivit dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. (2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. (2

1

) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor".

Curtea Constituțională a statuat în cadrul paragrafului 23 al Deciziei nr. 558 din 16 octombrie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014), că "23. În analiza mecanismului procedurii reglementate de dispozițiile legale criticate Curtea observă că, pentru ipoteza în care un judecător este parte într-un proces, C. proc. civ. reglementează situația particulară a acestor cauze și pune la dispoziția acestuia o normă procedurală alternativă, dând posibilitatea reclamantului judecător de a alege între instanțe deopotrivă competente. Astfel, norma cuprinsă în art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. (...) este un mijloc procedural care urmărește înlăturarea oricărei suspiciuni de soluționare părtinitoare a cauzei datorate calității părții. De asemenea, dispoziția legală menționată la alin. (2) reglementează și situația pârâtului judecător. Astfel, în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. Art. 127 din C. proc. civ. apare astfel ca fiind alternativa la instituția strămutării, în ipoteza aplicării sale nemaifiind necesară sesizarea curții de apel sau a instanței supreme, după caz, pentru a se pronunța asupra cererii de strămutare a procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorilor din cauza calității părților".

Astfel, dispozițiile art. 127 C. proc. civ. introduc noțiunea de competență facultativă, care reglementează în mod distinct situația particulară a competenței de soluționare a cererilor în care judecătorii și instanțele au fie legitimare procesuală activă (reclamanți), fie legitimare procesuală pasivă (pârâți).

Dispozițiile art. 127 alin. (2) și (2)

1

C. proc. civ. circumscriu posibilitatea acordată reclamantului de a introduce cererea împotriva unei instanțe sau unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece pricina, de a sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în circumscripția căreia se află instanța care ar fi competentă potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului poate, ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă se prevalează sau nu de această posibilitate, putând renunța la beneficiul oferit de lege.

Interesul ocrotit prin norma legală este unul general, și anume apărarea prestigiului și a imparțialității justiției, garanție instituțională a dreptului la un proces echitabil, prin care sunt oferite părții pârghiile necesare pentru înlăturarea oricăror suspiciuni care ar plana asupra imparțialității instanței la care își desfășoară activitatea judecătorul.

Art. 127 alin. (2) și (2)

1

C. proc. civ. este un mijloc procedural, la îndemâna justițiabililor încă de la debutul procesului civil, care urmărește înlăturarea oricărei suspiciuni de soluționare părtinitoare a cauzei datorate calității părții.

În cauza pendinte, pârâții chemați în judecată au calitatea de instanțe de judecată și judecători în cadrul respectivelor instanțe, reclamantul înțelegând să introducă cererea chiar la una dintre instanțele împotriva căreia a formulat ordinul de protecție (Judecătoria Tulcea) și în cadrul căreia unii dintre pârâții judecători își desfășoară activitatea, iar nu la instanța de la domiciliul său, astfel cum prevăd dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 26/2024 privind ordinul de protecție.

Prin urmare, reclamantul a înțeles să valorifice beneficiul acordat de dispozițiile art. 127 alin. (2) și (2)

1

C. proc. civ., cu prilejul introducerii ordinului de protecție, astfel că, odată făcută această alegere, instanța de judecată nu poate interveni asupra ei pentru a dispune din oficiu declinarea competenței. Aceasta întrucât, raportat la caracterul de ordine privată al normelor de competență teritorială incidente, opțiunea materializată prin depunerea cererii la Judecătoria Tulcea determină în mod definitiv fixarea competenței în favoarea acestei instanțe.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, competența de soluționare a pricinii revine Judecătoriei Tulcea, urmând ca în temeiul art. 135 din C. proc. civ. să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2025.