ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1912/2025

HOTĂRÂRE

11.11.2025

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1912/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2025

Deliberând, asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești la data de 03.07.2025, sub nr. x/2025, executorul judecătoresc A. din cadrul B. a solicitat, în numele creditoarei C.., încuviințarea executării silite a titlului executoriu constând în contractul de credit nr. x/21.03.2012, împotriva debitorului D., pentru recuperarea sumei de 4.693,68 RON.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 666 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 4958 din 14.07.2025, Judecătoria Pitești, secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a proceda astfel, instanța a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 651 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului ori, dacă domiciliul ori sediul debitorului nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului."

Întrucât din verificările DEPAB reiese că începând cu data de 19.04.2023 a încetat valabilitatea domiciliului debitorului D., competența de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite se determină prin raportare la sediul creditorului. Întrucât, însă, creditoarea nu are sediul în țară s-a dat relevanță dispozițiilor art. 71 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora cesionarul creanței este obligat să aibă sediul social, o sucursală sau un reprezentant în România pentru rezolvarea eventualelor litigii și pentru a răspunde contravențional și/sau penal în fața autorităților publice.

În considerarea relațiilor depuse la dosarul cauzei de către executorul judecătoresc, la solicitarea instanței, din care rezultă faptul că reprezentantul în România al creditoarei are sediul în București, str. x, s-a procedat la declinarea competenței de soluționare în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Prin sentința civilă nr. 8834/11.08.2025, Judecătoria Sectorului 1 București, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești, a constatat conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul pentru soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A reținut instanța că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 651 alin. (1) teza finală din C. proc. civ., potrivit cărora, din moment ce nici debitorul și nici creditorul nu au domiciliul, respectiv sediul în România, competența de soluționarea a cererii de executare silită este dată de sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor, respectiv municipiul Pitești, aflat în competența de soluționare a Judecătoriei Pitești.

Cu referire la aplicabilitatea în cauză a art. 71 din O.U.G. nr. 50/2010, Judecătoria Sectorului 1 a apreciat că obligativitatea existenței unui sediu social, a unei sucursale sau a unui reprezentant în România pentru rezolvarea eventualelor litigii, pentru situația creditorului cesionar, nu conduce la concluzia că în cazul unei executări silite în care nici debitorul, nici creditorul nu au domiciliul în România, dar există un reprezentant al creditorului cu sediul în țară, competența instanței de executare este atrasă de acest sediu, mai ales în condițiile în care, în aceste situații legea a dat competența instanței de la sediul executorului judecătoresc învestit de către creditor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că cele două instanțe aflate în conflict s-au raportat, la dispozițiile art. 71 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, respectiv la cele ale art. 651 alin. (1) teza finală C. proc. civ., prima dând relevanță dispozițiilor din legea specială care impun cesionarului contractului de credit ori al creanței să aibă sediu social, o sucursală, ori un reprezentant în România, în vreme ce a doua instanță a făcut aplicarea dispozițiilor din C. proc. civ. care stabilesc competența în favoarea instanței de la sediul executorului judecătoresc în situația în care nici creditorul și nici debitorul nu au domiciliul/sediul în România.

Înalta Curte reține că în cauză, competența teritorială exclusivă pentru soluționarea cererii de încuviințare a executării silite, urmează a fi determinată potrivit art. 651 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

Astfel, alin. (3) al art. 651 din C. proc. civ. prevede că "instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe", în vreme ce alin. (1) al aceluiași articol reglementează instanța de executare ca fiind "judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor."

Întrucât din procesul-verbal întocmit la data de 10 iulie 2025, întocmit de către grefier în urma efectuării verificărilor în bazele de date - aflat la dosarul Judecătoriei Pitești, rezultă că debitorul D. nu mai are, în prezent, domiciliul în România, nu poate fi incidentă în cauză prima teză a art. 651 alin. (1) din C. proc. civ.

Din cererea de executare silită reiese că societatea creditoare are sediul în Luxembourg, iar din relațiile comunicate de executorul judecătoresc la solicitarea instanței, reiese că reprezentantul legal în România al creditoarei este societatea E. S.R.L., al cărei sediu social nu a fost indicat, ci numai domiciliul procesual ales al acestei societăți care coincide cu sediul profesional al societății de avocatură prin care s-a formulat cererea de încuviințare a executării silite .

Înalta Curte reține că în jurisprudența sa, în situații similare, s-a dat relevanță dispozițiilor art. 71 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, potrivit cărora "cesionarul contractului de credit, respectiv cesionarul creanței, este obligat să aibă sediul social, o sucursală sau un reprezentant în România pentru rezolvarea eventualelor litigii și pentru a răspunde contravențional și/sau penal în fața autorităților publice."

Astfel, prin Decizia nr. 1661 din 29 septembrie 2022 a secției I civile, publicată în Buletinul Jurisprudenței 2022, Înalta Curte a statuat că "în ceea ce privește reprezentarea persoanei juridice străine în situația cesionării contractului de credit sau a creanței, obligația derivă din lege, reprezentantului revenindu-i nu numai dreptul de a sta în justiție pentru orice cerere sau acțiune referitoare la administrarea bunurilor celui pe care îl reprezintă, ci și pentru a răspunde în locul acestuia în fața autorităților.

În condițiile existenței unui reprezentant care răspunde, în baza unei norme speciale, derogatorii de la dreptul comun în materie de mandat, în nume propriu pentru obligațiile cesionarului contractului de credit, persoană juridică străină, atât sub aspectul dreptului substanțial, cât și în planul dreptului procesual, atunci instanța de executare competentă să soluționeze cauza urmează a se determina prin raportare la sediul acestuia, față de dispozițiile art. 651 alin. (1) C. proc. civ.."

Cu toate acestea, în cauza de față nu se poate face aplicarea art. 71 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, deși nici debitorul și nici creditorul nu au sediul în România, iar titlul executoriu derivă dintr-un contract de credit cesionat, având în vedere că la dosar nu se regăsesc înscrisuri de unde să rezulte care este sediul societății care are calitatea de reprezentant în România al creditoarei, fiind indicată numai denumirea acestei societăți - E. S.R.L și un sediu procesual ales al acesteia, la sediul societății de avocatură care a formulat și cererea de executare silită în numele societății creditoare.

Or, pentru a putea atrage competența teritorială prin raportare la a doua ipoteză a dispozițiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 71 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010, ar fi fost necesar să se indice și să se facă dovada sediului social al societății care are calitatea de reprezentant în România a cesionarul contractului de credit, respectiv cesionarul creanței.

În consecință, Înalta Curtea urmează să dea relevanță dispozițiilor art. 651 alin. (1) teza finală C. proc. civ., cererea de încuviințare a executării silite fiind, în cazul de față, de competența instanței în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.

Față de toate cele de mai sus, se consideră că, în cauză, operează o competență teritorială exclusivă în favoarea judecătoriei în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) raportat la art. 651 alin. (1) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va stabili competența de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite în favoarea Judecătoriei Pitești.