ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1565/2025

HOTĂRÂRE

23.09.2025

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1565/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău la data de 11.04.2023, contestatorul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata B., anularea executării silite ce face obiectul dosarului execuțional nr. x/2022 al B.E.J. C., invocând prescripția dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contactul de credit nr. x/21.03.2008.

În drept, au fost invocate prevederile art. 706, art. 715 și art. 720 C. proc. civ.

1.2. Judecătoria Buzău, prin sentința nr. 576/31.01.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2023 a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive a acestei instanțe, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că în cauză, astfel cum reiese din înscrisurile anexate contestației la executare, contestatorul este rezident al Regatului Unit al Marii Britanii din anul 2018, împreună cu familia sa, motiv pentru care domiciliul său, în sens procesual, va fi considerat în străinătate, respectiv ca nefiind pe teritoriul României.

Cum la data sesizării organului de executare (29.09.2022), nici domiciliul contestatorului-debitor și nici sediul intimatei-creditoare nu se aflau în țară, competența instanței de executare va fi atrasă, în condițiile art. 651 alin. (1) C. proc. civ., de sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor, aflat în circumscripția Judecătoriei Târgoviște.

1.3. Învestită prin declinare, Judecătoria Târgoviște, prin sentința nr. 2278 pronunțată la data de 14 mai 2025 în dosarul nr. x/2023, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu, a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Buzău, a constatat ivit conflict negativ de competență, a suspendat cauza și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța soluția de declinare a competenței, Judecătoria Târgoviște a reținut incidența în speță a dispozițiilor art. 714 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., precum și a Deciziei nr. 20/2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

Instanța a considerat că, întrucât a fost încuviințată executarea silită de către Judecătoria Buzău prin încheierea din 21.10.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, aceasta din urmă devine instanță competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată, acest aspect nemaiputând fi reanalizat în cadrul contestației la executare propriu-zise.

Aplicând principiul unicității instanței de executare, așa cum a fost detaliat în decizia cu caracter obligatoriu mai sus amintită, Judecătoria Târgoviște a conchis că instanța competentă teritorial să soluționeze contestația la executare este cea care a pronunțat încheierea de încuviințare a executării silite, respectiv Judecătoria Buzău.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. .(1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Declinările reciproce de competență au fost generate de opiniile diferite ale instanțelor cu privire la instanța competentă teritorial să soluționeze în primă instanță contestația la executare formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu intimata B., prin care contestatorul a solicitat anularea executării silite ce face obiectul dosarului execuțional nr. x/2022 al B.E.J. C., invocând prescripția dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contactul de credit nr. x/21.03.2008.

Se observă că, în prezentul demers judiciar, instanțele aflate în conflict au determinat în mod diferit competența teritorială de soluționare a cauzei, apreciind diferit asupra incidenței dispozițiilor art. 651 C. proc. civ. și a efectelor Deciziei nr. 20/2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

În privința cauzelor având ca obiect contestație la executare este relevantă Decizia în interesul legii nr. 20/27.09.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 1083/11.11.2021, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Prin această decizie, s-a stabilit că: "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 din C. proc. civ., instanța de executare competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviințat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel."

În considerentele deciziei, s-a statuat că "încă din momentul încuviințării executării silite (care reprezintă condiția esențială a demarării efective a procedurii execuționale) este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) din C. proc. civ.. Altfel spus, odată stabilită instanța de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menționată, aceasta va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial a soluționa toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel."

Astfel cum reiese din paragraful 47 din Decizia nr. 20/27.09.2021, ceea ce a trebuit să lămurească instanța supremă pe calea mecanismului recursului în interesul legii este dacă, după ce a fost încuviințată executarea silită de către instanța de executare, competența acesteia mai poate fi reevaluată în funcție de domiciliul/sediul debitorului care a formulat contestația la executare. În consecință, această decizie este aplicabilă tuturor situațiilor similare ivite în cadrul cererilor privind incidente apărute în cursul executării silite, iar nu doar situațiilor în care există pluralitate de debitori.

Cum, în speță, cererea de încuviințare a executării silite a fost admisă prin încheierea din 21.10.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022 de către Judecătoria Buzău, competența de soluționare a cauzei având ca obiect contestație la executare urmează a se stabili în favoarea judecătoriei care a încuviințat cererea de executare silită, anume Judecătoria Buzău, ca instanță de executare. Aceasta este concluzia care se impune câtă vreme nu există o situație de excepție cu privire la care legea să prevadă competența altei instanțe decât cea de executare, la care face referire teza finală a alin. (3) al art. 651 din C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat, prin decizia nr. 27 din 06 decembrie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 135 din 10 februarie 2022) că, ulterior dezlegărilor date prin decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, instanțele de judecată nu vor mai putea face abstracție de considerentele care au justificat pronunțarea acestei decizii menite să unifice jurisprudența divergentă existentă anterior în ceea ce privește determinarea instanței de executare (paragraful 68).

Ca atare, deciziile nr. 20/2021 și nr. 27/2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii sunt aplicabile în cauza pendinte, întrucât ele stabilesc instanța competentă pentru orice incident intervenit în cursul executării silite, cum este și cazul contestației la executare.

Așadar, aplicând pentru identitate de raționament statuările din decizia nr. 20/2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și în speța de față, se reține că, în ceea ce privește contestația la executare, competența instanței de executare dobândită la data încuviințării executării silite rămâne aplicabilă pentru întreaga durată a executării silite, indiferent de data sesizării instanței de executare cu cereri sau incidente ulterioare, circumscrise fazei executării silite.

În ceea ce privește momentul invocării excepției de necompetență, se constată că, în procedura de încuviințare a executării silite, în situația în care ar fi fost sesizată o instanță necompetentă teritorial cu o cerere de încuviințare a executării silite, făcând în mod obligatoriu aplicarea dispozițiilor art. 529 alin. (1) din C. proc. civ., privitoare la verificarea competenței sub toate aspectele și în raport cu toate criteriile, această instanță necompetentă teritorial este ținută să trimită dosarul instanței competente, care devine astfel instanță de executare.

În cauză nu este însă incidentă o astfel de ipoteză, excepția de necompetență nefiind invocată la momentul arătat, astfel încât, încă din momentul încuviințării executării silite este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) din C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerea contestatorului în sensul că domiciliul indicat în cererea de executare silită este inexistent, se constată că această susținere este contrazisă de propria afirmație ulterioară din cadrul contestației, prin care acesta a făcut referire la "adresa de domiciliu scriptică din cartea de identitate", aceasta din urmă conducând la concluzia că domiciliul contestatorului este cel menționat în actul de identitate. În acest sens sunt dispozițiile art. 91 din C. civ., conform cărora dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate iar în lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane.

În speță, din verificările instanței în aplicația DEPABD rezultă că domiciliul activ al contestatorului A. în perioada 4.08.2022 - 3.08.2031 se află în sat Zilișteanca, strada x nr. 10, com. Poșta Câlnău, jud. Buzău, astfel că acesta domicilia legal la această adresă atât la data sesizării organului de executare, 29.09.2022, cât și la data înregistrării pe rolul instanței a contestației la executare, 11.04.2023.

Pe de altă parte, conform art. 90 alin. (1) C. civ., "reședința va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut." Prin urmare, atât timp când domiciliul debitorului contestator este cunoscut, nu se pune problema considerării reședinței drept domiciliu în raport cu care să se stabilească instanța competentă, aceasta întrucât, în temeiul prevederii legale indicate, reședința poate fi considerată domiciliu și, implicit, locuința principală doar în situația excepțională când domiciliul nu este cunoscut.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Buzău este instanța competentă teritorial să soluționeze contestația la executare, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 din C. proc. civ.