ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1556/2025

Ședința publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia civilă nr. 403/A/22.07.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2024 al Tribunalului Maramureș, s-a admis excepția inadmisibilității apelului declarat de către A..

S-a respins ca inadmisibil apelul declarat de către A. împotriva sentinței civile nr. 987 pronunțate la data de 25 iunie 2024 de către Judecătoria Târgu Lăpuș în dosarul nr. x/2024.

S-a admis apelul declarat de către B., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorei C., împotriva sentinței civile nr. 987 pronunțate la data de 25 iunie 2024 de către Judecătoria Târgu Lăpuș în dosarul nr. x/2024, care a fost anulată și rejudecând:

S-a admis excepția de necompetență generală a instanței române, excepție invocată din oficiu.

S-a respins ca nefiind de competența instanței române cererea având ca obiect ordonanță președințială formulată de reclamanta B., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorei C., în contradictoriu cu pârâtul A..

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de recurs A..

La termenul de judecată din 25.09.2024, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. reținând lipsa părților de la dezbateri și faptul că acestea nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Prin decizia civilă nr. 75/16.04.2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, s-a perimat recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 403/A din 22.07.2024 a Tribunalului Maramureș, pronunțate în dosar nr. x/2024.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 75/16.04.2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 20 mai 2025 și a fost repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie .

În susținerea recursului, recurentul-pârât a arătat, în esență, că, deși a recurat decizia din apel, nu a putut depune diligențe în vederea judecării cauzei, din motive medicale și financiare; și-a pierdut locul de muncă din motive de sănătate și are în întreținere un minor de 14 ani pe care îl crește singur.

Recurentul pârât a arătat că nu putea cunoaște temeiurile legale și că instanța nu l-a informat până la data de 16.04.2025 despre termenul în care se perimă cauza. De asemenea, instanța nu putea constata perimarea câtă vreme nu a existat o nouă stăruință a părților, astfel că trebuia să mențină suspendarea judecății.

Consideră că perimarea a intervenit din vina instanței, care nu i-a comunicat în încheierea din 25.09.2025 care este termenul de perimare și nici pe ce perioadă se suspendă judecata cauzei.

III. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate ce pot fi circumscrise motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În cauză, se observă că recurentul-pârât reproșează instanței de recurs încălcarea unor reguli de procedură, în sensul că, deși la termenul din 25.09.2024 a dispus suspendarea judecății pentru lipsa părților, a reluat ulterior judecata, fără a exista o stăruință a vreunei părți interesate în acest sens, și a constatat perimarea; a mai susținut că în cuprinsul încheierii de suspendare instanța nu a inserat care este perioada pe care se dispune suspendarea și nici care este termenul de perimare a cauzei.

Înalta Curte constată că, deși recurentul nu a indicat punctual vreun motiv de nelegalitate, criticile formulate de acesta din perspectiva întrunirii cerințelor perimării se pot încadra în motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), urmând a fi examinate din această perspectivă.

Potrivit dispozițiilor art. 416 C. proc. civ.:

"(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță".

Pornind de la dispozițiile legale precitate, rezultă că perimarea este o sancțiune procedurală care se bazează pe prezumția de desistare a părții de cererea formulată, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată. Ea intervine în cazul nerespectării cerinței de a exista continuitate între actele de procedură și constă în stingerea procesului în faza în care acesta se găsește, din cauza rămânerii lui în nelucrare, din vina părții, un anumit timp prevăzut de lege.

Rămânerea cauzei în nelucrare și culpa părții, astfel cum fără echivoc rezultă din cuprinsul primului alineat al art. 416 C. proc. civ., mai sus redat, sunt cele două elemente esențiale care definesc perimarea ca pe o sancțiune procedurală, fundamentată pe o prezumție de desistare de la judecată.

Prin urmare, pentru a opera perimarea, trebuie îndeplinite cumulativ condițiile care se desprind din prevederile art. 416 alin. (1) C. proc. civ., anume: învestirea instanței cu o cerere care a declanșat o judecată în primă instanță sau într-o cale de atac, rămânerea pricinii în nelucrare timp de 6 luni și lăsarea în nelucrare să se datoreze culpei părților.

Aplicând aceste aspecte de ordin teoretic la cazul concret al speței, se constată următoarele:

Curtea de Apel Cluj a fost învestită cu soluționarea recursului declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 403/A din 22.07.2024 a Tribunalului Maramureș, pronunțate în dosar nr. x/2024.

În etapa procesuală a recursului, judecata a fost suspendată la data de 25 septembrie 2024, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru lipsa părților.

La 27 martie 2025 s-a întocmit referatul privind verificarea, din oficiu, a dosarelor suspendate, iar prin rezoluția din 31 martie 2025 s-a fixat termen de judecată la 16 aprilie 2025, cu citarea părților.

La termenul din 16 aprilie 2025, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a constatat perimat recursul, constatând că de la data suspendării pricinii, 25 septembrie 2024, și până la data întocmirii referatului, au trecut mai mult de 6 luni, iar părțile nu au formulat nicio cerere de repunere pe rol a cauzei.

Prin memoriul de recurs, recurentul-pârât a criticat decizia în sensul că, deși judecata cauzei a fost suspendată, în mod eronat instanța a repus cauza pe rol, în condițiile în care nu a existat o nouă stăruință a părților în acest sens și a constatat perimarea.

Înalta Curte constată că, după suspendarea pricinii în cauză nu s-a mai efectuat, vreme îndelungată, niciun act de procedură care să conducă la reluarea judecății, motiv pentru care s-a întocmit de către grefa instanței referatul privind verificarea din oficiu a dosarelor suspendate, iar la termenul acordat pentru examinarea acestui incident procedural, instanța a constatat că a intervenit sancțiunea perimării cererii de recurs.

Or, în raport cu dispozițiile art. 416 C. proc. civ., Înalta Curte reține că termenul de perimare este un termen procedural legal peremptoriu și are un caracter imperativ, durata lui (6 luni în materie civilă) fiind destinată îndeplinirii formelor prescrise de lege pentru reluarea judecății; acest termen începe să curgă de la data ultimului act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță.

Așadar, contrar susținerii recurentului-pârât, nu se poate reține că instanța trebuia să mențină suspendarea judecății pe un termen nedefinit, până la momentul în care una din părțile interesate ar fi formulat cerere de repunere pe rol, câtă vreme prin dispozițiile art. 416 C. proc. civ. legiuitorul a prevăzut în mod expres un termen imperativ de 6 luni la împlinirea căruia operează sancțiunea perimării.

Prin urmare, în lipsa diligențelor efectuate de partea interesată în vederea soluționării cauzei, instanța în mod just a procedat la perimarea recursului, întrucât, așa cum s-a arătat supra, perimarea intervine ca urmare a nestăruinței părții în judecată în termenul prevăzut de lege.

Referitor la condiția necesară pentru a opera perimarea - pricina să fi rămas în nelucrare din vina părții - se constată că niciuna dintre părțile cauzei nu s-a preocupat, înăuntrul termenului de perimare, să depășească impedimentul procesual ce a lăsat cauza în nelucrare, efectuând demersuri prin formularea unei cereri de repunere pe rol; aceste diligențe trebuiau efectuate de recurentul-pârât în virtutea calității sale de parte în proces, în scopul finalizării judecății care nu poate sta în nelucrare pe o perioadă nelimitată.

Din acest punct de vedere, instanța apreciază că operează o culpă procesuală a părții, dată fiind pasivitatea în care a rămas pe perioada suspendării cauzei.

De asemenea, în speță nici nu s-a făcut dovada că recurentul-pârât s-ar fi aflat în imposibilitate de a acționa în sensul existenței unor "motive care nu sunt imputabile părții" folosită de textul art. 416 alin. (1) C. proc. civ., lipsa resurselor financiare și deteriorarea stării de sănătate neconstituind astfel de motive în contextul legal menționat, nefiind dovedit că a fost vorba despre o împiedicare obiectivă, care să îl pună pe actualul recurent în imposibilitate de a acționa.

Față de aspectele referitoare la lipsa cunoștințelor juridice și a resurselor financiare, partea putea apela la mijloacele legale puse la îndemână de către legiuitor, cum ar fi formularea unei cereri de acordare a ajutorului public judiciar sub forma asistenței gratuite.

Mai mult, se observă că recurentul nu a depus nici un document care să probeze că starea precară de sănătate l-a pus în imposibilitate să acționeze, făcând simple afirmații nesusținute prin cererea de recurs.

Fără temei afirmă recurentul-pârât că este culpa instanței întrucât nu a inserat în considerentele încheierii de suspendare care este termenul de perimare, partea neavând cunoștințe juridice.

Astfel, termenul de perimare este prevăzut de C. proc. civ., părțile litigante putând lua oricând cunoștință de prevederile actelor normative, cu atât mai mult cu cât tuturor subiectelor de drept le este aplicabil, cu valoare de prezumție legală absolută, principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoașterea legii (nemo censetur ignorare legem).

Pe de altă parte, art. 233 alin. (1) lit. j) din C. proc. civ., stabilește cuprinsul încheierii, arătând că se menționează soluția dată și măsurile luate de instanță, cu arătarea motivelor, în fapt și în drept, care susțin acea soluție. Or, pronunțând o soluție de suspendare a judecății cauzei, norma de procedură indicată instituie în sarcina instanței obligația de motiva în fapt și în drept această măsură, și nu obligația de a face mențiuni privind incidența altor instituții procesuale, cum ar fi perimarea.

De asemenea, contrar susținerii recurentului care a considerat că instanța era obligată să arate pe ce perioadă se suspendă judecata cauzei, se constată că o astfel de obligație nu este instituită de normele legale, ea fiind dealtfel imposibilă din punct de vedere obiectiv, instanța neavând posibilitatea de a anticipa conduita părților.

Reținând că recurentul-pârât nu a îndeplinit, din motive imputabile, acte de procedură pentru soluționarea litigiului, prin realizarea vreunui act de procedură în interiorul termenului de 6 luni de la momentul pronunțării încheierii de suspendare, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a dat eficiență dispozițiilor legale în materia perimării și s-a constatat perimată cererea de recurs formulate de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 403/A din 22.07.2024 a Tribunalului Maramureș, pronunțate în dosar nr. x/2024.

În consecință, fiind lipsite de temei criticile la adresa soluției de perimare, Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei nr. 75 din 16 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2025.