ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 744/2013

Asupra recursului

de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 287 din 2 iulie 2012 pronunțată de Curtea de

Apel București - Secția I Penală, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

republicată a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții

Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 57 alin. (2) C. proc. pen., cerere formulată de

petenta A. în dosarul

nr. 4729/2/2012.

Prin aceeași sentință, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația

formulată de petenta A.

Împotriva acestei sentințe, petenta

A.

a declarat recurs.

Examinând recursul declarat de contestatoarea

A.

, înalta Curte constată că acesta este nefondat

pentru următoarele considerente:

I. Referitor la recursul declarat de petenta împotriva dispoziției de

respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale în

vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 57

alin. (2) C. proc. pen.:

După cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992,

modificată și republicată, „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în

orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia".

Rezultă, așadar, că alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată,

prevede condiții privind atât obiectul excepției de neconstituționalitate -

respectiv legi sau ordonanțe în vigoare sau dispoziții în vigoare ori asemenea acte normative - cât și o condiție relativă la existența unei legături între norma

atacată sub aspectul constituționalității și obiectul cauzei cu soluționarea

căreia a fost investită instanța în fața căreia s-a invocat excepția de

neconstituționalitate.

Se va constata totodată că alin. (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992

cuprind alte două condiții de admisibilitate ale excepțiilor de

neconstituționalitate, vizând titularul dreptului de a invoca o asemenea

excepție (părțile, procurorul sau instanța din oficiu) și nepronunțarea

anterioară a unei decizii privind neconstituționalitatea acelorași reglementări

de către Curtea Constituțională.

Cu privire la modul de soluționare a cererii de sesizare a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 prevăd că aceasta

se realizează printr-o încheiere motivată, iar art. 29 alin. (5) statuează

sancțiunea aplicabilă în situațiile în care excepția invocată nu îndeplinește

condițiile stipulate în alin. (1), (2) sau (3) din articolul indicat, respectiv inadmisibilitatea excepției.

Din verificarea actelor dosarului instanța de recurs constată că obiectul

judecății în primă instanță îl reprezintă contestația la executare formulată de

petenta A..

Se reține, de asemenea, că recurentul contestator, a solicitat sesizarea

Curții Constituționale pentru a se pronunța cu privire la excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor referitoare la procedura informării în cazul

cererilor de strămutare a cauzelor penale.

Din analiza normelor criticate sub aspectul constituționalității, prin

raportare la obiectul cauzei în cursul judecării căreia au fost invocate

excepțiile, se constată că-în mod just instanța investită cu soluționarea cererii de contestație la executarea constatat inadmisibilitatea excepției, deoarece

normele criticate nu au legătură cu soluționarea cauzei, care are ca obiect

contestarea cheltuielilor judiciare ce i-au fost aplicate petentei într-o cauză

penală, ci privesc procedura informării în cazul cererilor de strămutare.

Astfel, în mod întemeiat prima instanță a apreciat că petenta nu a oferit temeiuri care să dovedească existența unei legături între excepția invocată și

soluționarea cauzei, constatându-se în mod just că excepția de neconstituționalitate invocată nu îndeplineau cumulativ condițiile de

admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, fiind inadmisibilă,

hotărârea pronunțată fiind legală, temeinică și complet motivată.

II. Referitor la recursul declarat de petenta împotriva dispoziției de

respingere, ca inadmisibilă, a contestației la executare:

Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că dispozițiile art. 464 C. proc. pen., invocat de petenta drept temei

juridic al cererii sale, se referă la contestațiile contra executării amenzilor

judiciare aplicate în baza art. 198 C. proc. pen., ori în cazul

de față, analiza actelor și lucrărilor dosarului nu relevă faptul că petentei i-ar fi

fost aplicate astfel de amenzi a căror punere în executare să o poată ca atare

contesta.

Contestația la executare este un mijloc jurisdicțional prin intermediul

căruia se soluționează anumite incidente ivite în cursul punerii în executare a

hotărârilor penale definitive.

Analizându-se hotărârea contestată, prin prisma motivelor invocate, Curtea constată că potrivit art. 461 alin. (1) C. proc. pen. „contestația contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a)

când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b)

când executarea este îndreptată împotriva altei persoane-decât cea

prevăzută în hotărârea de condamnare;

c)

când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se

execută sau vreo împiedicare la executare;

d)

când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în

cursul executării".

Se constată așadar că, în cauză, motivele invocate de contestatoare nu

se regăsesc între cele expres și limitativ prev. de dispozițiile art. 461 alin. (1)

C. proc. pen.

Totodată, Codul de procedură penală reglementează posibilitatea

contestației privitoare la dispozițiile civile ale hotărârii (în art. 463 C. proc. pen.

), respectiv, contestația privitoare la amenzile judiciare (în

art. 464 C. proc. pen.).

Rezultă, așadar, că în ceea ce privește cheltuielile judiciare, Codul de

procedură penală nu cuprinde dispoziții referitoare la posibilitatea formulării

unei contestații la executare, neputându-se aplica prin analogie dispozițiile

art. 463 sau 464 C. proc. pen., menționate anterior.

În consecință, contestația la executare formulată de contestatoare a

fost, în mod corect, respinsă ca inadmisibilă.

Față de considerentele arătate, înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de petenta A..

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta petentă va fi

obligată la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta A.

împotriva sentinței penale

nr. 287 din 2 iulie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I

Penală.

Obligă recurenta petentă la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare

către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 28 februarie 2013.