ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 16 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 132/20.09.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, printre altele, Judecătoria Rupea, în baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 2 ani și 1 lună închisoare pentru săvârșirea în concurs real a infracțiunilor de fals intelectual, prev. de art. 321 alin. (1) din C. pen., uz de fals, prev. de art. 323 teza I din C. pen., și complicitate la braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. c) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 407/2006, rap. la art. 48 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. e) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 407/2006 (faptă din 25 septembrie 2019).

În baza art. 91 din C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani și 1 lună închisoare pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, pe durata căruia a obligat pe inculpat la respectarea obligațiilor prevăzute de art. 93 alin. (1) lit. a)-e), alin. (2) și alin. (3) din C. pen., cu aplic. art. 404 alin. (2) din C. proc. pen.

Pe latură penală, a pronunțat soluții și cu privire la inculpații B., C. și D..

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 19 și art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., respectiv art. 1349 din C. civ. și urm., cu ref. la art. 86 din C. proc. pen. și art. 10, 11 alin. (1) și (2), art. 13 alin. (1) și (2) și art. 22 din Legea nr. 132/2017, a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de părțile civile E., F., G., H., I., J., K. și a obligat pe inculpatul D. la plata către acestea a daunelor materiale și morale conform dispozitivului.

În baza art. 20 alin. (1) din C. proc. pen., a luat act că Statul Român, prin Garda Forestieră Brașov, nu s-a constituit parte civilă în cauză în mod legal.

În baza art. 404 alin. (4) lit. d) din C. proc. pen. și art. 112 alin. (1) lit. b) din C. pen., a dispus confiscarea specială a unor bunuri, conform dispozitivului.

Printre altele, în baza art. 47 din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 și ale Ordinului Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, nr. 539 din 25.08.2009 (Anexa nr. IV), a dispus anularea permisului de vânătoare permanent cu seria x nr. x, emis la data de 23.08.2010 de A.V.P.S. Rupea, pe numele lui A..

În baza art. 404 alin. (4) din C. proc. pen., a dispus desființarea totală a autorizației de vânătoare individuală seria x nr. x din data de 10.10.2019.

A obligat pe inculpați la plata cheltuielilor de judecată avansate de stat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal Parchetul de pe lângă Judecătoria Rupea, inculpații A., B., C. și D., părțile civile E., F., G., H., I., J., K. și partea civilă Garda Forestieră Brașov.

Prin decizia penală nr. 507/Ap din data de 17 iunie 2025, Curtea de Apel Brașov, secția penală, în conformitate cu dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Rupea, de inculpații A., B., C., D. și de partea civilă Garda Forestieră Brașov, a desființat hotărârea atacată pe latură penală, precum și pe latură civilă, cu privire la modul de soluționare a acțiunii civile exercitate de către partea civilă Garda Forestieră Brașov și cu privire la soluția de respingere, ca neîntemeiată, a cererii inculpatului D. privind obligarea la plată a părții responsabile civilmente L. S.A., și rejudecând în aceste limite:

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., cu referire la art. 48 alin. (1) lit. a) și art. 39 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 407/2006, a achitat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. e) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 407/2006 (faptă din 25 septembrie 2019).

În temeiul art. 30 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, coroborat cu art. 49 din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic, nr. 407/2006, a dispus trimiterea rechizitoriului din prezenta cauză și a prezentei decizii către I.P.J. Brașov, în vederea aducerii la îndeplinire a atribuțiilor specifice în legătură cu fapta în raport de care s-a reținut că nu poate fi angajată decât răspunderea contravențională a inculpatului A. (infracțiunea de braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. e) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 407/2006, săvârșită în data de 25 septembrie 2019, în raport de care a fost dispusă soluția de achitare).

În baza art. 16 alin. (1) lit. f) raportat la art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals intelectual, prev. de art. 321 alin. (1) din C. pen., uz de fals, prev. de art. 323 teza I din C. pen., respectiv complicitate la braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. c) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 407/2006, rap. la art. 48 alin. (1) din C. pen.

Pe latură penală, a dispus soluții și cu privire la inculpații B., C. și D..

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., coroborat cu art. 19, art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 1357 și art. 1381 și art. 1382 din C. civ., a admis acțiunea civilă exercitată de partea civilă Garda Forestieră Brașov și a obligat pe inculpații A., C., B. și D., în solidar, la plata sumei de 6000 de euro cu titlu de daune materiale către această parte civilă.

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins apelurile declarate de părțile civile E., F., G., H., I., J. și K..

A înlăturat dispozițiile privind anularea permisului de vânătoare permanent cu seria x nr. x, emis la data de 23.08.2010 de A.V.P.S. Rupea, pe numele lui A..

În baza art. 30, art. 30

2

și art. 47 din Legea nr. 407/2006 și art. 11 din Regulamentul pentru tipărirea, înserierea, gestionarea, eliberarea și anularea permiselor de vânătoare și pentru preschimbarea permiselor de vânătoare aflate în uz, prevăzut în Anexa nr. IV la Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale nr. 539/2009 pentru aprobarea regimului permiselor de vânătoare, a dispus comunicarea unei copii a prezentei decizii Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, în vederea anulării permisului de vânătoare permanent cu seria x nr. x, emis la data de 23.08.2010 de A.V.P.S. Rupea, pe numele lui A..

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu contraveneau.

A dispus cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că fapta inculpatului A. de a emite concomitent două autorizații individuale în aceeași dată, pentru aceeași perioadă și același fond cinegetic, nu constituie infracțiunea de braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. e) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 407/2006 ("emiterea de autorizații de vânătoare prin care se depășesc cotele de recoltă și cifrele de intervenție aprobate pentru fiecare gestionar"), ci contravenția prev. de art. 48 alin. (1) lit. a), cu referire la art. 39 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 407/2006.

Astfel, cu privire la faptele pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. constând în aceea că, la data de 25 septembrie 2019, în calitate de conducător al AVPS Rupea, a emis autorizațiile individuale nr. x și y, fiecare dintre acestea conferind dreptul de "recoltare" a câte unui cerb mascul selecție (fond cinegetic Racoș), iar la aceeași dată, în baza autorizației nr. x, a fost împușcat un cerb mascul selecție, organizatorul vânătorii fiind B., curtea de apel a pronunțat o soluție de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

De asemenea, consecutiv, în temeiul art. 30 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, conform căruia "în cazul în care fapta a fost urmărită ca infracțiune și ulterior s-a stabilit de către procuror sau de către instanță că ea ar putea constitui contravenție, actul de sesizare sau de constatare a faptei, împreună cu o copie de pe rezoluția, ordonanța sau, după caz, de pe hotărârea judecătorească, se trimite de îndată organului în drept să constate contravenția, pentru a lua măsurile ce se impun conform legii", coroborat cu art. 49 din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic, nr. 407/2006, potrivit căruia "constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor prevăzute la art. 48 se fac de către personalul salariat cu atribuții în domeniul cinegetic din cadrul administratorului fondului cinegetic național și al gestionarilor fondurilor cinegetice, de personalul structurilor de administrare a ariilor naturale protejate, de ofițerii și agenții de poliție din cadrul Poliției de Frontieră Române pentru faptele constatate în zona specifică de competență, de ofițerii și agenții de poliție din cadrul Poliției Române, de ofițerii și subofițerii din cadrul Jandarmeriei Române, precum și de alte persoane specializate în domeniul cinegetic împuternicite în acest scop de către conducătorul autorității publice centrale care răspunde de vânătoare.", curtea de apel a dispus trimiterea rechizitoriului din prezenta cauză și prezenta decizie a instanței de apel către I.P.J. Brașov, în vederea aducerii la îndeplinire a atribuțiilor specifice în legătură cu fapta în raport de care s-a reținut că nu poate fi angajată decât răspunderea contravențională a inculpatului A..

În drept, s-a reținut că fapta inculpatului A. care a omis cu intenție să insereze mențiunea fondului cinegetic în cuprinsul autorizației nr. x din data de 10 octombrie 2019, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual, prev. de art. 321 alin. (1) din C. pen.

S-a mai reținut că, în drept, fapta aceluiași inculpat de folosire a înscrisului reprezentat de autorizația nr. x din data de 10 octombrie 2019 prin înmânarea acestuia organizatorului vânătorii din aceeași dată (C.) și, ulterior, prin intermediul numitului C. titularului autorizației (D.), întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de uz de fals, prev. de art. 323 teza I din C. pen.

Totodată, s-a reținut că, în drept, fapta inculpatului A., constând în punerea la dispoziția participanților vânătorii organizate la data de 10 octombrie 2019, a instrumentelor scriptice (autorizația seria x nr. x), pentru împușcarea, fără drept, pe fondul cinegetic 6 Racoș, a unui mascul de cerb selecție, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. c) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 407/2006, sub forma de participație penală a complicității prev. de art. 48 alin. (1) din C. pen.

Curtea de apel a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale pentru toate infracțiunile imputate inculpatului A. și a dispus, pe cale de consecință, încetarea procesului penal.

***

La data de 28 iulie 2025, prin e-mail, inculpatul A. a declarat recurs în casație împotriva deciziei penale nr. 507/Ap din data de 17 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2022.

În motivarea cererii de recurs în casație, referitor la fapta săvârșită în data de 25 septembrie 2019, recurentul a apreciat că se impune schimbarea temeiului achitării din art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. în art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., cu înlăturarea consecințelor subsidiare din punct de vedere contravențional.

Sub acest aspect, recurentul a arătat că, deși aparent soluția de achitare nu poate fi atacată cu recurs în casație, în opinia sa, este admisibilă calea de atac de față, iar dispozițiile prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. sunt neconstituționale, din moment ce promovarea unei căi extraordinare de atac ce verifică legalitatea este exclusă în cazul în care se dispune achitarea, respectiv este schimbat motivul pe care s-a întemeiat soluția de achitare, fiind încălcate principiile constituționale reglementate prin prevederile referitoare la universalitate și legalitate, egalitate de tratament, accesul liber la justiție, dreptul la apărare, respectiv dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, garantate la nivel CEDO.

Cu alte cuvinte, recurentul a apreciat că, întrucât hotărârea de achitare pronunțată de instanța de apel nu poate fi verificată prin promovarea unei căi extraordinare de atac, există riscul ca instanțele de apel să pronunțe astfel de soluții în mod arbitrar, știind că acestea nu pot fi verificate ulterior sub aspectul legalității.

Așadar, raportat la art. 15 din Constituție, procesul penal este guvernat de principiul legalității, nefiind astfel justificată excluderea verificării legalității cu privire la soluția de achitare.

Mai mult, așa cum pe calea recursului în casație se urmărește ca nicio persoană să nu fie condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, este firesc, în opinia recurentului, să existe posibilitatea de a cenzura hotărârea instanței de apel și în ipoteza în care este schimbat temeiul soluției de achitare, cum este cazul situației de față, iar decizia nu este legală, întrucât, prin schimbarea motivului pe care se întemeiază soluția de achitare, este evident că s-a agravat situația inculpatului, fiind schimbat temeiul din fapta nu există în materialitatea sa, în fapta nu este prevăzută de legea penală, în această ipoteză putând fi antrenată răspunderea contravențională a inculpatului.

Conchizând, recurentul a apreciat ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., dacă se aplică exclusiv în ipoteza unei condamnări, nu și în ipoteza unei achitări, impunându-se sesizarea Curții Constituționale cu această excepție.

În concret, recurentul a susținut că emiterea celor două autorizații ce au făcut obiect al acuzației penale în cauză, în același moment și cu siguranță anterior recoltării cerbului vânat în data de 25.09.2019 în baza autorizației nu reprezintă o infracțiune, ci este o conduită permisă de lege.

Deopotrivă, a arătat că din materialul probator nu rezultă faptul că autorizația nr. x/25.09.2019 a fost eliberată după ce fusese deja recoltat cerbul în baza autorizației nr. x/25.09.2019 pe fondul Racoș. De altfel, autorizațiile au număr consecutiv, au fost emise în aceeași zi și în același moment, iar acest lucru este permis de lege, așa cum s-a arătat în cele ce preced.

În plus, recurentul a apreciat, în esență, că nu s-a ținut cont de o distincție extrem de importantă, care deosebește infracțiunea prevăzută de art. 42 alin. (1) lit. e) de contravenția prevăzută de art. 48 alin. (1) lit. a) prin raportare la art. 39 alin. (1) lit. d) din Legea 407/2006 - nerealizarea cotei de recoltă pe gestionar pentru vânatul sedentar ori depășirea cotei de recoltă pe fond cinegetic, fără motive justificate, motiv pentru care instanța de apel a constatat în mod greșit că fapta nu este prevăzută de legea penală, respectiv că fapta inculpatului atrage exclusiv răspunderea contravențională.

Totodată, recurentul a apreciat că este criticabilă prin prisma cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. și dispoziția de trimitere a rechizitoriului din prezenta cauză și a deciziei recurate către I.P.J. Brașov, în vederea aducerii la îndeplinire a atribuțiilor specifice în legătură cu fapta în raport de care s-a reținut că nu poate fi angajată decât răspunderea contravențională a sa -infracțiunea de braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. e) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 407/2006, săvârșită în data de 25 septembrie 2019, în raport de care a fost dispusă soluția de achitare.

Sub acest aspect, a argumentat că dispoziția de a constata că este antrenată exclusiv răspunderea contravențională echivalează cu o condamnare, conform jurisprudenței CEDO, întrucât mutatis mutandis, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", din perspectiv jurisprudenței CEDO, poate fi asimilată cu "nu este prevăzută de legea contravențională".

Recurentul a solicitat să se constate că în mod greșit instanța de apel a reținut că fapta este contravenție, având în vedere că prin simpla emitere a autorizațiilor de vânătoare concomitent s-ar depăși cota de recoltă, cu precizarea că această interpretare nu poate fi primită, legiuitorul incriminând exclusiv ipoteza în care se depășește cota de recoltă.

De altfel, pentru clarificarea unor astfel de situații, se arată foarte clar că se pot emite mai multe autorizații individuale de vânătoare în același timp și pe același fond de vânătoare.

Mai mult, inclusiv în materie contravențională, instanța de judecată nu poate dispune cu privire la situații ipotetice, fiind necesar a fi depășită efectiv cota de recoltă, chestiune care nu s-a întâmplat, motiv pentru care fapta nu este nici măcar contravenție.

În opinia apărării, se impune a fi cenzurată această soluție dat fiind că instanța a constatat cu titlu de autoritate de lucru judecat că poate fi angajată răspunderea contravențională a inculpatului, organele abilitate fiind ținute de această constatare care intră în puterea lucrului judecat.

Recurentul a criticat și soluția de încetare a procesului penal pornit împotriva sa, apreciind ca fiind incident cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. -în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal, cu argumentarea că ar fi trebuit dispusă o soluție de achitare pentru infracțiunile de:

- uz de fals, prev. de art. 323 teza I din C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

- complicitate la infracțiunea de braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. c) și alin. (2) lit. a) din Legea 407/2006 rap. la art. 48 din C. pen., întrucât, pe de o parte, instanța de apel a depășit limitele obiectului judecății în ceea ce privește fapta care îi este imputată, iar pe de altă parte, lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii de braconaj reținute în sarcina coinculpatului D. relativ la vânătoarea la cerb din 25.09.2019 în raport de care s-a reținut complicitatea.

Recurentul a mai arătat că în speță nu este îndeplinită situația premisă a textului incriminator constând în depășirea cotei de recoltă, deci practic recoltarea unui exemplar în plus, pentru ca fapta să existe în materialitatea sa, fie ca infracțiune - art. 39 alin. (1) lit. a) rap. la art. 42 alin. (1) lit. e), fie ca și contravenție - art. 39 alin. (1) lit. d) teza a doua rap. la art. 48 alin. (1) lit. a) din Legea 407/2006.

Ipoteza pe care se fundamentează integral atât acuzațiile parchetului, cât și hotărârea instanțelor este aceea că autorizația nr. x/10.10.2019 nu este valabilă, însă acest lucru nu poate fi primit, întrucât ipoteza reglementată de art. 42 alin. (1) lit. c) presupune existența unei autorizații valabile și participarea la vânătoare fără a fi trecut în ea.

În plus, apărarea a apreciat că argumentele instanței cu privire la participarea la vânătoare a mai multor persoane decât cele înscrise în autorizația individuală nu îl pot viza pe inculpatul A. și, făcând trimitere la probele administrate în cauză și la dispozițiile legale incidente, a arătat că odată cu emiterea autorizațiilor (cea colectivă și cea individuală), responsabilitatea inculpatului A. a încetat, el neputând fi ținut răspunzător pentru modul în care a fost organizată vânătoarea și nici pentru respectarea sau nu a regulilor de către organizatori sau participanți.

În ultimul rând, inculpatul a circumscris cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. - s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, soluția instanței de apel de înlăturare a dispozițiilor privind anularea permisului de vânătoare permanent, cu seria x nr. x, emis la data de 23.08.2010 de A.V.P.S. Rupea, pe numele său și, în baza art. 30, art. 30

2

și art. 47 din Legea nr. 407/2006 și art. 11 din Regulamentul pentru tipărirea, înserierea, gestionarea, eliberarea și anularea permiselor de vânătoare și pentru preschimbarea permiselor de vânătoare aflate în uz, prevăzut în Anexa nr. IV la Ordinul Ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale nr. 539/2009 pentru aprobarea regimului permiselor de vânătoare, a comunicării unei copii a deciziei din apel Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, în vederea anulării permisului de vânătoare permanent anterior menționat.

În continuare, recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 30 și art. 47 din Legea nr. 407/2006 cu privire la sintagma - a săvârșit o faptă sancționată ca infracțiune din cuprinsul art. 30 din Legea 407/2006, respectiv sintagma a săvârșit una dintre faptele prevăzute la art. 42 și art. 43, apreciind că aceste dispoziții sunt neconstituționale, fiind lipsite de previzibilitate și claritate, venind astfel în conflict cu principiul fundamental privind respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție, întrucât simpla săvârșire a unei fapte nu presupune automat atragerea răspunderii, chiar și contravenționale pentru ea, fiind necesar să existe o stabilire a vinovăției în sens penal, o condamnare pentru o asemenea faptă, condiție pe care legea nu o prevede, încălcându-se inclusiv prezumția de nevinovăție.

Astfel, în opinia recurentului, deși instanța de apel aparent îndreaptă soluția primei instanțe prin care s-a dispus anularea permisului de vânătoare, în realitate, prin trimiterea către organele abilitate a soluției dispuse în vederea anulării, nu face altceva decât să transforme aceste organe în simpli executanți, iar această dispoziție de trimitere către organele abilitate în vederea anulării permisului de vânătoare echivalează cu o pedeapsă, în sensul jurisprudenței CEDO.

Cu alte cuvinte, instanța de apel nu avea dreptul să trimită soluția către organele abilitate în vederea anulării permisului de vânătoare, ci exclusiv să trimită în vederea luării măsurilor ce se impun. Or, instanța de apel impune organelor abilitate să dispună anularea permisului de vânătoare, depășindu-și atribuțiile și stabilind, astfel, chiar indirect, o pedeapsă pentru inculpat, în afara cadrului legal.

În drept, recurentul a invocat cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7, 8 și 12 din C. proc. pen.

Cu privire la cererea de recurs în casație formulată de către recurentul inculpat A. nu au fost depuse concluzii scrise.

După efectuarea comunicărilor prevăzute de art. 439 din C. proc. pen., dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde a fost înregistrat, pe rolul secției penale, la data de 15.09.2025, sub nr. x/2022.

Prin referatul din 15.09.2025, s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 16.10.2025.

Raportul întocmit de către magistratul asistent desemnat în cauză a fost depus la dosar la data de 15 octombrie 2025.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 507/Ap din data de 17 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, din perspectiva dispozițiilor art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 440 din C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată că cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. este introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. și îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație.

Din examinarea cererii de recurs în casație rezultă și îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., precum și a cerințelor de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menționate numele și prenumele inculpatului, hotărârea care se atacă, domiciliul, precum și semnătura apărătorului său ales.

Procedând la verificarea dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora), Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată că, în cauza de față, recurentul inculpat A. a invocat, în primul rând, cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Prin decizia recurată, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., cu referire la art. 48 alin. (1) lit. a) și art. 39 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 407/2006, Curtea de Apel Brașov a achitat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. e) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 407/2006 relativ la fapta din 25 septembrie 2019.

Se constată că recurentul a subsumat acestui caz de casare chestiunea privind o pretinsă schimbare eronată a temeiului achitării din art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Or, cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. presupune o soluție de condamnare (cu executare în regim de detenție sau cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei), renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei pentru o faptă care se presupune că nu este tipică.

Prin urmare, cazul de casare invocat nu poate fi analizat nici măcar formal în condițiile în care în cauză nu a fost pronunțată o soluție de condamnare, așa cum s-a arătat în cele ce preced, ci de achitare, cererea neavând aptitudinea de a declanșa controlul de legalitate al deciziei penale atacate, în limitele cazului de casare invocat.

Totodată, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Raportat la criteriile de exigență ale condiției supuse analizei și la sfera cazurilor de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., astfel cum au fost consacrate în practică și jurisprudență, se reține prioritar faptul că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora), raportat la art. 438 din C. proc. pen., care stabilește cazurile în care se poate face recurs în casație, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenței motivării cererii de recurs în casație și a unei concordanțe aparente a acesteia cu unul dintre motivele expres prevăzute de lege.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și/sau procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs în casație prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., invocat de către recurent.

Referitor la acest caz de recurs în casație, se reține că acesta privește situațiile în care, în raport cu actele și lucrările dosarului, s-a reținut în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen. (respectiv lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se încetarea procesului penal.

Deși prin intermediul recursului în casație declarat pentru cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. se poate tinde, în urma trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, atât la pronunțarea unei soluții de condamnare sau renunțare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei (dacă este formulat de procuror sau partea civilă), cât și la pronunțarea unei hotărâri de achitare a inculpatului (când este exercitat de acesta), cazul de casare supus analizei poate fi promovat doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii, respectiv doar în acele situații în care dispozițiile legale ce reglementează o cauză de încetare a procesului penal au fost reținute de către instanțele de fond și apel, cu toate că nu erau aplicabile.

Este de menționat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existența cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate.

Astfel, de pildă, în cazul prescripției răspunderii penale, analiza este strict limitată la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei și legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanța de apel, având însă în vedere eventuala incidență a unor cauze de suspendare sau întrerupere a cursului acestui termen.

În jurisprudența instanței supreme, s-a apreciat că se circumscrie acestui caz de recurs în casație critica soluției de încetare a procesului penal întemeiată greșit pe intervenirea prescripției răspunderii penale atunci când aceasta a fost pronunțată fără a se ține seama de cererea inculpatului de continuare a procesului penal formulată în temeiul art. 18 din C. proc. pen. (deciziile nr. 262/RC din 17 octombrie 2014, nr. 234/RC din 26 iunie 2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală) ori când au fost aplicate dispozițiile art. 153 - art. 156 din C. pen., fără, însă, să fi fost incidente (deciziile nr. 251/RC din 20 iunie 2019, nr. 174/RC din 15 mai 2019, nr. 286/RC din 22 septembrie 2015 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

Or, recurentul nu critică niciuna dintre aceste situații care vizează în concret normele ce reglementează prescripția răspunderii penale drept cauză de încetare a procesului penal.

Se mai reține că acest caz de recurs în casație a fost reconfigurat prin Decizia Curții Constituționale nr. 50/2025, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 328 din 11 aprilie 2025, putând fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. și motive care vizează o pretinsă greșită nedispunere a încetării procesului penal, ca urmare a constatării eronate a neintervenirii prescripției răspunderii penale pentru faptele ce au făcut obiectul judecății.

Or, prin motivele de recurs în casație formulate în scris, inculpatul a arătat, în esență, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal pentru faptele imputate, în condițiile în care situația de fapt a fost stabilită în mod eronat în cauză și aceasta nu se pliază pe condițiile de tipicitate obiectivă ce caracterizează infracțiunile de uz de fals, prev. de art. 323 teza I din C. pen., și complicitate la infracțiunea de braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. c) și alin. (2) lit. a) din Legea 407/2006 rap. la art. 48 din C. pen., întrucât probatoriului administrat nu este de natură să răstoarne prezumția de nevinovăție de care beneficiază coroborat cu faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de referință.

Așadar, critica adusă hotărârii instanței de apel antamează în concret tipicitatea faptelor considerate a reprezenta infracțiunile prevăzute de art. 323 teza I din C. pen. și art. 42 alin. (1) lit. c) și alin. (2) lit. a) din Legea 407/2006 rap. la art. 48 din C. pen., critici care se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., caz de casare care însă presupune ca premisă o soluție de condamnare, iar nu de încetare a procesului penal, respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Ca atare, criticile recurentului nu se circumscriu niciunui caz de casare, ci combină cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. -în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal- cu cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. -inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, și care nu poate fi invocat decât în ipoteza în care pentru infracțiunea respectivă s-a dispus condamnarea. Or, analizarea tipicității faptei în lipsa unei soluții de condamnare ar echivala cu recunoașterea pe cale jurisprudențială a unui caz de casare neprevăzut de lege, ceea ce contravine nu doar caracterului limitativ al obiectului judecății în recurs în casație, cazurile de casare fiind de strictă interpretare și aplicare, ci ar constitui și o încălcare a principiului legalității procesului penal, principiu de rang constituțional potrivit căruia exercitarea căilor de atac nu poate fi făcută decât în condițiile legii.

Dacă am interpreta extensiv noțiunea "greșit" din cuprinsul cazului de casare, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. -greșita încetare a procesului penal, așa cum pretinde inculpatul, ar însemna că instanța de recurs în casație este abilitată să rejudece cauza sub pretextul reevaluării corectitudinii soluției de încetare a procesului penal, inclusiv al existenței faptei și a vinovăției recurentului, ceea ce contravine naturii juridice a recursului în casație.

Se observă, așadar, că niciuna din criticile formulate de inculpatul A. nu vizează greșita aplicare a dispozițiilor legale pe care s-a fundamentat soluția de încetare a procesului penal, respectiv art. 154 din C. pen.

Or, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casație, împrejurare ce atrage nerespectarea condiției de admisibilitate prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.. De altfel, invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilității recursului în casație, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puțin la nivel teoretic, de a pune în discuție verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este cazul în speță.

În consecință, se constată că în cauză nu este îndeplinită și condiția de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

În ceea ce privește cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., invocat de către recurent, care este incident dacă "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", se reține că prin intermediul acestui caz de recurs în casație pot fi cenzurate exclusiv erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar și a măsurilor educative, fie ca urmare a aplicării unei sancțiuni neprevăzute de lege, fie ca urmare a nerespectării limitelor legale ori a tratamentului sancționator legal.

Procedând, în aceste coordonate de principiu, la verificarea respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată că, deși inculpatul A. și-a întemeiat, în drept, cererea de recurs în casație pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., din modul în care acesta a formulat motivele de recurs în casație rezultă că argumentele dezvoltate nu se circumscriu nici măcar formal cazului de recurs în casație invocat.

În concret, se constată că motivul invocat în cererea de recurs în casație vizează exclusiv soluția instanței de apel de înlăturare a dispozițiilor privind anularea permisului de vânătoare permanent dispusă de către instanța de fond și de comunicare a unei copii a deciziei din apel Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, în vederea anulării permisului de vânătoare permanent anterior menționat.

Se reține, prin urmare, că susținerile recurentului privesc o pretinsă nelegalitate raportată la o măsură care, în fapt, nu a fost efectiv dispusă de instanța de apel.

Prin urmare, prin conținutul lor, criticile expuse de către recurentul A. relativ la anularea permisului de vânătoare permanent nu aduc în discuție elemente de natură a fi circumscrise nici măcar formal vreunui caz de recurs în casație din cele prevăzute expres și limitativ de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Ca atare, în raport de motivele cererii de recurs în casație, cazul de casare prev. de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen. a fost invocat pur formal, cererea neavând aptitudinea de a declanșa controlul de legalitate al deciziei penale atacate, în limitele cazului de casare invocat.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. și, respectiv, a art. 30 și art. 47 din Legea nr. 407/2006, se constată că s-a format dosarul asociat nr. x/2022

Pentru considerentele expuse, constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 507/Ap din data de 17 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală nu îndeplinește condiția de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, dispunând obligarea acestuia, conform art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 507/Ap din data de 17 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală.

Obligă pe recurent la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2025.