ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 8 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulate de recurenta inculpată A., împotriva deciziei penale nr. 630/A din 24 aprilie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1214 din data de 31 decembrie 2024, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, secția penală, în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 196 alin. (2) și (3) din C. pen. rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă.

În temeiul art. 338 alin. (2) din C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia.

În temeiul art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a constatat că faptele sunt săvârșite în concurs și astfel s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare la care s-a adăugat un spor de 2 luni închisoare (reprezentând o treime din pedeapsa de 6 luni închisoare), urmând ca aceasta să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani și 2 luni de închisoare.

În baza art. 91 alin. (1) din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, care curge de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri.

S-a dispus supravegherea inculpatei de Serviciul de Probațiune București.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligată inculpata la respectarea următoarelor măsuri de supraveghere pe durata termenului de supraveghere:

- să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune București;

- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații și documente de natură a permite controlarea mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) din C. pen., s-a impus inculpatei obligația ca pe durata termenului de supraveghere, să urmeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., coroborat cu art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., s-a impus inculpatei obligația să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de 60 zile, la una din următoarele două entități: Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului București Sector 3 sau Agenția Națională Antidrog - Centrul de Asistență Integrată în Adicții Obregia - București.

În baza art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatei asupra cazurilor de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prevăzute de art. 96 alin. (1), (4) din C. pen., respectiv săvârșirea din nou, în cursul termenului de încercare, a unei infracțiuni sau neîndeplinirea, cu rea-credință, a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege ori a obligațiilor stabilite de instanță.

În temeiul art. 397 din C. proc. pen. rap. la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., s-a admis acțiunea civilă exercitată de partea civilă Spitalul Clinic Colentina și a fost obligată partea responsabilă civilmente B. S.A. la plata către partea civilă a sumei de 18.631,12 RON cu titlu de daune materiale.

În temeiul art. 397 din C. proc. pen. rap. la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., s-a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă C. și a fost obligată partea responsabilă civilmente B. S.A la plata către partea civilă a sumei de 21.260 RON cu titlu de daune materiale și respectiv a sumei de 20.000 RON cu titlu de daune morale.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligată inculpata la plata către stat a cheltuielilor judiciare în cuantum de 3.500 de RON, dintre care suma de 500 de RON reprezintă cheltuieli judiciare stabilite în faza de urmărire penală, iar suma de 3.000 RON reprezintă cheltuieli în faza de cameră preliminară, respectiv faza de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpata A. și partea civilă C.

Prin decizia penală nr. 630/A din 24 aprilie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. s-a admis apelul formulat de apelanta-parte civilă C. împotriva sentinței penale nr. 1214 din data de 31.12.2024 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, secția Penală în dosarul nr. x/2023.

S-a desființat, în parte, sentința penală apelată, numai în privința laturii civile și, rejudecând:

A fost majorat cuantumul daunelor morale la plata cărora a fost obligat asigurătorul B. S.A. către partea civilă C., de la 20.000 RON la suma de 50.000 RON.

A fost obligat asigurătorul B. S.A. către partea civilă C. și la plata penalității de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la a 11-a zi de la data pronunțării prezentei decizii și până la data plății efective a sumelor stabilite, conform art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/20217.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu contravin prezentei decizii și s-au înlăturat dispozițiile contrare.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpata A. împotriva aceleiași sentinței penale.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. a fost obligată apelanta-inculpată A. la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

În temeiul art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., a fost obligată partea responsabilă civilmente B. S.A. să plătească părții civile C. suma de 3.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel constând în onorariu avocațial.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în apelul părții civile au rămas în sarcina statului.

În fapt, instanța de apel a reținut că, la data de 08.11.2020 în jurul orei 14:19, inculpata A. a condus autoturismul pe aleea de acces a magazinului D. de pe B-dul. x sect. 3, a circulat cu viteza de 13 km/h, viteză superioară limitei maxim admise de 10 km/h, neadaptată la condițiile de trafic, punând în pericol siguranța circulației și integritatea corporală a pietonului, nerespectând prevederile art. 35 pct. 1 și art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 precum și art. 121, pct. 1) din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului României nr. 195/2002, moment în care a surprins și accidentat din culpă pietonul C., care se angajase în traversarea aleii de acces de la dreapta către stânga prin loc nepermis și în mod insuficient asigurat, pieton care nu a respectat prevederile art. 72 pct. (3) din Ordonanța de Urgență nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, precum și prevederile art. 167 pct. (1) din Regulamentul de aplicare al Ordonanței de Urgență nr. 195/2002. În urma accidentului rutier C. a suferit leziuni traumatice ce au necesitat 100-110 de zile îngrijiri medicale conform Raportului de Expertiză Medico-Legală nr. A1/5412/2021. Ulterior, inculpata A. a mutat cu intenție autoturismul nr. x din poziția inițială a accidentului rutier, fără acordul echipei de cercetare la fața locului, nerespectând prevederile art. 77 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Împotriva deciziei penale nr. 630/A din 24 aprilie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală a formulat cerere de recurs în casație inculpata A., la data de 4 iunie 2025

În cuprinsul cererii de recurs în casație a fost indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În motivarea cererii, cu privire la infracțiunea de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 196 alin. (2) și (3) din C. pen. rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., recurenta a arătat că, raportat la obiectul judecății și la limitele stabilite prin actul de inculpare, nu se poate reține în sarcina sa încălcarea dispozițiilor art. 196 alin. (3) din C. pen., referitoare la nerespectarea unei prevederi legale la momentul producerii accidentului. A subliniat că această condiție este de o importanță deosebită, în contextul în care viteza la momentul impactului putea fi de 10 km/h, astfel cum rezultă din considerentele instanței de apel, iar nu de 13 km/h, așa cum se reține în actul de sesizare.

Recurenta a precizat că, în lipsa încălcării unei dispoziții legale de către conducătorul auto în desfășurarea activității de conducere pe drumurile publice, nu se poate reține în sarcina sa încălcarea dispozițiilor art. 196 alin. (3) din C. pen., având în vedere că prin decizia recurată se admite posibilitatea ca viteza în momentul impactului să fi fost 10 km/h.

Cu privire la infracțiunea de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (2) din C. pen., recurenta a solicitat să se constate incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.. Aceasta a susținut că, la data săvârșirii faptei comportamentul acesteia, respectiv faptul că a schimbat poziția autoturismului, nu era inclus în sfera ilicitului penal de o bună parte a organelor judiciare și de majoritatea instanțelor de judecată, prin raportare la dispozițiile art. 77 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, în forma aplicabilă la data producerii accidentului.

Recurenta a invocat, de asemenea, faptul că organele judiciare nu s-au sesizat inițial cu privire la această faptă, apreciindu-se că nu a fost săvârșită o astfel de infracțiune. Totodată, a arătat că ulterior, prin Decizia nr. 22 din 04.05.2022, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit că intră în sfera infracțională comportamentul prevăzut de art. 77 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002.

În susținerea criticii, recurenta a mai arătat că, la data săvârșirii presupusei fapte, exista o practică neunitară a instanțelor judecătorești, iar textul legal de incriminare nu îndeplinea exigențele stabilite prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la cauza Coeme și alții împotriva Belgiei prin care s-a statuat obligația statelor membre de a defini clar infracțiunile și pedepsele pe care le reprimă.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea cererii de recurs în casație, desființarea hotărârii atacate și, în consecință, dispunerea achitarea pentru infracțiunea de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 196 alin. (2) și (3) din C. pen. rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

De asemenea, a solicitat achitarea pentru infracțiunea de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prev. de art. 338 alin. (2) din C. pen., în temeiul art. 30 alin. (1) și (5) din C. pen., art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., art. 17 alin. (2) din C. proc. pen. și Hotărârea CEDO din 22.06.2000 pronunțată în cauza Coeme și alții împotriva Belgiei și a Deciziei 22/04.05.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 3 iulie 2025, sub nr. x/2023.

A fost depus raportul întocmit de magistratul-asistent desemnat care a arătat că motivele invocate se circumscriu doar formal cazului de recurs în casație.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație formulate de recurenta inculpată A., împotriva deciziei penale nr. 630/A din 24 aprilie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., cu titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este formulată în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434 din C. proc. pen. (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen. (privind persoanele îndreptățite a promova recursul în casație), art. 437 din C. proc. pen. (referitoare la conținutul cererii) și art. 438 din C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casație), instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recurenta A. a formulat recurs în casație la data de 4 iunie 2025, prin mail împotriva deciziei penale nr. 630/A din 24 aprilie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în termenul legal de 30 de zile, calculat de la comunicarea deciziei atacate la data de 5 mai 2025, prin afișarea înștiințării (la adresa de domiciliu din București, str. x sector 3, dosar curte R), conform art. 435 din C. proc. pen.

Decizia penală nr. 630/A din 24 aprilie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, face parte din categoria hotărârilor supuse recursului în casație, conform art. 434 din C. proc. pen., fiind pronunțată de curtea de apel ca instanță de apel.

Referitor la cerințele prevăzute la art. 436 alin. (1) din C. proc. pen., privind titularii cererii de recurs în casație, se reține că cererea a fost formulată de recurenta A., în calitate de inculpată.

Cu privire la condițiile prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen. sunt menționate: numele, prenumele și domiciliul recurentei A., hotărârea care se atacă (630/A din 24 aprilie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală), iar cererea poartă semnătura avocatului care a redactat cererea de recurs în casație și care a atașat împuternicirea avocațială din data de 04.06.2025 .

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în cuprinsul cererii de recurs în casație a fost indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Referitor la această condiție de admisibilitate, se impune a se menționa că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Din această perspectivă se reține că, din modalitatea de reglementare a recursului în casație, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, așadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că aspectele de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată, astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, așadar, ca scop sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se constată că acesta vizează exclusiv situațiile în care fapta concretă, pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare, nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare sau cele în care instanța a ignorat o normă de dezincriminare a faptei, în ansamblul său ori ca efect al modificării unor elemente constitutive, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între activitatea factuală și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Pe de altă parte, din perspectiva cazului de casare invocat, nu pot fi analizate aspecte în legătură cu latura subiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii, cu încadrarea juridică reținută faptei stabilită cu titlu definitiv de instanța de apel, nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea de fapt reținută de instanța de apel.

În ceea ce privește infracțiunea de vătămare corporală din culpă, recurenta susține că, în lipsa încălcării unei dispoziții legale la momentul producerii accidentului, nu se poate reține că fapta imputată întrunește elementele constitutive ale acestei infracțiuni. În acest sens, a invocat faptul că instanța de apel a menționat, în cuprinsul considerentelor, posibilitatea ca viteza de deplasare la momentul impactului să fi fost de 10 km/h, situație care, în opinia sa, exclude existența unei nerespectări a normelor de circulație.

Deși recurenta formulează critica sub forma lipsei tipicității faptei, fundamentul acesteia constă în selectarea unei ipoteze alternative analizate de instanța de apel și înlăturarea situației de fapt definitiv reținute, respectiv aceea că deplasarea s-a realizat cu viteza de aproximativ 13 km/h, superioară limitei maxime admise și neadaptată condițiilor de trafic, prin care au fost încălcate dispozițiile art. 35 pct. 1 și art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, precum și art. 121 pct. 1 din Regulamentul de aplicare a acesteia.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că această critică nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., întrucât nu vizează în mod real legalitatea hotărârii, ci repune în discuție starea de fapt și mijloacele de probă, aspecte care excedează limitelor recursului în casație.

Cu privire la infracțiunea de părăsire a locului accidentului, prevăzută de art. 338 alin. (2) din C. pen., recurenta a susținut că, la momentul săvârșirii faptei, dispozițiile art. 77 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 erau interpretate neunitar, iar Decizia nr. 22 din 4 mai 2022 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a stabilit că respectiva conduită intră în sfera ilicitului penal, a intervenit ulterior.

Or, critica recurentei nu tinde să demonstreze inexistența incriminării, ci face referire la o interpretare pretins neunitară a normei de incriminare, aspect ce ține de aplicarea legii, nu de legalitatea acesteia. Prin urmare, se constată că nici aceste motive nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Se mai impune a sublinia că recursul în casație nu se poate transforma într-o cale de atac prin care se examinează cauza sub toate aspectele. Acesta își menține caracteristica de exercitare numai în cazuri strict determinate, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv a legalității hotărârii anterior pronunțate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casație formulată de recurenta A. nu îndeplinește toate condițiile prevăzute în mod cumulativ de dispozițiile legale, motiv pentru care, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., va respinge ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 630/A din data de 24 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., având în vedere culpa sa procesuală, va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 630/A din data de 24 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 octombrie 2025.