ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 18 septembrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulate de inculpata A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 762 din data de 20 septembrie 2024 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, secția penală s-au hotărât, printre altele, următoarele:

În latura penală a cauzei:

În baza art. 193 alin. (2), cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa închisorii de 2 ani pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe (faptă din 28 mai 2020).

În baza art. 205 alin. (1) C. pen. a fost condamnată aceeași inculpată la pedeapsa închisorii de 1 an pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (faptă din 28 mai 2020).

În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen. și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele stabilite în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor obligatoriu de 1/3 din cealaltă pedeapsă (4 luni închisoare), urmând ca, în final, inculpata să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani și 4 luni închisoare.

S-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, care va curge de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 92 alin. (2) C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen. s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpata să respecte următoarea obligație: să urmeze un curs de pregătire școlară sau de calificare profesională, stabilit de consilierul de probațiune.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Administrației Domeniului Public București - Sector 1 sau în cadrul Administrației Lacuri, Parcuri și Agrement București, pe o durată de 60 zile lucrătoare, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Prin aceeași hotărâre s-a dispus o soluție și cu privire la inculpata B..

În latura civilă:

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. și art. 19 alin. (1), (2) și (5) C. proc. pen. rap. la art. 25 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., art. 1357 C. civ. și art. 1381 C. civ., s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă C. și s-a dispus obligarea inculpatei A. la plata către aceasta a următoarelor sume: 26.471,71 RON cu titlu de daune materiale (11.471,71 RON reprezentând contravaloarea investigațiilor medicale, ședințelor de kinetoterapie și medicamentelor, iar 15.000 RON reprezentând beneficiul nerealizat din pierderea temporară a capacității de muncă pe parcursul a patru luni) și 10.000 euro (suma în RON la cursul BNR de la data plății) cu titlu de daune morale.

S-a respins, în rest, acțiunea civilă, ca neîntemeiată.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., inculpata A. a fost obligată să plătească în favoarea statului suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare (din care 1.000 RON cheltuieli judiciare aferente urmăririi penale), iar în baza art. 276 alin. (1) și (2) C. proc. pen., să plătească părții civile C. suma de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, constând în onorariu avocațial.

Împotriva acestei hotărâri, printre altele, au formulat apel inculpata A. și partea civilă C..

Prin decizia penală nr. 821/A din 22 mai 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală (îndreptată prin încheierea din 25 iunie 2025 pronunțată de aceeași instanță), printre altele, s-a admis apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 762 din 20 septembrie 2024 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, s-a desființat, în parte, hotărârea atacată și rejudecând, în fond:

S-a înlăturat obligația impusă inculpatei A. în temeiul art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus inculpatei A. obligația de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituțiile din comunitate.

S-a dispus avansarea din fondurile Ministerului Justiției a onorariului parțial cuvenit apărătorului din oficiu desemnat pentru apelanta inculpată.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate, care nu contravin deciziei.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în apelul inculpatei au fost lăsat în sarcina statului.

Totodată, prin decizia sus-menționată s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă C. împotriva aceleiași sentințe penale, dispunându-se obligarea apelantei parte civilă la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

****

La data de 18 iunie 2025, inculpata A. a formulat recurs în casație împotriva deciziei penale nr. 821/A din 22 mai 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

La data de 25 iulie 2025, intimata parte civilă C. a transmis concluzii scrise prin care a solicitat respingerea, ca nefondată, a cererii de recurs în casație, pentru argumentele detaliat expuse în cuprinsul documentului sus-menționat.

După efectuarea comunicărilor prev. de art. 439 C. proc. pen., Curtea de Apel București a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde a fost înregistrat, pe rolul secției penale, la data de 12 august 2025, sub nr. x/2024, fiind repartizat aleatoriu completului C10 Filtru.

Prin referatul din aceeași dată, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea examinării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 18 septembrie 2025.

În conformitate cu dispozițiile art. 439 alin. (5) C. proc. pen., magistratul asistent desemnat în cauză a întocmit și depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casație.

*****

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație formulate de inculpata A. în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Alineatul (4) al aceluiași text de lege stabilește că, în cazul în care instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 434 - 438, dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării recursului în casație.

În acest context normativ, procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. la data de 18 iunie 2025 a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen., care, raportat la data comunicării către aceasta a deciziei din apel (2 iunie 2025), s-a împlinit la data de 3 iulie 2025 și îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație.

Cererea îndeplinește și condiția prevăzută de art. 436 alin. (1) și (6) C. proc. pen., fiind formulată de inculpata A., care a formulat și apel în cauză.

În fine, cererea îndeplinește condițiile prevăzute de art. 437 alin. (1), lit. a), b) și d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate numele și prenumele recurentei, domiciliul acesteia și hotărârea care se atacă, deopotrivă, cererea fiind semnată personal de recurenta inculpată.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1), lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii formulate, recurenta inculpată A. a precizat că recursul în casație vizează exclusiv latura civilă a cauzei, fiind întemeiat pe cazurile prev. de art. 438 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. pen.

În argumentare, invocând, în sfera cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., încălcarea legii penale în ceea ce privește temeiul obligării sale la despăgubiri civile, respectiv aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta inculpată a arătat următoarele:

Hotărârea atacată a stabilit în sarcina inculpatei o obligație civilă excesivă, respectiv acordarea sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale, în condițiile în care această obligație nu are fundament în probe legal administrate și în raport cu exigențele legale privind stabilirea răspunderii civile delictuale. În condițiile în care instanța a reținut în apel o modificare a obligațiilor de supraveghere impuse inculpatei, implicit diminuând gravitatea conduitei reținute, era necesară o corelare a laturii civile cu circumstanțele reținute definitiv.

Obligația de reparare a prejudiciului nu poate fi stabilită în lipsa unei raportări concrete la existența și întinderea prejudiciului real suferit de partea civilă, respectiv la existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, potrivit art. 1357 și art. 1385 C. civ.

Prin urmare, instanța de apel a aplicat în mod greșit legea penală și civilă materială prin stabilirea unor despăgubiri disproporționate, în contradicție cu probele administrate legal, existând un exces de putere jurisdicțională în aprecierea cuantumului daunelor morale.

În sfera cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., recurenta inculpată a invocat lipsa motivării/motivarea contradictorie a hotărârii în privința cuantumului despăgubirilor civile, susținând următoarele:

Instanța de apel a omis să realizeze o analiză fundamentată și concretă a elementelor care ar fi justificat acordarea sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale în sarcina inculpatei A.. Hotărârea instanței nu cuprinde nicio motivare efectivă cu privire la stabilirea întinderii prejudiciului moral pretins de partea civilă, lipsind orice analiză detaliată a criteriilor de evaluare pe care jurisprudența constantă și doctrina de specialitate le impun în această materie.

Or, despăgubirile acordate pentru prejudiciul moral nu pot fi stabilite arbitrar, formal sau în virtutea unei simple prezumții a suferinței, ci trebuie să fie rezultatul unui proces de evaluare obiectivă, minuțios articulat pe circumstanțele concrete ale cauzei și întemeiat pe exigențele impuse de regimul juridic al răspunderii delictuale civile, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 1349 și art. 1357-1359 din C. civ.

Potrivit art. 1349 alin. (1) C. civ., "orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane". Alin. (2) completează:

"cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Astfel, răspunderea delictuală este una personală, subiectivă, bazată pe fapta proprie, și implică, în mod cumulativ: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

În același sens, art. 1357 alin. (1) C. civ. statuează că:

"cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare". Așadar, întreaga construcție a răspunderii civile delictuale este condiționată de dovedirea culpei autorului, ca formă de vinovăție civilă, corelată cu fapta ilicită și prejudiciul rezultat.

În cauză, analiza riguroasă a materialului probator relevă că fapta ilicită pretinsă nu este cert determinabilă sub aspectul existenței și al autoratului. Nu s-a administrat nicio probă care să ateste în mod obiectiv faptul că inculpata ar fi săvârșit o acțiune sau inacțiune cauzatoare de prejudiciu, iar elementul vinovăției lipsește complet din analiza instanței. În mod eronat, instanța de apel a trecut peste cerința esențială a demonstrării culpei în producerea presupusului prejudiciu, atribuind în sarcina inculpatei o obligație reparatorie în temeiul unei simple enunțări a suferinței persoanei vătămate, fără a fundamenta juridic și factual existența unei conduite ilicite imputabile.

Or, în lipsa unei conduite efective, identificate și analizate sub aspectul legalității și al vinovăției, nu se poate antrena răspunderea civilă. Nu poate fi sancționată o persoană pentru prejudiciul altuia în absența unui fapt generator de răspundere dovedit cu certitudine, întrucât răspunderea civilă nu operează pe temeiuri morale sau de oportunitate, ci în limitele stricte ale legalității și probatoriului.

Mai mult, instanța nu a făcut nicio referire concretă la condițiile prevăzute de art. 1358 C. civ., care statuează că "în lipsa unei dispoziții legale contrare, autorul faptei este obligat la repararea prejudiciului numai dacă acesta este urmarea directă și necesară a faptei sale". Așadar, chiar și în ipoteza reținerii faptei, răspunderea ar fi putut fi atrasă doar în prezența unei legături de cauzalitate directe, neechivoce și dovedite între acțiunea imputată și prejudiciul pretins.

În concluzie, în lipsa probării elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale, în special vinovăția și legătura de cauzalitate, orice soluție de obligare la plata unor despăgubiri pentru prejudicii morale apare ca profund nelegală și contrară exigențelor regimului juridic civil aplicabil. Este astfel evident că, din perspectivă juridico-civilă, inculpata nu poate fi considerată debitoare a unui prejudiciu a cărui producere nu este imputabilă faptelor sale personale, directe și dovedite în condițiile legii.

Practic, în prezenta cauză, instanța de apel a menținut suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale, fără a arăta în concret: în ce constă suferința efectivă a părții vătămate, cum a fost evaluată această suferință, ce probe au fost administrate pentru a determina întinderea prejudiciului nematerial și cum a fost stabilită corelația dintre gravitatea presupusei fapte și cuantumul sumelor acordate. O asemenea lipsă a argumentației blochează, în mod evident, exercitarea controlului judiciar asupra legalității și temeiniciei soluției pronunțate pe latura civilă.

Mai mult, acordarea unei astfel de sume nu a fost fundamentată nici pe existența unor suferințe traumatice dovedite medico-legal, în condițiile în care în apel au fost invocate vicii esențiale privind lipsa expertizei medico-legale care să stabilească legătura de cauzalitate dintre fapta pretins săvârșită și eventualele leziuni sau consecințe medicale ale părții vătămate. În lipsa unor asemenea probe obiective și pertinente, orice evaluare a prejudiciului moral devine speculativă și contrară principiului reparării integrale, dar echilibrate, a prejudiciului.

Totodată, instanța nu a analizat în mod efectiv și complet o împrejurare esențială invocată în calea de atac a apelului, respectiv existența unei afecțiuni medicale cronice preexistente, gonartroza, ce putea avea o contribuție semnificativă, chiar determinantă, la starea fizică reclamată de partea civilă și la necesitatea intervenției medicale subsecvente.

În cazul acestei afecțiuni, simptomatologia este dominată de durere persistentă la nivelul genunchiului, rigiditate articulară matinală, scăderea amplitudinii mișcărilor și uneori edem periarticular. Evoluția sa este progresivă, necesitând tratament conservator (antiinflamatoare, infiltrări intra-articulare) sau, în cazuri avansate, intervenții chirurgicale de tip protezare totală sau parțială a articulației.

Prin urmare, în lipsa unei expertize medico-legale obiective care să discearnă cu rigoare științifică între suferința preexistentă cauzată de gonartroză și o eventuală agravare generată de fapta imputată inculpatei, este imposibil de realizat o delimitare clară a răspunderii pentru consecințele medicale invocate. Această omisiune echivalează cu o lipsă a fundamentului probator privind existența unui prejudiciu cert și individualizat imputabil inculpatei.

Or, în absența unor probatorii de specialitate care să stabilească raportul de cauzalitate medical-legal între o presupusă agresiune și agravarea unei patologii cronice evolutive, atribuirea răspunderii civile apare ca fiind profund speculativă, contrară principiilor dreptului civil și penal material. Expertiza era cu atât mai necesară cu cât gonartroza nu presupune, prin natura sa, o etiologie traumatică unică, ci o evoluție degenerativă lentă, ale cărei manifestări pot fi confundate sau amplificate de factori interni, non-delictuali.

În consecință, instanța de apel, prin refuzul de a dispune o expertiză medico-legală și prin neanalizarea acestei împrejurări exoneratoare, a pronunțat o hotărâre bazată pe o evaluare incompletă a faptelor și a probelor, în contradicție cu principiul stabilirii adevărului, consfințit de art. 5 C. proc. pen. și cu cerințele de legalitate, temeinicie și previzibilitate a hotărârilor judecătorești.

În sfera aceluiași caz de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., recurenta inculpată a invocat absența legăturii de cauzalitate între actul ilicit cauzator de prejudiciu și persoana sa, precum și lipsa probelor privind autoratul faptei.

În acest sens, a susținut că o carență fundamentală a hotărârii atacate constă în faptul că instanța de apel a omis complet să stabilească o legătură de cauzalitate certă și neechivocă între fapta reținută și persoana inculpatei, în absența unor probe concludente privind autoratul acesteia. Mai exact, hotărârea nu identifică nicio probă directă ori indirectă aptă să demonstreze că prejudiciul nematerial pretins de partea civilă este rezultatul unei conduite imputabile acesteia.

Or, în lipsa unei legături cauzale clare între faptă și subiectul activ, analiza răspunderii civile devine imposibilă în mod obiectiv. Instanța a valorificat exclusiv probe de rezultat (declarative și medicale), fără a demonstra caracterul lor probator în raport cu inculpata, ignorând că astfel de probe pot dovedi existența unei leziuni sau a unei suferințe, dar nu implică în sine vinovăția ori implicarea directă a unei persoane determinate în cauzarea acesteia.

Mai mult decât atât, în întreg materialul probator analizat în apel nu se regăsește vreun element obiectiv care să stabilească în mod credibil și concret că inculpata ar fi comis actul ilicit care stă la baza pretențiilor civile.

Așadar, în absența unor mijloace de probă care să stabilească autoratul, iar, mai departe, legătura de cauzalitate între fapta reținută și persoana inculpatei, hotărârea pronunțată pe latura civilă apare ca nelegală, fiind contrară principiilor fundamentale ale dreptului procesual penal, în special principiului subiectivității răspunderii și al individualizării răspunderii delictuale.

Prin urmare, soluția instanței de apel, care menține în sarcina inculpatei o obligație de plată a unor despăgubiri morale în cuantum de 10.000 euro, fără ca aceasta să fie susținută de probe privind autoratul faptei și legătura de cauzalitate, este lipsită de temei legal, atrăgând incidența motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Pe de altă parte, în mod vădit, instanța de apel a nesocotit obligația legală de a motiva hotărârea judecătorească într-un mod clar, logic și complet, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 404 alin. (4) lit. c) și art. 406 alin. (1) din C. proc. pen., precum și din art. 6 par. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Motivarea soluției privind acordarea sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale este lipsită cu desăvârșire de conținut analitic, fiind exprimată într-o manieră formală, goală de conținut juridic verificabil.

Hotărârea este afectată de o lipsă de fundamentare gravă în ceea ce privește latura civilă, întrucât nu se indică elementele obiective și concrete care ar justifica existența și cuantumul prejudiciului moral, respectiv legătura de cauzalitate între pretinsa faptă și suferința părții vătămate. Atribuirea unei astfel de sume, fără susținere probatorie și fără analizarea elementelor relevante ale răspunderii civile delictuale, conduce la o soluție arbitrară, care nu permite exercitarea unui control judiciar efectiv.

În stabilirea daunelor morale, instanța trebuie să țină cont de repere obiective precum: gravitatea faptei, intensitatea și durata suferinței, existența unui tratament medical, impactul asupra vieții cotidiene și profesionale, precum și contextul social și personal al părților. În speță, instanța de apel nu a examinat niciunul dintre aceste elemente, omițând să analizeze orice probă obiectivă aptă să susțină acordarea despăgubirilor.

Mai mult, nu a fost administrată nicio expertiză medico-legală care să ateste existența unor leziuni ori tulburări psihice, lipsind în întregime o demonstrație științifică a prejudiciului. În lipsa unor asemenea dovezi, orice cuantificare a prejudiciului nematerial devine pur speculativă și contrară principiului reparării integrale, dar echilibrate, al prejudiciului.

De asemenea, ignorarea apărării formulate de inculpată, referitoare la existența unei afecțiuni medicale preexistente (gonartroză), care putea constitui o cauză autonomă sau concurentă a prejudiciului, reflectă o lipsă de diligență în stabilirea cauzalității. Această împrejurare impunea evaluarea printr-o expertiză obiectivă, în absența căreia nu se poate susține existența unui prejudiciu cert imputabil inculpatei.

Sub aspect probator, instanța s-a rezumat la declarații indirecte ale unor martori lipsiți de percepție nemijlocită asupra stării fizice ori psihice a părții vătămate. Or, declarațiile de acest tip, fondate pe simple relatări indirecte, nu îndeplinesc cerințele de legalitate, pertinență și concludentă prevăzute de art. 114 și 115 C. proc. pen. și nu pot fundamenta o concluzie privind existența și întinderea prejudiciului nematerial.

Procedând astfel, instanța a pronunțat o hotărâre nemotivată în privința esențială a stabilirii despăgubirilor civile, împiedicând în mod efectiv exercitarea controlului de legalitate asupra întinderii și temeiniciei sumelor acordate. În consecință, hotărârea este nelegală prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În sfera ambelor motive de recurs în casație sus-menționate - art. 438 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. pen., recurenta a invocat și folosirea unor probe obținute nelegal și lipsa coroborării acestora în soluționarea laturii civile a cauzei.

În acest sens, a susținut că hotărârea instanței de apel este afectată de grave vicii de legalitate sub aspectul administrării și valorificării materialului probator, fiind încălcate dispozițiile imperative ale art. 114 și 115 C. proc. pen. referitoare la calitatea procesuală a martorilor și la condițiile de admisibilitate a declarațiilor acestora, aspecte esențiale în stabilirea întinderii despăgubirilor civile.

În cauză, prejudiciul moral a fost cuantificat în mod exclusiv prin raportare la declarațiile unor martori propuși de partea civilă, care nu aveau calitatea legală de martori apți din punct de vedere procesual, în sensul art. 114 alin. (1) și art. 115 alin. (1) C. proc. pen., întrucât nu au relatat împrejurări percepute nemijlocit, ci au furnizat informații de natură indirectă, bazate pe relatările anterioare ale părții vătămate, respectiv pe simple presupuneri, deducții sau informații de ordin subiectiv.

Potrivit exigențelor normei procesual-penale, pentru a dobândi calitatea procesuală de martor, persoana audiată trebuie să dețină cunoștințe personale, directe și nemijlocite cu privire la faptele sau împrejurările cauzei. Or, în speță, martorii indicați de partea civilă nu au avut contact nemijlocit cu faptele deduse judecății, fiind lipsiți de percepție directă asupra presupusului eveniment traumatic, iar declarațiile lor nu au avut la bază observații personale asupra stării de sănătate, suferinței fizice sau psihice a părții vătămate ori asupra eventualei deteriorări a calității vieții acesteia, elemente esențiale în stabilirea prejudiciului nematerial. În consecință, declarațiile acestor martori nu îndeplinesc standardul probator prevăzut de lege, fiind în mod fundamental lipsite de pertinență, concludentă și legalitate.

Or, prin admiterea și valorificarea unor asemenea declarații indirecte, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 102 alin. (2) C. proc. pen., care consacră principiul excluderii probelor obținute nelegal, generând astfel un dezechilibru procedural grav și afectând legalitatea întregii soluții pronunțate pe latura civilă.

Mai mult, instanța nu a procedat la coroborarea acestor declarații indirecte cu alte mijloace de probă apte să fundamenteze existența și întinderea prejudiciului moral. Nu s-a administrat vreo expertiză medico-legală care să stabilească existența unei legături de cauzalitate certe și nemijlocite între presupusa faptă de agresiune și eventualele intervenții medicale suferite de partea civilă, deși aceasta suferea de o afecțiune medicală cronică preexistentă (gonartroză), element care impunea o evaluare științifică obiectivă prin expertiză, în conformitate cu art. 172 și urm. C. proc. pen.

Ca urmare, în absența unei probe științifice concludente, instanța a stabilit prejudiciul moral în mod arbitrar, pe baza unor simple aprecieri subiective, fără o fundamentare legală și fără respectarea principiilor ce guvernează repararea prejudiciului nematerial.

Practic, întreaga soluție pronunțată pe latura civilă este astfel rezultatul unui probatoriu incomplet, nelegal administrat și necoroborat, pronunțarea unei astfel de hotărâri fiind contrară exigențelor de legalitate, temeinicie și previzibilitate consacrate de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și de standardele Curții Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului la un proces echitabil.

Astfel, atât prin motivele de apel, cât și în dezbaterile orale, au fost invocate vicii esențiale de procedură care privesc administrarea nelegală a probatoriului [art. 438 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen..], respectiv inexistența unei motivări legale și suficiente a hotărârii sub aspectul stabilirii prejudiciului civil [art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen..].

În concret, s-au ridicat aspecte privind lipsa coroborării probelor, caracterul indirect și inadmisibil al declarațiilor unor martori, inexistența unei expertize medico-legale obiective care să stabilească legătura de cauzalitate între fapta reținută și prejudiciul pretins, precum și refuzul nejustificat al administrării unor probe în apărare. Toate aceste critici au fost formulate și supuse atenției instanței de apel, fiind de natură a influența soluția asupra laturii civile.

Cu toate acestea, instanța de apel, deși a fost legal investită cu examinarea acestor aspecte, nu a procedat la analiza lor punctuală și nu a argumentat, în cuprinsul hotărârii recurate, chestiunile vizând legalitatea probelor avute în vedere pentru stabilirea prejudiciului civil, respectiv admisibilitatea și concludența acestora.

Or, omisiunea instanței de control judiciar de a se pronunța asupra acestor motive esențiale de apel echivalează, în esență, cu o necercetare a fondului unor apărări incidente, care a condus la o motivare incompletă și contradictorie a hotărârii.

Neexaminarea motivelor invocate constituie o încălcare a obligației instanței de a analiza toate apărările și susținerile părților, afectând astfel legalitatea soluției pronunțate și atrăgând incidența motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

*****

În contextul argumentelor invocate de recurenta inculpată A., prealabil evaluării îndeplinirii condiției supuse analizei, Înalta Curte, judecătorul de filtru reține, prioritar, că verificarea respectării exigenței de admisibilitate ce decurge din dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora), raportat la art. 438 C. proc. pen. (care stabilește cazurile în care se poate face recurs în casație) presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenței motivării cererii de recurs în casație și a unei concordanțe aparente a acesteia cu unul dintre motivele expres prevăzute de lege.

Or, în cauză, recurenta inculpată A. și-a fundamentat, parțial, demersul judiciar, pe cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., care a fost abrogat prin Legea nr. 255/2013.

În contextul cerinței de admisibilitate analizate, indicarea expresă a cazurilor de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen. pe care se întemeiază cererea se raportează însă strict la cele cinci situații prevăzute de textul de lege precitat în cuprinsul punctelor 1,7, 8, 11 și 12, în care hotărârea poate fi supusă casării, iar nu și la celelalte puncte din cuprinsul aceluiași text, care, fiind abrogate, nu pot produce efecte juridice.

Tocmai de aceea, invocarea, ca temei legal al căii extraordinare de atac exercitate, a punctelor abrogate ale art. 438 alin. (1) C. proc. pen., nu echivalează ab initio cu îndeplinirea condiției de admisibilitate prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c), raportat la art. 438 C. proc. pen.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată, prin urmare, că cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. nu îndeplinește condiția de admisibilitate analizată raportat la cazul de recurs în casație abrogat invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen.

Deopotrivă, constată că aceeași cerere nu îndeplinește condiția de admisibilitate analizată nici prin raportare la cel de al doilea caz de recurs în casație invocat - art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În acest sens reține că argumentele invocate în sfera acestui caz de recurs în casație vizează, în esență, faptul pretinsei mențineri injuste, în apel, a dispoziției primei instanțe de obligare a inculpatei A. la plata sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale, către partea civilă, recurenta susținând că această soluție a fost pronunțată fără a se efectua o analiză riguroasă a datelor concrete ale cauzei prin prisma condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale și fără a se administra singura probă care putea să stabilească cu certitudine legătura de cauzalitate între fapta reținută și prejudiciul moral pretins (expertiză medico-legală), ca urmare a greșitei valorificări de către Curtea de Apel București doar a unor mijloace de probă indirecte (declarații de martori), care, de altfel, nici nu îndeplinesc condițiile de legalitate, pertinență și concludență, raportat la art. 114 și art. 115 C. proc. pen. și care nu se coroborează cu alte mijloace de probă apte să dovedească existența și întinderea prejudiciului moral suferit de partea civilă C..

Or, în reperele prezentate, aducând în discuție, în concret, chiar temeinicia soluției date laturii civile a cauzei sub aspectul daunelor morale solicitate de partea civilă C., criticile formulate de recurenta inculpată A. nu pot fi cenzurate eo ipso nici prin prisma cazului invocat, dar nici a vreunuia dintre celelalte cazuri limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac menită să asigure echilibrul între principiile legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Invocând injusta sa obligare la plata către partea civilă a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale, recurenta inculpată tinde, însă, la a supune cenzurii instanței de casație, în actualul cadru procesual, nu aspecte de legalitate, ci de temeinicie referitoare la însăși situația de fapt reținută cu titlu definitiv prin decizia atacată și statuările instanței de apel asupra îndeplinirii condițiilor necesare angajării răspunderii sale civile delictuale pentru prejudiciul moral cauzat persoanei vătămate.

Recursul în casație nu permite, însă, reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată.

Aceasta deoarece, în actualul cadru procesual, instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În fine, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că recurenta inculpată a invocat și nemotivarea aceleiași soluții pronunțate în latura civilă a cauzei, susținând că aceasta este lipsită de conținut analitic, fiind exprimată într-o manieră formală, goală de raționament juridic verificabil.

Or, sfera actuală a cazurilor în care se poate face recurs în casație, configurată limitativ prin dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen., nu permite evaluarea criticilor referitoare la pretinse încălcări ale dreptului la un proces echitabil, prin prisma vreunuia dintre cazurile de recurs în casație prevăzute de lege.

Ca urmare, aspectele privind pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil - decurgând, în opinia recurentei, din faptul că instanța de apel nu a procedat la reevaluarea legalității probelor administrate în latura civilă a cauzei și, implicit, nu a asigurat efectivitatea căii de atac exercitate în materie penală - nu pot fi valorificate în recurs în casație, nici prin prisma cazului prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., invocat de inculpata A. și nici prin prisma vreunui alt motiv de recurs în casație.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, judecătorul de filtru concluzionează că cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. nu îndeplinește condiția de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 438 C. proc. pen.

Având în vedere cele anterior expuse, în baza art. 440 alin. (2) raportat la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 821/A din data de 22 mai 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Urmare acestei soluții, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va dispune obligarea recurentei inculpate la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 821/A din data de 22 mai 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 septembrie 2025.